Anda Docea

În vremea când mai credeam într-o forţă superioară nouă, atotştiutoare şi imparţială, şi într-un posibil apoteotic moment în care fiecare va primi ceva, după merit şi după faptă, nu încetam să mă rog pentru…diverse. Niciodată, dar niciodată pentru lucruri care ţineau doar de mine. Pe acestea ştiam că până la urmă le obţin sau, din fericire, le uit. Fie pentru că am o răbdare ieşită din comun (sau poate sunt complet naivă crezând fără încetare că mai e timp, mai e timp…), fie pentru că planurile mele “serioase” le-am structurat pe ani întregi, fie pentru că, de ce să mă ascund, am avut nişte vise relativ banale şi uşor de atins de către persoane relativ mediocre.

Dorinţele mele, şoptite la ceas de seară înspre o forţă aşa-zis superioară nouă, mereu trează, implicau obligatoriu alte persoane. Care, pentru fericirea mea, era de preferat să facă, să zică, să aducă…ceva. Aici mă simţeam neputincioasă. Armele cu care mă descurcam atât de bine în lupta cu fiecare zi (atenţia, buna organizare, ambiţia, curiozitatea) cădeau automat în faţa oricărei prezenţe umane. Vorbele mele intens gândite şi meşteşugit scrise nu găseau niciodată momentul, suflul, tonul pentru a-mi ţâşni de pe buze. Cele mai frumoase toalete se odihneau în şifonier, neatinse de nici o privire străină, iar parfumul meu cel mai de preţ încă aşteaptă să fie inspirat adânc, ca un început de poveste, dintre buclele mele aurii. Cărţile savurate au fost, pe rând, uitate, pentru că n-au găsit nicicând un miez de conversaţie pe care să-l îmbogăţească. Fotografiile armonioase, făcute cu sufletul, au rămas în mine. Nu le-am mai developat niciodată. Credeam că, în timp, voi învăţa cum. Şi atunci…visele mele transpuse în rugăciuni încercau să implice o forţă divină în care credeam şi care putea face lucrurile să prindă contur, fără ca eu să rostesc vorbele, să găsesc mijloacele şi metodele. Putea face să vină altcineva spre mine. Să se întâmple şi fericirea care vine din afară şi pentru care sunt responsabili alţii. Pentru că problema mă depăşea. Pentru că, de una singură, nu ştiam cum să fac…ce să fac…

La cumpăna dintre o treime şi o jumătate de viaţă (după statistici), când, nu-i aşa, ne-am lămurit cum e treaba cu fericirea care nu ţine numai de tine (e efemeră, dacă nu de-a dreptul o utopie), îmi dau seama că Cel-de-Sus are, cum spun persoanele mult superioare mie dpdv al credinţei, un plan cu fiecare dintre noi. Şi chiar ne dă ceea ce solicităm la ceas de seară. Doar cu timing-ul are ceva probleme. După ce dorinţele au devenit laitmotive, după nopţi de lacrimi tricotate între ele şi rătăciri la hotarul de dincolo şi dincoace de iubire, după o vreme în care nimic nu mai are sens, se întâmplă. Nu, asta nu aduce fericirea sperată. Vorbele pe care doreai să le auzi, toaletele în sfârşit extrase din şifonier şi destinatarul olfactiv al parfumului tău scump vin, toate, prea târziu. Când nu mai contează.

Cred că forţa superioară nouă are un unic scop. Acela de a ne convinge că n-o să vină niciodată din afară mai mult decât poate veni din noi. Că întotdeauna am putut să trăim şi fără oamenii care pleacă, şi fără fericirea efemeră pe care au adus-o în viaţa noastră. Trebuie uneori să se întoarcă sau alteori să ne dezamăgească rău, pentru a ne da seama că…n-au fost niciodată acolo. Că oricum am fost singuri, singuri.

Azi nu sunt cu mult mai înţeleaptă. Chiar am dubii legate de o posibilă formă de divinitate. În continuare nu ştiu cum să fac lucrurile visate să se întâmple. Nu ştiu să rostesc vorbele potrivite pentru determina pe cineva să vină înspre mine sau să nu mă uite atât de nedrept de uşor. Între visele care vuiesc în mintea mea şi faptele banale cu care mă învârt în lumea reală e un zid uriaş, chiar dacă îl acopăr cu un zâmbet. Credeam că cer foarte puţin, dar se pare că e mult mai mult decât poate cineva să ofere (aşa cum orice număr pozitiv nenul e mai mare decât zero). Şi, ca să nu recunosc că eşuez lamentabil în a stârni în oameni anumite reacţii, că nu stăpânesc arta vorbitului, nici nu deţin mijloacele şi metodele de a pluti în lume (sau poate, pur şi simplu, nu port parfumul potrivit), ei bine, prefer să cred altceva. Că toţi aceia care mi-au trecut prin viaţă fără să-şi dorească să rămână (măcar preţ de o cafea vorbită) din neatenţie, nepăsare sau pur şi simplu nefericire, m-au pierdut pe drum.

