Anda Docea

Mai mult ca sigur că ne imaginăm fiecare jucând diverse roluri -în viaţă, în dragoste, în profesie. Le colorăm după vârstă, după înţelepciune, sau pur si simplu după starea noastră din momentul respectiv. Uneori mai determinată, alteori mai naivă. Uneori mai puternică, alteori dependentă. Şi…câţi oameni, atâtea roluri. Nu poţi să-i compari, aşa cum nu poţi nici să le cântăreşti visele. Pentru că vin cu unitatea de măsură dată de sufletul fiecăruia.

Sunt convinsă că multe din rolurile pe care mi le-am dorit, în această viaţă, ar putea părea copilăreşti, hilare sau de-a dreptul imposibile. Chiar şi pentru mine. Renunţ acum extrem de uşor la vise care altădată mă atingeau cu aripile suficient de ferm încât să mă facă să zbor. Pentru că vremea figuraţiilor a trecut. Şi, chiar dacă mai sunt destul de tânără, sufletul meu e mai puţin darnic la capitolele încredere, altruism şi speranţă. Nu ştiu să mă vând şi nici să visez la recompense. Dar speram mereu la un succes final, general, care să dea valoare drumului de până atunci. Acum însă mă uit în urmă şi constat că n-am ajuns la nici un capăt, nici n-am primit vreun rol principal. M-am pregătit desigur, ani întregi, în tacere şi gratis, orbeşte, fără să ştiu corect criteriile de selecţie. Am lăsat să se culeagă în grup lauri care erau ai mei, doar ai mei, creionaţi, coloraţi şi ridicaţi de mine de la zero, întrucât mi-am zis că data viitoare o să pot şi mai mult, de una singură. Am urmărit ascensiuni spectaculoase care mi-au trecut razant peste umăr, crezând prostiile psihologice conform cărora victoria muncită şi obţinută cu greu e cea care durează (în ce secol?!). Am dat din umeri si am plecat capul, considerând că poate nu sunt destul de drăguţă, sau de caldă, sau de specială ca să primesc un inel cu piatră pătrată. Sigur ceva lipsea, poate mai trebuia să mă pregătesc câţiva ani, în tăcere şi gratis. Data viitoare…

Acum nu mai fac repetiţii pentru nimic. Dezvolt o artă deosebită de a mă retrage din lucrurile care contau acum 5-7-10 ani, chiar dacă sunt la o aruncătură de băţ. Pentru că nu mai am tăria de a face figuraţie visând poveşti ideale şi incapabilă să invidiez pe cineva (măcar cât să mă ambiţionez un pic). Plec cu graţie virtuală când concurenţa devine prea ascuţită nu pentru că nu mai am tehnici de luptă, ci pentru că nu e lupta mea. A fost, demult. Am absolvit cu brio toate cursurile de figuraţie imaginate vreodată (la care mă înscrisesem de una singură, cu ochii plini de încredere). Consider că stagiul acesta prelungit a fost îndeplinit, aşa că aştept roluri principale, dacă or fi. Cu menţiunea ca în prezent nu mai sunt aşa tăcută şi nici nu vin gratis.

În ultima vreme, am primit prea multe roluri de figurantă cu pretextul că mi se face un bine. Mi s-o fi dus buhul că aş fi extrem de ieftină (în urma figuraţiei anterioare, teribil de priceput realizate şi de-a dreptul pe banii mei). O să le spun solicitanţilor din viaţă, dragoste şi profesie, cu un zâmbet politicos (acelaşi pe care îl servesc şi când mi se spune “nu” -unul anesteziat de prea multe repetiţii), că au greşit adresa, să caute în altă parte. Dar, înainte de asta, poate ar trebui să ies şi, cu dioptriile mele care mă împiedică să văd clar departe/aproape, să descifrez ce o scrie, totuşi, pe uşa mea.

Voi face asta mâine. Se ştie că noaptea nu e prea bine să primeşti o veste proastă.

Să stabilim un lucru de la început. Singurătatea e una -lăfăită pe tabelul de întreţinere, închisă în cutiile de plastic ce adăpostesc o singură prăjitură ciocolătoasă cu rom, remarcată în toate reuniunile la care de fapt nu vrei sa mergi, întrucât trebuie să faci conversaţie numai cu cupluri (el -plictisit şi ghiftuit, ea -zgomotoasă şi neasortată). Însingurarea e cu totul altceva. Nu are legătură, aşa cum aţi crede la o primă privire, cu numărul de persoane din jur, cu locul sau cu presupusele motive de bucurie perpetuă (pe care nu ştiu cum se face că numai ceilalţi au un fler deosebit în a le detecta la existenţa ta). Însingurarea se manifestă, dacă vreţi, atunci când simţi aşa, că ţi-e frig prin suflet şi i-ai mai pune o haină (fie ea şi peticită şi colorată în nuanţe ce nu-ţi aparţin). Bate vântul pe dinăuntru şi în loc de inimă ai un fluture (tahicardie, ar spune unii, dar mie îmi place explicaţia cu fluturele mai mult).

