Anda Docea

Etape (and we go on)

Când am început să scriu pe acest blog, acum aproape doi ani şi jumătate, încheiam definitiv un capitol copleşitor pe plan personal, iar profesional făceam o schimbare de registru de care mă temeam, dar la care şi visasem cumva ani buni. Nu ştiam ce-mi va aduce, dar oamenii mai “trăiţi” decât mine spun că asta e viaţa, plină de necunoscute necontrolabile uneori (de fapt, mereu, dar iluzia că totul depinde numai de noi prinde aripi mai zdravene câteodată). Toate poveştile scrise de atunci aici m-au frământat, m-au bucurat, m-au rănit, m-au marcat sau mi-au dat de furcă la un moment dat. Sigur că subiectivismul e mai mereu pregnant, n-am intenţionat să fac un exerciţiu de jurnalism “ca la carte”. La fel şi doza de ficţiune. Totul a fost…”aproape” adevărat. Aşa am simţit a le spune pe toate.

Iar acum…tot la final şi început de drum mă aflu. Profesional, închei în curând o etapă cu investiţii (multe) şi cu satisfacţii (pe măsură). Mi-am depăşit nişte limite (în special în privinţa încrederii în mine), am muncit fără să simt (ceea ce o însemna că faci totul din suflet?!), m-am legat tare de nişte oameni şi mi-am dorit, copilăreşte, să nu se termine niciodată-niciodată. Uneori glumesc spunând că sufletul meu e neîncăpător şi toate lucrurile pe care le iubesc stau în el grămadă, iar când ceva inevitabil mai trebuie să dispară de acolo, o face provocând daune majore în jur… Personal, iau oamenii aşa cum sunt şi nu mai încerc să-i determin să joace în piesa mea. Nu mai sunt atât de înverşunată şi nici nu mai scriu texte cu scopul de a-i face să pară meschini sau de a-i lovi rău. Poate am mai crescut (nu mi-am pierdut, totuşi, cheful de “nou”).

Blogurile Tango s-au schimbat şi ele. Mă simt uşor depăşită şi cumva intimidată. Cei care mă cunosc ştiu că în “viaţa reală” nu-mi place să vorbesc despre ceea ce scriu, că mă fâstâcesc, că în general nu încerc să-mi fac blogul prea popular. Cu toate astea, una dintre marile mele bucurii e să citesc ceva scris de o persoană necunoscută, care a ajuns aici întâmplător şi s-a oglindit în sau printre rânduri.

M-am gândit mult la toate astea. Cred că e momentul asumării  Ceea ce nu înseamnă că nu voi mai scrie lucruri “aproape” întâmplate (următoarea postare va fi chiar de aşa natură) sau că nu voi mai povesti despre cărţi, filme sau călătorii. Vor fi toate acestea. Dar cred că şi multă viaţă reală, aşa cum e ea. Trăită, sper eu, privind cât mai puţin în oglinda retrovizoare.

(sursa foto: http://observando.net/)

Castele de nisip

Nu-ţi mai aminteşti cu precizie care a fost primul. Cât de semeţ, de meşteşugit ornat, de spectaculos împărţit. Printr-un mecanism pervers, ungherele minţii au salvat doar impactul copleşitor al primului val. O mişcare bruscă înainte-înapoi. Suficientă pentru ca primul tău castel de nisip, splendid visat, să se transforme în tărâmuri mişcătoare, apăsate de ape.

Este o artă pe care o vei învăţa, ţi-ai spus. A ridicării de castele în răsuflu de mare. Poate temelia nu a fost iscusit proiectată, poate pereţii nu formau un unghi drept sau compartimentarea nu era inteligentă. Altul, unul care va rezista. Şi, cu fiecare val puternic, imperturbabil, îţi spuneai că ai mai desluşit ceva şi că mai e timp. Mai colorai la planurile tale, le diversificai, uneori chiar îţi permiteai îndrăzneala de a fi agasant de creativ. Şi o luai de la capăt. De câte ori venea un val mai mic, unul care se oprea la baza construcţiei tale visat durabile, îţi muşcai buzele care tremurau uşor de uimire şi de încântare. Frenezia începuturilor.