Mi s-a întâmplat o singură dată să mă aflu, pe un peron rătăcit, între două trenuri care mergeau cu viteză mare şi aproximativ egală în direcţii opuse. Pe moment, nu prea ai ce să faci. Simţi atât de puternic curenţii de aer, pe ambele parţi, încât ştii că orice pas, la stânga sau la dreapta, ar putea avea urmări neplăcute. Nu poţi decât…să închizi ochii şi să aştepţi să treacă. Măcar unul dintre ele.

Azi sunt prinsă la fel, pe un peron pe care rătăcesc singură de un număr de zile uitat, între trenul spre înapoi şi cel spre înainte. Uneori întorc capul spre trecutul care îmi mai e încă drag, pe alocuri, pentru că, invariabil, eram mai tânără. Fiecare compartiment are o culoare, poartă un parfum şi conţine ceva care mi-a fost aproape de suflet. Într-unul, mănânc covrigi cu miere şi nucă în Alba-Iulia, în vremea olimpiadelor ceauşiste. În altul, se aude muzica din Spărgătorul de nuci, iar eu sunt o balerină supărată că e prea înaltă şi mereu plasată la marginea scenei, departe de lumină. În altul, port o cămaşă în carouri, bocanci şi nu sunt pieptănată, ascult Guns cu prietena mea Loana şi ne întrebam dacă e mai mişto Estranged sau, totuşi, Sweet Child of  Mine. Apoi sunt în Vamă, pe vremea când Tudor Chirilă abia se lansase şi zicea ceva de pielea rudă cu luna. Şi urmează câteva vagoane vesele şi gălăgioase, din studenţie, cu prieteni mulţi şi dragi…cu noi mult mai slabi, cu mai puţini bani (spre zero) şi la fel de puţine apăsări. Apoi trec spre Bucureşti într-un costum verde şi sandale bej cu toc înalt. Şi, de aici, parcă viteza e mai mare şi roţile se învârt tot mai repede, iar vagoanele fug unul după altul. Toate emisiunile, toate filmările, toate serile, toate nopţile. Multe gânduri, puţine idei, realizări rare şi muncite, dat din umeri şi resemnare. Toamna în Garmisch, expediţia solitară pe Acropole, cufundarea în masa de neştiuţi din metropolele lumii. Geneva (noi). Paris (eu şi tu). Londra (doar eu). Iluzii. Unele scrise. Altele…uitate. Ultimele vagoane trec întotdeauna cel mai repede.

Privesc apoi spre trenul care fuge în direcţia opusă. Mai sunt câţiva oameni în vagoane, chiar dacă mai puţini şi nu la fel de zgomotoşi. Cu copiii lor cu tot. Haine frumoase, multe parfumuri, ideea de acasă. Două pisici lipicioase cu ochii azurii. Emisiuni multe, idei puţine, resemnare etc. Nu, nu “se mai întâmplă”. Nu mai are când. Un şirag de perle şi multe promisiuni. Probabil nişte ochelari noi. Ciocolată bună, diversă şi neaşteptată. Şi mai departe? Alte emisiuni, iluzii (unele scrise, restul uitate) etc.

Există o linie de mijloc pe un peron rătăcit, dintre două trenuri care merg cu viteză mare, în direcţii opuse. Aşa încât nici un curent de aer să nu te tragă prea tare spre unul dintre ele. Trebuie să stai foarte drept, cu mânile pe lângă corp, şi să închizi ochii, întrebându-te care dintre ele va trece primul. Când se va duce şi următorul. Acolo mă aflu eu, de un număr de zile pe care l-am uitat. Stau pe loc, cu ochii închişi. Nu vreau să mă atragă nici culorile, nici parfumurile, nici oamenii dragi din vagoane. Nici măcar mirosul de covrigi proaspeţi cu nucă şi miere, care se vindeau în Alba-Iulia ceauşistă. Nici ciocolata abia gustată. Sunt exact pe granţia dintre trecutul şi viitorul meu, pe care aş dori-o ştearsă pentru totdeauna, incapabilă să mă mişc. De teamă. Teamă să mă întorc, teamă să merg înainte.