Îl simt bătând din aripi de câte ori sosesc într-o gară goală pentru mine, când, uneori, în miezul zilei nu e nimeni pe stradă şi Bucureştiul pare mort, când merg la petreceri unde trebuie să dansez (întrucât nu fumez şi de vorbit nu mai are nimeni despre ce), când mă întorc acasă şi afară e încă lumină, când anumite dulciuri care îmi plac vin în porţii pentru doi, când trebuie să le cer ceva unor necunoscuţi, când observ cele două riduri tot mai adânci sub ochiul stâng (”de expresie” cică, dar ce expresie o fi asta care rămâne întipărită pe chip şi după ce sursa ei s-a dus?!), când se termină o carte care mi-a plăcut tare sau o serie din “Entourage”, când, nu ştiu de ce, beau ceai şi nu cafea, când văd marea la Eforie Nord sau Parisul în noiembrie, când mi se spune “hai să-ţi chem un taxi”, când se adună prea multe rochii nepurtate pe umeraşe, când aura începutului se rupe în două cu zgomot şi ecou, când intru într-un spital de orice fel, întotdeauna de ziua mea şi de Revelion şi când constat că mă vând extrem de ieftin. Aproape gratis.

Sunt primele exemple care mi-au venit în minte. N-are rost să lungesc lista la nesfârşit, e evident că, întrucât trăim cu toţii, sunt mai multe motoarele care ne trag înainte. Sau la fel de multe. Sau măcar…există trei-patru imbolduri care ne apropie de utopia numită generic fericire pământeană.

Cum acesta nu este un post despre fericire, aş vrea să ştiu care au fost (sau mai sunt?) momentele voastre de însingurare, de pustietate, neaşteptate, tănuite, copleşitoare. Clipele în care sufletul vostru ar fi avut nevoie de ceva mai multă caldură sau în care inima transformată în fluture se încăpăţâna să îşi facă simţită fiecare bătaie. Trimiteţi-le încoace.

Cea mai grea nu e dragostea neîmpărtăşită, ci neconsumată. Cam acesta ar fi punctul de plecare al unuia dintre cele mai spectaculoase, mişcătoare şi autentice filme realizate vreodată. Că pentru Scorsese filmul reprezintă o artă căreia trebuie să-i faci cinste era un lucru ştiut în cercurile înalte ale branşei. A uimit însă cu alegerea acestui roman din 1920, The Age of Innocence, al lui Edith Wharton (devenită, cu el, prima femeie din lume căreia i s-a acordat Premiul Pulitzer).

Cunoscătorii erau la curent cu pasiunea lui Scorsese pentru istorie şi antropologie, cu obsesia lui pentru acurateţea detaliilor şi respectarea tradiţiilor din epocile trecute şi cu atracţia faţă de relaţii imposibile. Ce l-a captivat, aşa cum regizorul însuşi declară în cartea sa autobiografică Scorsese despre Scorsese, a fost sentimentul profund de dor din povestea de dragoste. Intriga nu e foarte complicată: Newland Archer (Daniel Day-Lewis), sub povara unei logodne aranjate cu May Welland (Winona Ryder), se îndrăgosteşte de Ellen Olenska (Michelle Pfeiffer), verişoara lui May, sosită la New York după un mariaj eşuat cu un conte polonez.

Filmul ne poartă într-o epocă a ritualurilor sociale şi a convenţiilor, a regulilor scrise şi nescrise de comportament şi maniere, a etichetei care se cerea respectată, a politeţii exagerate, dar şi a cinismului. Felul în care se formula o invitaţie sau era trimis un buchet de flori, modalitatea de aranjare a mesei sau de prezentare a diverselor feluri erau purtătoare de mesaje şi de semnificaţii. Era un timp în care o strângere de mână, o privire fugară, erau capabile să insufle puterea de a mai trăi, cu speranţă, o noapte, o zi, o lună.