După multe prăbuşiri înnisipate, ai încercat să te opreşti. Poate arta asta, a sculpturilor în nisip, nu era de tine. Poate ar fi trebuit să meştereşti la altceva sau, în cel mai rău caz, să schimbi materialul de construcţie. Ca să-ţi schimbi şi norocul. Dar nu ştiai să faci nimic altceva, nu-i aşa? Iar alte unelte nu puteai să-ţi procuri, ar fi fost nevoie să renunţi la multe în schimbul lor şi ar fi trebuit adaptate (din cale-afară!) felului tău de a zidi.

Iar acum, după prăbuşiri, vise, respiro şi iar vise, ai început iar. Dorindu-ţi, ca de fiecare dată, plictisitor, repetitiv, să dureze. Ai încercat să urmezi un plan nou, ridicat la suprafaţă după toată prăbuşirea iluziilor trecute. Îţi spui că eşti puternic şi ai răbdare. Faci fiecare fir de nisip să se întărească exact acolo unde trebuie, îi proiectezi o temelie bună şi nişte şanţuri de apărare, îl înalţi atât cât crezi de cuviinţă şi îl ornezi cu cele mai frumoase cochilii aduse de mare (pe care le lustruieşti cu 30% mai mult decât ar fi fost necesar). Zi după zi, trudeşti să-ţi faci castelul temerar. Nu-ţi mai simţi demult genunchii care se abandonează solului rugos şi rău, nici coatele care au aceeaşi soartă, nici ochii care (printr-o scamatorie, probabil) fac în fiecare zi scoicile lustruite din vârf să strălucească. Poate, dacă nu laşi să-ţi scape momentul potrivit pentru fiecare gest în parte, dacă aproximezi cu precizie forţa şi înălţimea valului duşmănos şi acţionezi în consecinţă, vei mai câştiga o noapte, o lună. Tocmai ţi-ai zidit sufletul în el. Trebuie să dureze.

Felicitări. De data asta, aproape ai reuşit să te minţi. Aproape.

Care va să zică, asta înseamnă viaţa de adult: să construieşti castele de nisip, după care să le calci in picioare şi să repeţi operaţia iar şi iar, când ştii prea bine că oceanul le-ar fi dărâmat oricum?… (Frédéric Beigbeder)

sursa foto: http://observando.net/

Ştii la ce mă gândeam?…

Acum câţiva ani, un prieten bun mă suna seară de seară să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Ar fi vrut sa ne întâlnim în fiecare week-end şi, în ciuda enervării şi a imaturităţii mele, a tabieturilor şi a ticurilor, poveştile prin care treceam i se păreau amuzante.  Şi felul în care i le spuneam. Se trezea la orice oră să mă mai vadă pe la vreun matinal şi puteam oricând să-l sun noaptea să ieşim la un fast-food (abandonând cu bucurie regimul pe care îl ţineam amândoi, mai mult teoretic) şi să stăm de vorbă. Era în stare să facă trei sferturi din drumul Bucureşti-Cluj ascultând Faith Hill şi Shania Twain (abia pe ultima parte, când decidea să depăşească tirurile, o dădeam pe Linkin Park). Prietenia cu el nu a avut niciodată o conotaţie erotică (mi-a zis odată că noi doi nu ne-am întâlnit la momentul potrivit, în viaţă -aşa o fi fost), cu toate astea mi-e mai dor de el decât de toate aşa-zisele mele relaţii la un loc. Şi abia acum realizez că ceea ce oferea el găseşti rar şi trebuie apreciat din toate puterile. Eu credeam că e doar începutul şi că lumea, în general, mă va trata la fel de atent (!). Prietenului meu îi este bine şi e fericit. Iar eu mă bucur pentru el din tot sufletul (acelaşi suflet care îi simte lipsa de-a dreptul organic).