Am mai scris şi altădată despre singura fericire sigură, cea care depinde doar de tine. Despre momentele pe care ţi le planifici în modul cel mai “balsamic” pentru sufletul tău, întrucât nimeni nu te cunoaşte mai bine. De ziua mea, voi fi…acolo, la vară, dincolo, la iarnă… Mâine voi mânca 2-3 eclere cu ciocolată veritabilă, în week-end voi vedea 3-4 filme. Tot eu spuneam că nu e bine să-ţi faci planuri în legătură cu oameni pe care abia i-ai cunoscut. Că visele care implică mai mult de o persoană trebuie să se  bazeze pe multe “fapte reale” şi pe date concrete. Se pare că ăsta e modul de gândire/operare cel mai safe pentru suflet.

Am hotărât să încep un vis nou şi lung, cel mai lung dintre toate. Din categoria celor care depind doar de mine şi sunt doar o problemă de timp. M-am gândit bine, bine de tot, ce m-ar face fericită (înafară de bani muuulţi, 100 de parfumuri şi audienţe maxime). Şi, pentru că Revelionul tocmai a trecut (şi mi-am dat seama că e un moment nemaipomenit pentru vise îndrăzneţe), am decis cum îl voi petrece pe cel ce va urma.

Momentul: 31 decembrie 2010, ora 23.55

Locul: Paris, Turnul Eiffel, al doilea etaj

Altitudinea: 125 m

Priveliştea: la înălţimea visului (masă obligatoriu la geam)

Muzica: jazz

Ţinuta: rochie neagră (gen Audrey Hepburn în “Breakfast at Tiffany’s” -există în dulapul meu, dar n-a fost îmbrăcată niciodată. Nu s-a “asortat” nici unui moment de până acum.)

Coafura: coc franţuzesc (n-am mai avut aşa ceva, dar cred că m-ar prinde. Neapărat să nu uit să îmi fac şi o programare la un salon de coafură parizian în ziua respectivă. Aş putea chiar să încerc un breton. Şi pentru acesta ar fi o premieră.)

Bijuterii: doar perle (da, veritabile, posed şi aşa ceva, dar n-am ce face cu ele. Cutia lor o folosesc drept suport pentru web-cam. Am destule atuuri pentru a pune bărbaţii pe fugă, nu mai e nevoie să îmi şi agăţ de gât nişte perle care valorează mai mult decât mine.)

Parfumul: hmm…aici e greu. Trebuie să fie un Chanel. Dar nu No.5. Cred că No.19 (fiind data mea de naştere, am considerat că mi-e cumva predestinat, aşa că a fost un coup de foudre).

Şi…cam atât. Artificiile le pune la bătaie Parisul. Cineva mi-a zis că sunt cele mai frumoase din lume. Ar mai trebui să fac o rezervare din timp, pentru a fi sigură că obţin o masă la geam. Nu ştiu dacă nu cumva ai nevoie şi pentru asta de un partener, dacă da, îi vor adresa primarului o scrisoare cu antet şi îi voi spune că sunt o jurnalistă din România care se consideră discriminată şi căreia tocmai i s-a făcut praf un vis ce datează de un an şi nu include un “+1″. Şi, până la urmă, voi obţine ceea ce îmi doresc.

Şi…m-am răzgândit în legătură cu visele. Cred că ar trebui să le colorăm, viu şi cu poftă, atât cât putem. Până nu prinde de veste realitatea şi nu ne trage covorul zburător de sub picioare, considerând că a fost destul. Cred că ar trebui să anticipăm poveşti ţesute în replici iscusite cu persoane pe care le placem chiar dacă abia le-am cunoscut, înainte să aibă timp să ne dezamăgească. Când nu ştim ce va urma, hai să alegem să credem că va da peste noi ceva cu totul minunat, ceva ce n-am putea avea cunoscând toate informaţiile, verificând atent sursele şi fiind capabili să aducem argumente pertinente pentru toate opiniile noastre. Să fim mai buni la nivelul viselor decât în realitate, cum spunea Octavian Paler. Ce scuză am putea avea pentru vise mediocre? Uneori nu înţeleg de ce ne încăpăţânăm să visăm banal, când e extrem de uşor să…

Nu e atât de important dacă voi ajunge să fac ce am povestit mai sus sau nu…probabil da…Dar, dacă nu, asta s-ar putea întâmpla doar din două motive: primul, că am ales un vis nou, mai aprins şi mai aproape de sufletul meu, şi, al doilea, că nu am mai aşteptat până atunci. Că toate astea se vor petrece mult mai repede, hai să zicem…de ziua mea.