Archer este un om de cuvânt, un om devotat alegerilor făcute, respectate până la sfârşit. Dar tensiunea, dorinţa împărtăşită sunt prezente, apăsător şi dureros, în fiecare cadru. În felul în care Ellen întoarce capul sau în privirea pătrunzătoare a lui Daniel Day-Lewis. (Nu s-a numărat printre actorii mei preferaţi, până să văd acest film. Dar modul absolut magnetic în care pasiunea din ochii lui trece ecranul, trece orice barieră omenească, mă face să-l iubesc.) Când mă gândesc la film, revăd cu ochii minţii incredibila rochie albastră în care Ellen îşi face apariţia, umbrind tot în jur. O observ cu greu pe May, aparent emotivă, prea comună pentru a străluci, prea politicoasă pentru a fi victima pasiunilor copleşitoare. Puternică, totuşi. (Întotdeauna e nevoie de roluri secundare magnifice pentru a da substanţă poveştii şi aură personajelor principale.)

Finalul nu e unul “de film”, dar e unul realist. Ca să-l citez pe Scorsese, viaţa nu e aşa cum ne-o dorim, ci cum se întâmplă. După atâţia ani, Archer renunţă să-şi mai împlinească visul. Pasiunea lui nu are altă cale decât să rămână protejată de trecut, aşa, luminată roşiatic de apus, cum se întâmpla când o văzuse pe Ellen ultima dată. Ea nu l-a zărit, a rămas cu spatele privind soarele, deşi simpla întoarcere a privirii ar fi echivalat cu o viaţă în doi, dincolo de orice convenţii, de orice bariere. Dar momentul a trecut şi, în viaţa reală, pentru iubire e, de multe ori, prea târziu.

Revăd filmul filtrat prin suflet, tremur încă sub povara privirii lui Archer, încerc să citesc în comportamentul lui May momentul când îşi asumă rolul de martor al unei mari pasiuni, ajung la final şi mă rog ca Archer să mai aştepte un pic, îmi doresc să-i ştiu împreună, după atâta timp. Să nu fie prea târziu. Şi văd scena apusului aşa cum apare în inima lui Archer. Imaginaţia construieşte pentru noi cele mai ”cinematografice” finaluri de poveste.

Cred că sunt mai mult de zece ani de când am urmărit filmul prima dată. Deşi timpul trece şi oamenii (se spune) se schimbă, de câte ori îl văd, de fiecare dată, mă identific cu May.

N-aş putea spune că e o poveste minunată pentru publicul de azi. De fapt, nici nu am idee cum ar fi o poveste minunată pentru publicul de azi. Speram doar că, dacă ar fi destul de sincer şi de emoţionant, s-ar putea să se găsească ceva oameni cărora să li se adreseze. [...] Aş prefera să spun că “The Age of Innocence” este un film de dragoste. (Martin Scorsese)

  Amalia mi-a transmis rugămintea de a scrie despre cartea copilăriei mele. Despre aceea care mă făcea să visez mult timp după ce îi închideam copertele (pe atunci necartonate şi deloc lucioase) şi de câte ori treceam pe lângă raftul unde o aşezasem. M-am gândit o vreme ce să aleg -în primul rând, pentru că ea a scris deja tot ce am trăit alături de “cavalerii florii de cireş” şi, în al doilea rând, pentru că la mine copilăria, începutul de adolescenţă şi tinereţea târzie nu sunt deloc clar delimitate. Nu-mi dau seama foarte bine ce scrieri mi-au influenţat păşitul în viaţă, care a fost vârsta primelor iubiri citite sau cea a acceptării despărţirilor dintâi.

  Am ales o carte (impropriu spus, pentru că se întinde de-a lungul şi de-a latul a zece volume) “de capă şi spadă”. O carte despre curaj şi onoare, iubire, acceptare şi speranţă, despre istorie şi fast, despre parfumuri şi rochii lungi de bal. Întâlniri de taină şi scrisori rătăcite. Otrăvuri şi comploturi. Dueluri şi declaraţii. Şi, dincolo de toate, despre Paris. Parisul, aşa cum se contura încet-încet în mintea mea în formare, drept cel mai frumos oraş din lume. Somptuos. Magic. Locul marilor regăsiri, despărţiri şi începuturi. Michel Zevaco mi l-a adus, cu măiestrie, în “Cavalerii Pardaillan”. Ca şi când ar fi fost la o aruncătură de băţ distanţă, ca şi când muzica ar fi răsunat undeva în spatele meu, alături de foşnetul evantaielor şi al rochiilor atingând podeaua şi înmiresmând aerul cu adieri vechi din sticluţe cu dop. Iar eu n-ar fi trebuit decât să mă întorc şi să alunec în Sala Oglinzilor, căutând discret un nume în carneţelul de bal şi întinzând cu graţie o mână înmănuşată.