 Apropierea Crăciunului mă face să mă gândesc mai mult la “acasă”, unde sunt mereu extrem de bine primită, ca şi când aş putea să înmagazinez toată dragostea şi căldura pentru mai târziu. Nu e chiar aşa -alternanţele rece-fierbinte pot să zguduie organismul şi să-i creeze noi puncte vulnerabile, nu să-i ofere o temperatură constantă, potrivită, pe termen lung… Spunea cineva că într-un oraş mic toate marile evenimente ale trecutului par mai recente. În camera mea din Aiud, pe perete, încă mai există un calendar din 2003, deschis la luna iulie, unde data de 19 este încercuită cu roşu şi are o săgeată către dreapta. Atunci am venit în Bucureşti. De atunci mi-am măsurat timpul în case pe care le-am schimbat, emisiuni la care am lucrat, oameni care m-au traversat şi oraşe europene în care m-am căutat trişând, aşa încât să fiu sigură că n-o să mă găsesc cu adevărat. E, cumva, straniu -Bucureştiul ăsta atât de mare nu e destul de încăpător pentru a adăposti şi oamenii care ţin la mine cel mai mult şi care au rămas acasă. Sau au plecat în lume.

Propun să existe un indicator pentru gradul de însingurare dintr-un oraş. Nu ştiu cum s-ar putea numi unitatea de măsură, dar ştiu că valoarea arătată va fi mereu invers proporţională cu numărul de persoane pe care le poţi suna la 1 noaptea să le zici aşa, pur şi simplu: “Băăăi, ştii la ce mă gândeam?!” (nu noapte de noapte, doar atunci când ţi se pare că ţi-a venit o idee fabuloasă)…

(sursa foto: https://villainouslyvintage.wordpress.com/tag/suzy-parker/)

Secretul

În ziua în care am împlinit 20 ani am decis să-mi sun părinţii şi să-i anunţ că mă las de facultate. Se întâmpla în 1999, pe vremea când “normal” ar fi fost să-mi doresc în continuare să devin o bună profesoară de informatică. N-a mai fost deloc aşa.

Admiterea mea la jurnalism în Cluj, într-o perioadă în care posturile tv comerciale tocmai se lansaseră şi ziaristica începea să devină o modă, s-a petrecut după îndelungi aşteptări, faceri şi refaceri de liste, planuri şi renunţări şi iar planuri. Dar atunci teamă nu-mi amintesc să-mi fi fost. Cumva avea să fie, înainte. Nu prea ştiam cum voi face o profesie din ceva ce ar fi putut fi doar o toană de moment. Nici măcar ce presupune sau cât de pricepută voi fi. Uneori e atât de bine pur si simplu să n-ai habar de ce urmează. Şi spun asta tocmai eu, captiva listelor, a schemelor logice şi a spontaneităţii organizate. Patru ani mai târziu, terminam ca şefă de promoţie (eram tânără şi ambiţioasă, poate cu maturitatea de acum aş alege altfel: mai multă viaţă, mult mai puţine cărţi…).

La începutul acestui an cineva m-a dezamăgit foarte tare. Mi-a înşelat gândurile, încrederea şi o zdravănă parte de suflet (recuperată pe alocuri, cu o considerabilă cantitate de plasturi). Acum nu mi se mai pare un fapt atât de îngrozitor. Asta e viaţa, până la urmă. Dar atunci multă vreme n-am mai putut să-mi spun “cumva o să fie” (şi cu atât mai puţin “înainte”). Au trecut aşa nişte luni în care începusem să îngheţ uşor -dar nu de la extremităţi spre înăuntru, cum se întâmplă când ţi-e frig, ci de-a dreptul din inimă către exterior, până la paralizia membrelor. Inima a fost izbită prima. La un moment dat, nici nu-mi mai amintesc foarte bine în ce fel sau de unde (şi fără să aibă habar de asta), cineva mi-a aruncat un fel de colac de salvare, în condiţiile în care şi un fir de aţă m-ar fi ajutat.