Nu mai trebuie rezolvată decât problema artificiilor speciale de Revelion. Cumva, voi încerca să le mut în iunie.

De ce oare toate poveştile cu tine sunt din alt timp şi îmi poartă paşii sufletului în alt loc? Şi de ce cred că, dacă le scriu, aşa cum mi le amintesc şi cum au devenit, cu vremea, poate reuşesc să scap de ele, să nu se mai întoarcă, repetat, tocmai când m-am autoconvins că nu s-au întâmplat?

Ştii, se spune că nu e bine să îţi faci prea multe planuri. Mai ales în legătură cu oameni pe care abia i-ai cunoscut. Nu e bine să-ţi scrii scenariul propriei vieţi, în care să joace şi altcineva, până nu aduni destule informaţii, până nu verifici minuţios sursele şi poţi aduce argumente pertinente. Nu de alta, dar rişti să cazi de sus şi să doară rău. Rău şi ireparabil. Şi să mai şi stârneşti hazul/mila (nu ştiu ce e mai penibil).

Aşa am făcut. Doar uneori, înainte să adorm, îmi imaginam că poate singura noastră întâlnire nu a fost ultima, poate undeva…cândva…Dar atât. Am jucat după reguli. Mi-am făcut planuri de ziua mea. Nici un iz de concediu, nici un ban în plus de cheltuit, nici o aluzie aruncată. Şi totuşi am ajuns la tine. Tu căutai ceva, eu credeam că găsisem. Altfel, de ce mi s-ar fi împlinit cea mai adâncă dorinţă, tocmai de ziua mea?

Era trecut de 7 seara când te-ai ridicat de pe canapeaua albastră cam adormit, ai luat cheile şi ai zis: Mergem în Geneva. Eu am bâguit ceva cum că e târziu şi suntem cam obosiţi şi, poate, mergem mâine. Ziua ta e azi, a fost replica ta. M-am schimbat repede. Am vrut să-mi iau o fusta de blugi scurtă care s-ar fi potrivit atât de bine cu picioarele mele bronzate şi cu sandalele galbene cu toc…Dar m-am temut să nu crezi…ce dracu’ ai fi putut să crezi? Da, uite, dacă aş putea da timpul înapoi aş schimba asta. Aş îmbraca fusta aia obraznică.

Eram aşa de entuziasmată că, pentru a trece în Elveţia, ţară în care nu mai fusesem, aveam nevoie de paşaport, eram ameţită de serpentine şi de încercarea de a face o rezervare la un restaurant de pe telefonul tău mobil care mă încurca rău…Am zâmbit frumos la “graniţă” şi nu mi-a cerut nimeni paşaportul. Doar era ziua mea…Dar era şi Campionatul European de Fotbal găzduit de Elveţia şi Austria şi…în Geneva era meci. Portugalia-Germania. Nu ştiu nici azi cine a câştigat. Dar ştiu că Golful tău argintiu avea număr nemţesc, aşa că ne claxonam şi ne salutam cu cei asemeni nouă. Am intrat cu greu  în oraş, meciul nu începuse, ne-am învârtit ceva până am parcat. Am iubit maşina aia. Abia o luasei şi erai aşa de mândru de ea…Nici ea nu mai e.

Ne-am plimbat pe marginea lacului sperând să ajungem cât mai aproape de mingea de fotbal uriaşă, tu m-ai luat de mână de parcă aşa ar fi fost dintotdeauna şi vorbeai de maşini şi de poveşti trecute (cred că erai aşa…puţin stresat), iar mie tot îmi venea să zic ceva despre noi. Îmi povesteai cum e luminat lacul noaptea, la fel şi jetul de apă şi mingea. Încă nu era timpul. Metropola care miroase a lux ne-a primit cu soare târziu şi mieros (doar era una dintre cele mai lungi zile ale anului), cu clădirile atipice în care sunt cele mai scumpe apartamente din lume şi, da, cu “bijuteriile” auto cărora le făceai mereu câte o poză. La fel şi lebedei de lângă lac (îmi mai amintesc cum ai tresărit şi mi-ai spus bucuros că are “pui”), la fel şi nouă. O fotografie cred că ieşise mişcată şi în alta mă uitam în jos, gândindu-mă că nu-mi sta bine părul. Parcă da. Şi, după ce am vrut să încercăm un restaurant scump de pe marginea lacului, unde n-am putut intra pentru că eram în adidaşi, după ce am făcut window-shopping printre magazinele care găzduiesc doar trei poşete (sau trei ceasuri), am sfârşit mâncând ceva ce semăna foarte tare cu un kebab, la “prietenii” tăi turci. Ba chiar era. Cel mai bun din lume. În timpul asta, pe telefonul meu în silent mode se adunaseră câteva zeci de apeluri şi mesaje. Mda, scuze, plecasem să fiu fericită un pic.