   Au trecut 20 de ani de atunci şi în continuare îmi plac parfumurile şi rochiile lungi, chiar dacă n-am participat la prea multe baluri şi nici n-am fost nevoită să scot des carneţelul pentru a nota încă un nume (pentru un dans, poate două). Încă mai cred în iubirea din acele vremuri, dar accept că ea poate nu există şi sper să găsesc ceva pe aproape măcar. Parisul e tot acolo, revine mereu în ceea ce scriu şi mă aşteaptă să-mi trăiesc povestea. Cartea e pe acelaşi raft pe lângă care trec zâmbind, într-o casă unde mă întorc rar şi în care nu mai visez demult baluri, oglinzi şi sticluţe cu dop.

   Dreptul de a citi (www.estedreptulmeu.ro), de a-ţi îmbogăţi mintea şi sufletul cu cele mai frumoase vise despre viaţă, e un pas făcut de timpuriu în căutarea a ceea ce numim generic “fericire”.

…evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi.

Nu o dată, indiferent de postul tv urmărit, am dat peste un carton pe care, cu litere mari şi colorate, era scris (şi citit, cu voce pătrunzătoare şi sonoră) un sfat util bunei funcţionări a organismului nostru. Îndemnul…nu a reuşit niciodată să îmi trezească nici cel mai mic interes, nici cea mai banală reacţie. Folosesc în continuare toate condimentele care imi plac, ador caşcavalul pane şi micii, consum dulciuri zilnic ca şi când viaţa mea ar depinde de asta. M-ar fi făcut însă să mă ridic de la biroul unde lucrez de obicei şi să holbez ochii a uimire şi a fascinaţie să fi văzut măcar o dată ceva în genul acesta: Pentru sănătatea sufletului dvs., evitaţi excesul de vise fără viaţă, iubiri unilateral dezvoltate şi prietenii “pentru totdeauna” de conjunctură.

În loc de consumaţi fructe şi legume zilnic ar merge: eliminaţi toate poveştile nefaste ale trecutului, faceţi-le ghem şi aruncaţi-le cu boltă într-un colţ al minţii (nu al sufletului), unde să nu mai testaţi niciodată conexiunile neuronale (aşa ştim că se vor pierde la un moment dat).

Beţi cel puţin 2 litri de lichide în fiecare zi ar putea deveni: umpleţi-vă inima de oameni care ţin la voi cu adevărat (sunt uşor de găsit: vă fac surprize fără să pretindă nimic în schimb, vă caută des doar să vadă ce mai faceţi şi ţin minte care e parfumul vostru preferat).

În locul nesuferitei faceţi cel puţin 30 de minute de exerciţii fizice zilnic, recomand cu căldură evadările din rutină pentru a nu face nimic din ceea ce “trebuie”. O carte de călătorii, apoi călătoria în sine, apoi propriile fotografii făcute cu sufletul. Câteva pagini pe zi. Un flash.

Corpul meu mai rezistă într-o formă acceptabilă, chiar dacă nu respect nici una dintre regulile scrise mai sus, cu litere frumos rotunjite spre dreapta. Când dă semne că ar ceda, îi pun un plasture sau înghit maximum o pastilă. Trece. Dar n-am găsit niciodată, deşi jur că am holbat ochii, mi-am ascuţit auzul şi, uneori, m-am ridicat de la birou, un îndemn care să înceapă, frumos şi rotunjit spre dreapta, cu: Pentru sănătatea sufletului dumneavoastră… Mi-aş fi luat notiţe şi le-aş fi respectat cu stricteţe, zilnic chiar. Nu de alta, dar (am testat) sufletul nu reuşesc să-l cârpesc cu un plasture şi nici pastilele pe a căror cutie scrie: “pentru dureri de orice fel” nu rezolvă nimic.

Voi încerca să mă schimb, ceea ce vă propun şi vouă. Voi urma toate regulile de la televizor: renunţ la condimente, încep să fac piaţa în fiecare zi pentru fructe şi legume proaspete, aliniez baxurile cu apă plată până îmi umplu tot balconul şi port mereu o sticlă de 2l după mine (deshidratarea este, desigur, cea mai neagră suferinţă posibilă. Abia după vin despărţirile şi depresiile). Scot salteaua de aerobic de sub pat, merg pe jos minim 4 staţii mereu şi îmi fac şi un abonament la piscină. Trebuie să reuşim. Într-un final, vom fi cu toţii supli, atletici şi, desigur, extrem de bine hidrataţi. Nişte organisme fizic sănătoase. Vom avea un ambalaj perfect al sufletului, suflet pentru sănătatea căruia, din păcate, sfaturile nu se repetă obsesiv la toate posturile tv, scrise pe cartoane cu litere colorate şi rostite de o voce timbrată. Să fim şi noi fericiţi odată!