Nu mă pricep să încep, să întreţin sau să închei relaţii. Cred că, pe parcurs, îmi pierd din autenticitatea de la primele întâlniri (când nu prea îmi pasă dacă sunt plăcută sau cât). Şi cred că am destule comportamente şi concepţii iraţionale (eu le numesc “inovatoare”, sună mai puţin psihologic) care nu mă fac un partener uşor de alee în doi (but, boy, there will be dancing!). Nu cred că asta se va schimba foarte mult vreodată, dar vom vedea. Îmi iubesc meseria şi, desigur, pentru mine e cea mai frumoasă din lume. Nu ştiu dacă o voi face până la sfârşitul vieţii, nici dacă voi fi vreodată mulţumitor de bună, nici măcar dacă voi scăpa de mult-trâmbiţatele disponibilizări. Din nou, vom vedea.

Nu am dat exemplele astea din mine, trecută sau prezentă, cu totul întâmplător. M-au învăţat un lucru. Că poţi să pierzi ceva la care ţii şi în jurul căruia îţi zideşti cu zâmbet viaţa şi să te simţi nenorocit sau îngheţat. Şi, apoi, când ţi se pare că gaura neagră în care te afli nu are cum să fie mai adâncă de atât, mai pierzi ceva, şi încă ceva, şi nimic nu mai iese cum ţi-ai fi dorit. Şi atunci ajungi, de nevoie, la echilibrul crud şi lucid al omului care nu mai are nimic de pierdut. Din acel moment, într-un număr finit şi nu foarte mare de zile, va apărea şi firul de aţă. Negreşit.

M-am gândit multă vreme de ce se întâmplă aşa, care o fi secretul. Singura explicaţie plauzibilă pe care am reuşit să o găsesc este aceea că Cineva, acolo sus, vrea straşnic de mult să trăim.

Condamnată

Trăim cu spaima zilei de pe urmă. Tot ce auzim, tot ce citim, tot ce suntem învăţaţi să credem ne formează psihologia unui condamnat de moarte. Să profiţi de fiecare zi de parcă ar fi ultima nelăsând nimic pentru mâine, nimic dorit şi nefăcut, simţit şi nespus, spus şi neasumat. Să-ţi iei la revedere ca şi când ar fi cea din urmă dată. Să-i suni cât mai des pe cei dragi, nu ştii cât îi vei mai auzi sănătoşi. Să porţi mereu cu tine telefonul mobil (încărcat), nu ştii pe unde ai putea rămâne blocat. Să nu traversezi nici măcar pe trecerea de pietoni până nu se opresc toate maşinile, altfel visele tale de ascensiune vor rămâne lipite de caldarâm (cu tine cu tot, şi n-ar fi păcat?). Să-ţi faci asigurare la casă, oricând un vecin neatent sau senil ar putea lăsa gazul deschis şi, în locul blocului, vei găsi (în cazul fericit în care erai plecat) doar fundaţia. Să mergi de Crăciun acasă, ar putea fi ultimul în formulă completă. Să spui “te iubesc”. Să nu mai mănânci neregulat, dulce, gras, cu E-uri, nici nu vei şti care din bolile de pe listă te va lovi fulgerător şi amputant. Să faci mişcare zilnic şi un sport cel puţin săptămânal, aşa garantat anii o vor lua în direcţie inversă şi vei fi primul muritor care nu îmbătrâneşte nicicând (nici măcar sufleteşte). Să dormi suficiente ore pe noapte, să-ţi faci analize regulat (ceva-ceva tot vei găsi), un control oftalmologic de îndată ce vederea te lasă şi să te apuci să procreezi de timpuriu (în cazul în care crăpi, obligatoriu trebuie să rămână ceva viu în urmă, e legea naturii).