Şi, când am pornit spre maşină, pe malul lacului, s-au aprins dintr-o dată şi luminile. Meciul se terminase şi era încă ziua mea. Tu încă mă ţineai de mână şi nici măcar nu îmi amintesc ce am mai vorbit sau dacă ne-am pupat în mod romantic sau nu. Dar îmi amintesc ce gândeam -uite, dom’le, cum se simte fericirea…Ar trebui să fie de ajuns…

Şi n-a fost. Cred în continuare că te-am cunoscut prea devreme, deşi pentru tine a fost prea târziu. Prea târziu, prea departe, prea mult, prea greu. Da, eu voi da for ever vina pe distanţă şi pe timiditatea mea, iar tu n-o să mă contrazici (ce rost ar mai avea?!). Adevărul îl ştim însă amândoi. N-a fost să fiu eu.

Azi eşti la fel de aproape sau de departe…şi mult mai pe drumul spre ceea ce căutai, de fapt. Aşa cred. Uneori nu e nevoie de multe vise împlinite şi de poveşti şi de plimbari de mână pentru a simţi că “e ceva”. Nici de atâtea declaraţii iscusit turnate în vorbe, cât să dea pe dinafară. Rămân o fată în adidaşi albastru-cu-verde care scria, parcă, frumos, deşi nu înţelegeai foarte bine ce naiba voia să zică şi de ce nu zicea direct.

Iar tu vei căuta, aşa cum mi-ai promis, pozele din Geneva, pe care nu le-am văzut niciodată, făcute cu mobilul de care erai atât de mândru, unele din maşina argintie care nu mai există. Lacul, mingea de fotbal, lebedele, noi doi…Eu le voi salva cu atenţie într-un folder pe care îl voi numi Poze a căror descriere începe cu “am fost fericită atunci” şi pe care nu-l voi mai deschide nicicând.

Pentru că, dacă o fac, mă tem să nu ajung iar la Spitalul de suflete, ultimul etaj (cel pentru operaţii pe cord deschis), unde cardiologii iscusiţi vor considera la unison că nu se mai poate face nimic cu o inimă care a bătut prea tare când nu era nevoie, de prea multe ori, şi mi-o vor înlocui cu una nou-nouţă, artificială, cu ritm perfect, care ga-ran-tat nu va mai bate aiurea. Pe viaţă. Iar eu…încă mai vreau să o păstrez pe a mea. Are atuul de a simţi fericirea.

Statisticile sociologice şi psihologice arată că Sărbătorile, Revelionul sau ziua de naştere nu sunt deloc prielnice oamenilor singuri. Îi fac să se simtă marginalizaţi, excluşi, neadaptaţi, ciudaţi, străini, să-şi dorească să fie “în rândul lumii”, acceptaţi, normali, iubiţi… Creşte rata sinuciderilor, a depresiilor, a abuzului de substanţe care mai dau un uşor ton violet existenţei terne din cele 360 şi ceva de zile. Devine destul de greu să îţi vezi de preocupările tale care (nu-i aşa?!) îţi umplu zilele şi sufletul de mulţumire, într-un fel seren pe care nici unul din cei cu (deja) doi copii pe cap nu l-ar înţelege, dacă în magazine e aglomeraţie şi nu mai găseşti cele câteva produse de care eşti (vinovat) dependent, White Christmas îţi urlă în urechi din noiembrie când încă porţi sacou, pe străzi n-ai unde parca, la serviciu trebuie să lucrezi şi în locul celor care şi-au luat taman acu’ cele două săptămâni de concediu (să petreacă în sânul familiei cea mai fe-ri-ci-tăăă perioadă a anului, în care dăruim şi redevenim copii etc.) şi toată lumea te întreabă ce faci de Sărbători, ce cadouri ai luat şi unde vei celebra Revelionul (also known as noaptea dintre ani).

La Ştiri vezi că băncile, poşta şi hipermarket-urile vor fi închise în anumite zile (dacă ţi se face poftă taman atunci de îngheţată cu praline şi migdale?!), că din Laponia Moşul a dat bice renilor şi, imediat, că îmbuibaţii cu sarmale au fost spitalizaţi în număr record. Până şi pe Mediafax cea mai recentă veste politică are data de ieri şi ora prânzului. Mai că-ţi vine să te sinucizi. De plictiseală. Nicidecum din dorinţa de integrare. Socială.