Am instalat un program de monitorizare care îmi permite să văd numărul de intrări pe blog, IP-urile (cu puţin noroc firmele sau instituţiile), ţările şi oraşele de provenienţă, durata vizitei şi paginile răsfoite. Unul relativ banal (nu, nu-mi indică vârsta, alura şi preferinţele în materie de prăjituri ale persoanei respective). În zilele în care scriu un text nou, am ceva peste 200, maxim 250 de vizitatori unici (asta poate fiindcă unii sunt anunţaţi să intre d0ar atunci). În rest am în jur de 100, cu o pantă serioasă în week-end (vară fiind, lumea mai pleacă sau petrece mai mult timp cu jumătatea teoretic mai bună). Şi mai există un număr constant, maxim 50, care intră mereu, indiferent cât de mult timp trece între postările mele. Cei “de bază”.

Cred că am mai mulţi cititori în ţară decât în Bucureşti. Unii îmi sunt prieteni din copilărie, alţii foşti colegi, pe unii i-am cunoscut pentru că mi-au scris, altora le-am găsit întâmplător blogul, iar pe restul îi bănuiesc a fi cunoştinţe ale celor de mai sus. Am prieteni pe alte meleaguri pe care îi recunosc, alteori văd intrări din ţări străine mie. Zâmbesc de câte ori e vorba de Paris, Bruxelles sau Strasbourg, pentru că îmi amintesc cât de mult doresc să ajung acolo. N-am idee însă cine sunt vizitatorii. Uneori apare cineva care citeşte tot, tot ce am scris de la început. Atunci îmi vine să mă fac mică-mică. Nu mă simt niciodată în largul meu când se aduce vorba despre blog, poate pentru că e o parte din mine diferită de ansamblu. Nu ştiu dacă cea mai bună. Pur şi simplu…altfel. Uneori mi se dau citate din ce am scris de care, spre marea mea ruşine, nu îmi mai amintesc. Odată cuvintele revărsate, nu le mai vreau înapoi. Mereu mi se pare că e prea devreme pentru un “best of”.

Încercările mele de a turna ceva în cuvinte (din exaltată simţire şi cam multă visare) au început cred cu câţiva ani înainte de Cele mai frumoase iubiri. Şi primele mailuri către Alice tot atunci au fost. Apoi concursurile, cartea şi blogul. Blogul promovat în revistă, cu marca Tango. Ca o certitudine că, să zicem, n-am scris degeaba.

Amân întotdeauna însemnările pe blog mai mult decât ar fi permis. Nici un text nu mi se pare decent de original, nici o idee mulţumitor de nouă, nici un stil de a scrie destul de pătrunzător. Încerc de mulţi ani să găsesc modul ideal de a jongla cu vorbele. Aşa cum am discutat de nenumărate ori cu Delia, nu e suficient să fie “corect gramatical”, dar să zicem că asta ar fi condiţia minimă. Încep să scriu pe o anume temă şi las scriitura să mă ducă unde o vrea. Până la urmă, ceea ce ne apasă sufletul găseşte un mod remarcabil de a ţâşni la suprafaţă. Tot despre ce ne doare scriem. Despre ce ne dorim, am dorit şi n-a ieşit sau a ieşit şi n-a durat.

Cred în cuvinte din tot sufletul. Chiar dacă viaţa mi-a demonstrat că ele nu schimbă inimi şi nici nu întorc oameni din drum. Eu mă încăpăţânez să caut epitete sensibile, comparaţii neaşteptate, întorc fraza pe dos în speranţa unei formule magice care să-i dea putere. Să schimbe inimi şi să întoarcă oameni din drum. Până una-alta, scriu într-una. Chiar dacă…e puţin dureros când ceea ce crezi tu că faci cel mai bine nu are destulă valoare.

Cuvintele nu sunt suficiente pentru a face lucruri să se întâmple. Nici timp pentru a le citi parcă nu mai e. De câte ori încep o nouă “relaţie”, spun aşa, timid, ca şi când aş fi mâncat un borcan întreg de dulceaţă de afine cu lingura de supă: Ştii…eu scriu din când în când... Unde, când, cum…iată link-ul, citeşte când ai timp şi chef. După care aştept aşa, o maaare schimbare. Dar nu se întâmplă nimic niciodată. Probabil cei care vorbesc despre magia cuvintelor sunt vânzători de iluzii. Toate rândurile pe care le-am cernut prin suflet, toate scrisorile, toate visele şi toată corectitudinea gramaticală nu vor face niciodată cât o fustă scurtă (tot a mea). Am testat. Cât de simplă e viaţa, de fapt, şi cât de mult o complicăm cu visele şi cu toate cuvintele noastre!