Nu pot să-mi trăiesc fiecare zi ca pe cea din urmă, gândindu-mă că poate fi ultima dată când… Nu, mâine n-o să-mi sară casa în aer, Crăciunul ăsta nu va fi ultimul, nici vacanţa asta, nu mă voi bloca în lift, n-am nevoie neapărată de sport săptămâna asta şi nici de ochelari (încă mă mai descurc), nicio maşină nu mă va lovi şi nici E-urile savurate cu poftă la ore târzii nu mă vor răpune total. Am tot regretul pentru cazurile în care boala distruge necruţător, mi-e atât de frică de asta încât nu vreau, nu pot să-mi imaginez că aşa ceva i s-ar putea întâmpla cuiva apropiat, nu încă, poate nu…nu vreau să mă aştept, să prevăd, să ştiu deja ce aş face şi cum. Nu atât de repede.

Mâine ne vom întâlni la fel, şi după mâine va fi un alt mâine şi după asta mai vedem. N-o să învăţ să spun “te iubesc” şi “mi-e dor de tine” (din gura mea ar suna apocaliptic), n-o să cred că e ultima dată când aud pe cineva la telefon şi nici n-o să-mi cer iertare ca să nu plec la culcare supărată. Ne împăcăm noi zilele astea, ok? Nu, nu e “the first day of the rest of my life” pentru că eu sunt tot cea de ieri şi aproape complet cea de alaltăieri. Mai corect ar fi “the last day of my passed life”.

Nu ştiu să trăiesc altfel decât ca un condamnat la viaţă. Iar mâine chiar nu va fi decât o altă zi.

(sursa foto:

http://www.facebook.com/photo.php?fbid=286050659948&set=a.117661154948.24715.22455674948&type=1)

Femeia care aştepta

De fapt, toate femeile aşteaptă aşa, viaţa întreagă…Toate femeile, din toate ţările şi din toate timpurile. Aşteaptă un bărbat care trebuie să apară acolo, la capătul drumului…Un bărbat cu privirea hotărâtă şi gravă, venind de mai departe decât moartea, spre o femeie care a sperat necontenit. Aşa scrie Andrei Makine, asta crede personajul său, oscilând între orgoliul de a rupe cercul repetitiv al zilelor unei femei care, vreme de treizeci de ani, a aşteptat un alt bărbat şi teama cumplită că ar putea să-i ia locul celui dorit.

Nu ştiu dacă mai există femei ca Vera, care să se hrănească o viaţă din amintirea unei clipe (o avea dreptate Cioran, “un moment absolut răscumpără golul tuturor zilelor”?). Care să bântuie zeci de ani, pe acelaşi drum, speriată mai mult de sosirea lui (ce Dumnezeu ar putea să îi spună?!), decât de existenţa ei devenită un set de automatisme: mantia în care se învăluia, drumul spre ţărmul Mării Albe, scotocitul în cutia de lemn, cu uşiţă metalică, abia ţinându-se (nimic, nici azi). Dar cred că da, e plină lumea de femei care aşteaptă, în timp ce, diabolic, timpul se scurge în direcţia care lasă urme adânci sub ochi şi între sprâncene şi ia lucirea din privire cu mâna uşoară a unui chirurg extrem de priceput (ochii trădează, întotdeauna, ca şi când tot ce am trăit rămâne fotografiat pe retină şi de acolo se proiectează spre lume). Ele mai încearcă să-l păcălească alegând ţinute tot mai decoltate şi rujuri din ce în ce mai vii, mimând cu vioiciune tinereţea veşnică. Nu mai caută în cutia de scrisori, ci pe ecranul laptopului, nu mai tresar când vântul pare a aduce zgomot de vâsle spre mal, ci când mobilul înregistrează mândru primirea unui nou sms, hrănitor ca o gură de aer proaspăt la ieşirea din adânc de mare. Dar aşteaptă, aşteaptă…

M-am întors la carte abia când n-am mai fost o Vera atât de temerară în aşteptarea ei, încât perspectiva unei reîntâlniri ar fi îngrozit-o de moarte. Când am înţeles că nici un bărbat nu vrea să fie cel aşteptat o viaţă -e prea copleşitor gândul ăsta, sufocant, paralizant de-a dreptul. Când femeia care aştepta n-am mai fost eu.