Cât despre sinucigaşii singuratici, cred că îşi consumă timpul ineficient aşteptând ca cineva să apară şi să ia asupra lui/ei furnizarea fericirii, îndeplinirea planurilor, desăvârşirea viselor. Şi, pentru început, schimbarea etichetei “1 persoană”. Probabil stau cu lumânarea aprinsă, se uită la Love Story sau la Casablanca (şi la alte filme în care n-a fost să fie), privesc oftând luminile din vecini, se plimba singuri în noapte prin locuri “ştiute numai de ei” şi reascultă piesele de pe CD-ul Povestea noastră. Aşa, ca să fie mai dureroasă neîmplinirea şi să pară mai nedreaptă povara. A dracului viaţă, m-a lăsat fără pereche!

Păi…nu aşa se face. Pierdem timp preţios, timp de investit în oameni care contează, care ne vor în preajma lor, pentru care suntem importanţi. Cum ar putea fi Crăciunul alături de părinţi o obligaţie, cum am putea prefera să stăm singuri, aşteptând o ipotetică atenţie din neant, temându-ne că şansa ar putea să vină la uşă şi să nu ne găsească acasă, când sunt prieteni vechi care îşi doresc să ne vadă şi care ne oferă cadourile visate fără să pretindă nimic în schimb? Doar pentru că…suntem. (Nici o grijă. Poţi rata norocul care îţi bate la uşă şi dacă eşti la duş.) Într-o zi vom descoperi că nu mai avem cui să oferim timpul acesta preţios, pe care acum îl petrecem plângându-ne de milă. Abia când oamenii care ne iubesc necondiţionat şi ne cunosc cu adevărat nu vor mai fi (nu atât de mulţi, nu la fel de aproape) vom înţelege ce înseamnă să fii singur. Nu e sinonim cu  ”fără pereche”.

Obişnuiam să întregesc mulţimea celor care considerau Revelionul şi ziua de naştere cele mai triste din an. Acum însă, mulţumită unor economii considerabile şi extrem de motivate, de ziua mea deschid ochii într-una din metropolele lumii. Iar pentru Revelion, dacă tot sunt single şi urăsc anotimpul rece, refuz să mai iau parte la “distracţii” montane care se întind pe câteva zile şi presupun un drum lung (şi, probabil, vreo 2-3 necuplaţi cărora trebuie să le ţin companie) şi nu vreau nici la restaurant, întrucât nu rezist să mănânc într-una şi să dansez Braşoveanca sau Lambada (plus achiziţie de rochie, pantofi şi poşetă, cam greu de folosit altădată întrucât îmi vor aminti for ever de tipul supraponderal şi chel care molfaia în faţa mea cotlete de berbecuţ).

Aştept să-mi vină o idee inedită sau aleg cea mai trăznită propunere din cele primite până atunci. Sau, pur si simplu, constat doar alunecarea uşoară într-un alt an, mereu cel mai bun. Din ianuarie, până şi Mediafax-ul revine la fluxul normal de ştiri, ceea ce înseamnă că…am supravieţuit.

Cred că e momentul să facem o plimbare, tu şi cu mine. Cine eşti, Moş Crăciun? Da. Minţi. Eşti un om obişnuit. Unde e costumul roşu, cum se face că eşti suplu? Ai văzut prea multe filme. Ia ceva gros pe tine,  o să ieşim. Nu vreau, e frig. Rezişti.

Ce vrei? Tu ce vrei? La urma-urmei, sunt Moşul. Te deranjează dacă îmi aprind o ţigară? N-ai decât. Cum m-ai găsit? M-am mutat de 12 ori. De data asta, e numele tău pe uşă. Aha. O să-l scot. Te ascult. N-am nimic de cerut. Nu zău. Mai gândeşte-te. E one time only. Întâlnirea cu tine? Da. Prostii. Am primit ce am vrut. Întotdeauna. Am fost mereu cuminte şi mi-am dorit lucruri normale. Şi le-am primit. Pe toate, mereu. Lucruri care se pot cumpăra cu bani. Ce vrei să spui? Tot ce ţi-ai dorit şi ai primit. Au fost întotdeauna lucruri care se puteau cumpăra cu bani, din ce în ce mai mulţi. Şi vrei să zici că nu merit? Nu. Vreau să îţi doreşti ceva cu adevărat. Vezi tu, eu nu am capacitatea de a tranzacţiona nimic. Se ocupă alţii de asta. Stai liniştită, o să găseşti un laptop sub brad exact cum voiai. Asta e tot? Da. Eşti sigură? Aş mai vrea un ceas. Unul atât de scump încât să se creadă că e fals. Şi 100 de parfumuri. Astea ţi le iei singură. Nu? Ba da. Atunci? Nu înţeleg ce vrei. Să îţi doreşti ceva. Ca pe vremea când nu îţi erai autosuficientă. N-am foarte mult timp. Trebuie să fiu peste tot, nu ştii? Te ascult.