M-am plictisit de ani întregi de fuste scurte. De scris, încă nu. Mai sper încă în magia cuvintelor care “îşi dezvăluie taina numai celui care are cheia potrivită ş.a.m.d.”? Absolut! Mai mult, ultima dată chiar am crezut că s-a întâmplat.

Există oameni pe care nu-i uităm, deşi ne trec fulgerător prin viaţă. Sunt întâmplări ce nu durează mai mult de o seară, câteva ore, o jumătate de noapte. Le rulăm apoi la nesfârşit, în buclă, pe ecranul colorat al sufletului, îmbogăţindu-le mereu cu replici care nu s-au rostit sau cu gesturi care nu s-au simţit. Pietre de hotar. Repere pentru noi înşine. Lucruri aproape întâmplate, în decoruri care nu mai există demult.

Cartea lui Paul Auster e un slalom ameţitor printre pietrele de hotar ale acestui suflet dotat cu ecran colorat, pe care imaginile noastre favorite rulează în buclă. Ne urmăresc, după ani şi ani, ne rod, ajung să ne definească. Sfârşim prin a povesti despre ele în mod ciudat…

Atunci l-am văzut ultima dată. Pentru mine va avea mereu 28 ani, un tricou negru, o ţigară în colţul gurii şi o maşină nărăvaşă. Sau: Eram foarte bronzată în vara aceea, tocmai venisem din Grecia. Aveam părul ondulat, sub 50 de kg, fuste scurte şi mereu sandale cu toc. Parcă n-aş fi fost eu. Cât a trecut? Sau: Puteam vorbi ore în şir despre filme, oraşe, cărţi şi oameni. Savurând prăjituri cu ciocolată fină şi uneori un vin bun (când voiam să par adult). Nu aveam să uit perioada aceea niciodată.

Există multe începuturi şi (aproape la fel de) multe finaluri de poveste în viaţa noastră, dacă e să ne gândim bine. Creierul reţine, nărăvaş şi selectiv, doar ceea ce doreşte, în propria lui versiune. Poate de asta ne temem atât de mult de întoarceri la oameni şi la locuri. Dacă nu mai găsim nimic din ce ştiam? Dacă, de fapt, nici nu au fost aşa vreodată? Stă în puterea noastră să ne confirmăm poveştile sau, dimpotrivă, să le anulăm. Ne trezim mereu prea târziu, preferând să vegetăm laş sub imperiul lui ce ar fi fost dacă?…

Poate ăsta e rostul cărţilor, poate sunt simple plăsmuiri ale lucrurilor pe care nu le vom face în viaţa reală. Nu se gândeşte nimeni că e ultima dată când îl vede pe X sau pe Y sau că povestea Z nu se va întâmpla niciodată. Plăsmuirea de faţă e, din acest punct de vedere, una extrem de reuşită. M-a determinat (în mijlocul discuţiilor despre filme, cărţi şi alţi oameni) să întind mâna spre al doilea ecler cu ciocolată (al lui) şi să-i spun că vorbeşte prostii. Sunt prea tânără pentru niciodată.

The Turning Point nu este un film despre dans. Ci unul pe care îl revezi, şi după 30 de ani, pentru a te gândi la alegeri, la destin, la viaţă. La păreri de rău şi paşi (chiar pe poante) înainte. Un film care te face să te întrebi dacă suntem, totuşi, rezultatul tuturor punctelor de întoarcere din existenţa noastră.

Una dintre protagoniste a ales luminile, scena, dansul. Cu preţul prieteniei înşelate, al iubirii mimate, al renunţării la stabilitate. Cu orice preţ. Cealaltă, nu mai puţin talentată, a ales să aibă o familie. Un soţ. Copii. Purtând în suflet, vreme de două decenii, chinuitoarea povară a lui “ce ar fi fost dacă?”. Dacă n-ar fi trebuit să renunţe la scenă. Dacă n-ar fi ales copilul. Ar fi fost destul de bună?

Am vrea să avem totul, dar cum trebuie şi suntem obligaţi de viaţă să alegem, ne trezim în momente de respiro ale sufletului că visăm la viaţa noastră altfel. La luminile scenei, chiar efemere şi neiertătoare, în locul plictisului conjugal şi al aritmeticii de clasa a doua. Sau, din contră, la vacanţe în doi, cumpărat de mobilă şi ales nume de copii, când tot ce avem sunt câteva vorbe, o agendă doldora de oameni pe care i-am întâlnit şi jenant de multe rochii.