Let go

Era una dintre acele discuţii înainte de care trebuie să tragi aer în piept adânc, bărbăteşte. Pe care să-l laşi să ţâşnească apoi nici prea puternic, nici prea suav, purtând suflul de vorbe potrivite, nici din belşug, nici reţinute. Cuvintele care lămuresc totul. De o vreme (câtă vreme?!) nu mai gândea prea intens ce să spună, nici glasul nu-i mai tremura din teama de înfrângere. Avantajele jocului învăţat. În final, el se va întoarce. Impropriu spus, întrucât nici nu fusese plecat (dar nici acolo). În concluzie, lucrurile vor rămâne exact ca până acum. Aşa cum alesese. Cum şi le dorea (?!).

Acum măsura micul hol de la intrare cu paşi apăsaţi, iar tocurile ascultau şi încercau să deranjeze sacadat, enervant, convorbirea telefonică a bărbatului aflat în camera alăturată. Se abţinu să-şi aprindă o ţigară, spera să nu mai dureze mult. Un rictus de zâmbet i se ivi în colţul gurii, în timp ce-şi aranja buclele. Nici măcar frumoasă nu (mai) era. Tânără? Hmm. Păcălea încă. O companie plăcută? Nu prea. Cu toate angoasele, geloziile, tabieturile, convingerile şi cheful (rar şi rău) de scandal. Ce Dumnezeu i-o face să revină, ca muştele la miere?… Râse înfundat, amintindu-şi o frază dintr-un film mai vechi (unul cu curtezane)…”Fă-i să se simtă de parcă ar fi unici în Univers”. Asta o fi. Se temu că el ar fi putut-o auzi, râsul probabil nu era adecvat momentului şi nicidecum în favoarea ei. Oricum o credea cam bizară. Se apropie de uşa care o separa de camera vecină şi îl privi prin sticlă. Bănuia cu cine vorbeşte. Tonul lui era cald şi uniform, liniştitor ca o întoarcere acasă. Se întrebă dacă ei i-a vorbit vreodată aşa. Parcă da, la început (când o fi fost acel început?!). Încercă să-şi amintească cum era ea atunci, dar altceva decât că, probabil, tot 37 1/2 purta la pantof nu mai ştia, concret şi neceţos. Ba da, primul compliment pe care i-l făcuse. Ceva legat de vocea ei.

Îşi lipi nasul de geamul uşii, ca să-i vadă mai bine profilul. Zâmbea şi atunci zâmbi si ea, involuntar. Era ceva în atitudinea lui, în felul în care rostea cuvintele ce nu răzbăteau până la ea complet, până şi în zâmbetul ăsta…zâmbetul lui de demult. Şi, când sticla din faţă deveni neclară şi apoasă (sau să fi fost doar privirea?), iar nasul roşu de la apăsatul pe uşă, când bărbia i se întâlni ciudat cu pieptul şi mâinile se prăbuşiră pe lângă corp, scăpând pachetul de ţigări şi bricheta, înţelesese. Era fericit.

Ieşi din casă şi coti pe prima stradă, fără să se grăbească. Părea aşa, un om din care Dumnezeu a stors toată viaţa îndesată cu sete la începuturi, istovit de atâta lovit pe dinăuntru în pereţii sufletului, ameţit de mişcarea browniană a gândurilor în ascunzişurile minţii. Un om căruia nu-i mai e somn, sau poftă, sau toamnă. Şi care, pentru prima dată în cumplit de mulţi ani, rămăsese fără nici un ţel.

Bărbatul sfârşi convorbirea şi ieşi, în cele din urmă. În hol, grăbindu-se să fie uitată, o femeie risipise în aer un parfum copleşitor ca un adio. Un jardin apres la mousson.