Bine, atunci. Vreau…vreau să ningă în Ajun, aşa cum se întâmpla, nu ştiu cum, întotdeauna, când eram copil, şi să nu mă mai gândesc că o să-mi stric cizmele sau că mi se va deranja coafura. Să ningă zdravăn şi să fie totul alb dimineaţa. Să mă trezească cele două birmaneze (care, în mod cu totul sărbătoresc, vor avea voie în pat) şi să mai dorm puţin ascultându-le torsul şi simţindu-le blăniţele calde. Vreau să-mi îngheţe mâinile împodobind afară un pom cu ornamente uitate de decenii prin cutii, grele şi ruginite şi cu poveste (lăsând cu grijă loc pentru nişte pachete rezonabile). Vreau să miroasă a sarmale şi a alte mâncăruri pentru oameni normali, chiar dacă nici nu le gust. Vreau să o aştept pe mama să aducă de la buna patru feluri de cozonac: cu nucă exagerat de multă, cu nucă mai puţină (deci mai crescut), cu rahat şi cu mac. Muuult mac. Pentru mine. Să mă tot frământ că nu va ajunge suficient de repede ca să-i încep pe toţi aşa, încă fierbinţi. Vreau să fie plină casa de cărţi cu semne colorate în ele, iar eu să alerg de la una la alta şi să fiu mereu cu cerneală pe nas, ca în vremea când tiparul nu era uscat complet, iar eu îl inhalam cu poftă (avea iz de poveste nouă). Când revistele lucioase în care încă nu semnasem nimic vorbeau despre locuri pe care abia reuşeam să le găsesc pe hartă, despre magazine în care nu intrasem vreodată şi despre oameni care trăiau în cutia televizorului unde, nu-i aşa, credeam că nu voi ajunge niciodată. Vreau să mă sune prietenii pe telefonul fix, să stabilim de câteva ori locul de întâlnire şi ora, eu să fiu punctuală şi ei nu, să ne certăm aşa cum doar noi ştim, pentru a o lua de la capăt a doua zi. Cum se întâmpla în zilele când nu eram căsătoriţi sau cu copii şi nu “trebuia” să facem nimic din ceea ce nu voiam. Să ies afară în tricou ca să ciocnesc un pahar de şampanie, să răcesc şi să mă doară gâtul. Şi să nu mă grăbesc să mă fac bine. O vreme, să nu mă mai grăbesc nicăieri. Să fie timp.

Ai terminat ţigara? Da. Crezi că poţi face ceva? Nu pot da timpul înapoi. Fac ce se poate. Restul ţine de tine.  Asta-i tot? Nu. Ce mai e? Aş vrea să scriu poveşti care să facă inimi să bată mai tare, aş vrea să nu-mi mai tremure vocea când se aprinde becul roşu în faţă, aş vrea să găsesc parfumul de iarnă desăvârşit, într-o sticlă de un albastru-închis, aproape negru, să fie tare şi sofisticat, aşa cum eu nu mă pricep să fiu. O să caut. Şi…aş mai vrea să mă oglindesc din când în cînd în nişte ochi care nu ştiu nici acum cu siguranţă ce culoare au. Mai vedem. Oricât de rar. Mai vedem.

Vii şi la anul?  Trăieşte prezentul, până atunci.

http://www.youtube.com/watch?v=iV80KZAfKCM

Nu, nu mi-am propus nici să dau o definiţie a fericirii, nici să prezint căile prin care am putea-o atinge, nici să contest temeinicia acestei stări. “Fericirea” chiar există. În modul în care o simte fiecare. Chiar durează. Atât cât se poate sau cât suntem capabili să o trăim. Cât ne-a fost dat.

Ceea ce intenţionez cu această însemnare este să adun forme de fericire. Ale oamenilor dragi din viaţa mea sau ale celor care mă citesc întâmplător (nu mai puţin importanţi). Vreau să îmi scrieţi ce anume v-a făcut să vă simţiţi cel mai aproape de fericire. Sau fericiţi de-a binelea. Contează mai puţin când s-a petrecut evenimentul sau în ce context, cum ar putea părea acum altora sau chiar vouă, cei din prezent. Ce vreau eu să ştiu se referă strict la acea clipă. Nu doresc să judecăm, să analizăm de ce şi cum. 