Cred că alegerile sunt parte din noi, de asta le şi purtăm, inevitabil, în suflet, în zone “apăsabile”. Nu-mi amintesc să fi avut vreo păpuşă-bebe pe care să o schimb sau să o hrănesc, dar am transformat tuburi de spray în microfoane dinainte să învăţ să scriu. Nu cred că am “gătit” în oale de plastic nisip, pietre şi frunze decât de vreo două-trei ori (când veneau verii mei în vizită), dar am decupat steluţe din staniol pentru a confecţiona decorul unei scene în sufrageria bunicilor, pe care îmi prezentam propriul spectacol. Spectacol în care cântam fără să am o voce prea bună, recitam cu improvizaţii şi dansam căzând mereu de pe poante.

Când una dintre nenumăratele mele cunoştinţe, căsătorite şi cu un numar de copii cuprins între zero şi doi (interval închis) îmi spune că îmi invidiază viaţa, libertatea, călătoriile sau toaletele, sunt mereu stânjenită. Dintre toate replicile, o aleg de obicei pe cea cu “toate astea nu înseamnă nimic dacă seara te întorci într-o casă goală”. Dă bine. Dar adevărul e că abia aştept să închid uşa între mine şi lume, uşa unei case în care eu am ales, cumpărat şi transportat tot, de la covor până la ultimul şurub. Fără să fie nevoie să fac nimic din ceea ce nu vreau. Şi cred că, apropo de puncte de întoarcere sau doar de cotitură, de alegeri şi de “ce ar fi fost dacă?”, cel mai corect faţă de mine însămi ar fi să spun precum Emma, balerina aflată la vârsta când e prea târziu pentru scenă, prea târziu pentru viaţă: Nu cred în regrete. Suntem ceea ce suntem.

Poveştile de iubire nu mai sunt demult pentru totdeauna (decât dacă, poate, apar relativ târziu, în viaţă).  Despărţirile însă, mai ales dacă se lasă cu sfâşieri de vise şi goluri de suflet, le dorim a fi pentru eternitate. Rostim cu patimă şi pe un ton cam înalt pentru urechile unui muritor de rând lucruri adânc ferecate, până atunci, în cutia dorinţelor pe care nu le spuneam ca-să-nu-se-supere-şi-să-se-termine. S-a terminat oricum, parcă mândria şi onoarea nu mai atârnă atât de greu. Adunăm, febril, ca şi când ar fi ultima noapte, tot ceea ce ne-ar putea proiecta în trecutul comun. Apoi eliminăm tot balastul. Chestii pe care tot noi le-am păstrat, le-am visat sau le-am scris, ca şi când gândul cel rău ne îndemna să facem o cronologie a ceea ce putea fi un început de relaţie pentru totdeauna. Cum se face că, atunci când ceva merge, nu avem nevoie de atâtea amintiri?! Amintiri ale clipelor când ne era bine… Şi ne spunem că niciodată, dar absolut niciodată, sub nici o formă, nu vom mai face aceleaşi greşeli. Că, data viitoare, n-o să ne mai grăbim, n-o să mai lăsăm de la noi, nu vom mai pretinde că nu ne dorim lucruri la care visăm, de fapt (în ideea ascunsă şi parşivă că cineva ni le va oferi numai pentru că, totuşi, le visăm). Şi că, bineînţeles, vom uita că a existat. El. Şi totul nu va fi altfel decât bine.

Acum îmi amintesc cu amuzament (o fi de vină vârsta?!) de sacii cu balast (a se citi amintiri) aruncaţi în miez de noapte. De telefoane sau mesaje de final în care am debitat toate răutăţile auzite la alţii, întrucât vocabularul meu nu le conţinea. De scrisori nesfârşite în care detaliam, cu precizie de ceasornic, toate momentele în care inculpatul făcuse ceva neatent, nepotrivit, nepermis. De clipa finală de luciditate care a salvat de la distrugere nişte cadouri preţioase (chiar dacă perlele nu le-am purtat încă). De cartea apărută, în care am expus, cât de artistic am putut, punctul meu de vedere. Aşa încât ei să fie, mereu, personajul negativ, fără drept de replică. Doar pentru că am putut s-o fac. Şi apoi am avut grijă să primească acea carte, pentru că sunt sigură, până în ziua de azi, că nici o femeie din viaţa lor nu a mai ţinut la ei în felul acela care te face personaj de roman.

Viaţa însă e ciudată, îl schimbă pe niciodată în uneori şi lasă să se depună praful chiar şi pe cărţile scrise cu sufletul. Cred că drumul nostru se va intersecta mereu, repetat, cu unele poteci, pentru că nu se poate altfel. Sau poate pentru că, la un moment dat şi într-un anume colţ de lume, s-a creat o legătură între două suflete care trece peste kilometri şi timp (asta e explicaţia care îmi convine cel mai mult, ar fi frumos să se întâmple cu adevărat aşa). Poate suntem jucăriile descentrate ale destinului sau poate unele lucruri nu se termină cu adevărat niciodată, doar iau o pauză din când în când.

Şi, după o discuţie de o noapte cu cel despre care vorbeam mereu cu ură, la timpul trecut (sau deloc), personajul care, în carte, nu simte niciodată, după ce toate acuzaţiile au fost strigate, toate judecăţile emise şi toate, absolut toate scrisorile expediate, avem o senzaţie ciudată, ca o  întoarcere acasă, la o ciocolată alb-cu-negru şi o carte bună. Senzaţia că ne-am putea înţelege, până la urmă.

Nota autoarei: Însemnarea de mai sus vizează doar relaţiile adevărate. Îi excludem de aici pe cei care bifează cu succes una sau mai multe din următoarele categorii: A. mincinoşii B. lăudăroşii C. impotenţii. Pentru aceştia nu posed o formă atât de poetică de despărţire. Pur şi simplu, nu le mai răspund la telefon.

Mă trezeşte zgomotul brichetei. Profiţi de geamurile deschise şi expiri fumul nestingherit, cu voluptate, ca după o pauză lungă de la ceva cu adevărat necesar. Mi-e prea somn să mă lansez într-o polemică pe tema viciilor cu tine, aşa că te privesc doar dezaprobator. Mă ridic. Iau cănile mele alb-cu-negru, noi şi pântecoase (singurele în pereche), şi fac două cafele, de data asta ambele după reţeta ta. O mai ştiu. Le bem repede-repede, rezemaţi de dulăpiorul bucătăriei mele fără scaune. Facem un plan pentru partea de noapte rămasă. Râzi. Zici că mereu vreau să organizez lucrurile şi pomeneşti de acel carpe diem! care ne-a adus împreună prima dată. Nu-mi mai amintesc mare lucru de atunci. Poate doar că îmi era frig, dar nu voiam să te trezesc ca să nu zici că sunt o mofturoasă (care trebuie obligatoriu luată în braţe). Dar acum mereu pretind că mi-e frig, ştiu că nu te superi. M-am obişnuit să adorm lângă inima ta.

Bem cafelele şi văd că te aşezi din nou pe canapea. Ca să-şi facă efectul, zici.  Eu mă enervez că le-am făcut degeaba… Vei adormi la loc şi se va alege praful de tot… Zâmbeşti în felul acela care mă face mereu să-mi înghit reproşurile, iei cheile şi spui: Să mergem…în două ore suntem acolo… Nu vreau să ne grăbim…nu, nu mi-e teamă niciodată cu tine…vreau doar să prelungesc un pic aşteptarea…hai să facem drumul acela de care avem amândoi nevoie… Am călătorit atât de mult fiecare încât nici nu mai ştim unde e “acasă”, dar e primul nostru drum împreună. Încep să-ţi spun despre începuturi şi ratări, despre lucruri care mă fac să râd sau să plâng, despre ceea ce am iubit, am urât, am aşteptat. Îţi eram datoare cu povestea mea. Vorbesc repede, şi mult, şi tare, uneori zâmbesc, alteori rămân fără suflu, sar de la o întâmplare la alta şi apoi mă întorc, ca într-un carusel ameţitor dintr-un bâlci al amintirilor.

Îţi aprinzi din când în când o ţigară şi taci. Te întreb despre lucrurile pentru care n-a fost niciodată timp, loc. Pentru care erai mereu prea singur. Răspunzi încet, mormăit. Ascult atentă, tu priveşti drumul, iar eu te privesc pe tine.

Am ajuns aşa cum am plănuit. La răsărit. Ştii că e primul pe care îl văd, acum, la mare? Îmi e puţin frig, dar nu contează. Trebuie să-mi fie, ca să fiu sigură că nu visez. Că eşti aici. Că sunt aici. Şi mai departe? Nu ştiu mai departe…n-am facut o listă, de data asta…am uitat. Probabil sunt fericită.

Însă nu văd prima geană de soare, aşa cum ar trebui. Nu mai simt nici briza, nu aud nici pescăruşii. Încerc să mă întorc spre tine şi simt cum mă pierzi din braţe…Deşi îmi vine să urlu, nu pot decât să şoptesc: Nu pleca…

În bucătăria mea fără scaune sunt două căni cu cafea, noi şi pântecoase, uitate pe dulăpior. Una e neatinsă. 

Pe gresia din hol se văd urme de nisip.