Vorbeam cu Delia despre reacţiile pe care poveştile triste şi pesimiste le stârnesc. Despre cuvintele care au mai fost rostite sau scrise cândva, de altcineva, şi în care te recunoşti, şi te doare. Când ne e bine, când ne simţim împliniţi sau liniştiţi, nu prea scriem. Şi uităm să rezonăm la povestea altuia. În drumul meu spre a scrie poveşti reale, aştept comentariile voastre mai mult decât oricând. Vreau să îmi fac un buchet din fericiri de soiuri diferite şi nemuritoare toate, ale voastre, să mă bucur de el şi să-l păstrez cu grijă pentru clipa când nu voi mai crede că se mai întâmplă.

Ce v-a făcut să vă simţiţi fericiţi?

Într-un film vechi, al cărui nume nu reuşesc să mi-l amintesc, eroina, în etate fiind, strânsese toată viaţa bani pentru a-şi împlini un vis. Acela de a-şi cumpăra, la un moment dat, o rochie. Nu orice rochie. Rochia. Una specială, unică, desenată cu suflet, croită cu artă, brodată cu grijă şi tivită de cele mai iscusite mâini din lume. O rochie ca o poveste pariziană, despre cele mai fastuoase baluri din Sala Oglinzilor, istorisită la un vin bun, când ziua aşteaptă la orizont sărutul francez al nopţii.

În ciuda celor din jur, a preţului fabulos şi a complicaţiilor pe care o vizită la Paris le presupunea, doamna în etate a avut ocazia să îmbrace rochia. O singură dată, pentru totdeauna. Aşa cum apar toate minunile, în viaţă. Şi…toate marile momente au nevoie de o ţinută pe măsură. Din sutele (poate miile) de filme pe care le-am vazut (în lipsa unei “vieţi reale” prea intense) am uitat intrigi, personaje, replici. Dar în mod sigur îmi amintesc Rochiile.

N-am uitat-o pe Vivien Leigh în cea mai veche şi mai celebră poveste de dragoste filmată vreodată. Rochia roşie cu care trebuia să înfrunte comunitatea a cărei moralitate o lezase şi-a asortat-o admirabil cu aerul puternic şi privirea pătrunzătoare, deşi sufletul ei tremura. Şi de la ea am învăţat prima lecţie despre importanţa atitudinii. Despre masca învingătorului. Câtă forţă…

Audrey Hepburn mi-a definit eleganţa. Silueta fragilă, în alb şi negru (ameţitor combinate în proporţii perfecte), talia micuţă, mănuşile…numai ea purta balerinii aşa cum trebuie. Aş fi vrut să fiu Sabrina.

Rochiile negre. Desăvârşite prin felul în care îmbracă sau dezgolesc umerii, alunecă pe trup, se unduiesc, foşnesc, atrag sau ţin (cu greu) la distanţă, scot din anonimat. Întotdeauna. Create, purtate, visate de Coco Chanel însăşi.

Am un dulap întreg de rochii pe care nu cred că le voi mai îmbrăca vreodată. Cele mai multe au fost purtate o singură dată. Pentru că eu fac (defect profesional) din orice eveniment o poveste, pentru care ai nevoie de straie şi de replici de nefolosit într-o altă piesă. Pentru că ies extrem de rar, dar, atunci când o fac, trebuie să fie ceva de neuitat. Deci trebuie să port ceva unic.

Precum doamna din filmul vechi, visez deja la rochia ideală. O rochie…ca o declaraţie de dragoste. Fierbinte, originală, năucitoare. O aud uneori cum foşneşte, simt cum îmi dezgoleşte umerii sau mi se unduieşte pe trup (chiar îmi permite să fac două-trei piruete). Nu plănuiesc să merg nicăieri în viitorul apropiat. Dar, atunci când va veni un moment ce ar putea fi magic, ştiu deja ce voi purta.

Nu prea ştiu cum stă treaba cu parteneriatul, drumul în doi şi compromisurile. Nici cu strânsul banilor la comun, concediul nostru, melodia noastră, copiii noştri. N-am mai gătit din aprilie 2008 (nişte cartofi parţial cruzi, parţial săraţi). Dar sunt o profesionistă (încă vreo doi şi-mi dau doctoratul) în a pune bărbaţii pe fugă. Pentru că tot ceea ce eu cataloghez drept “interesant” la mine se dovedeşte a fi ciudat şi complicat şi, mai ales, pentru că cititul printre rânduri nu este o disciplină în şcoală, una care, neînsuşită aşa cum trebuie, să ne strice media sau să ne facă mai puţin populari.

M-am intersectat, în viaţă, cu bărbaţi ai căror drumuri i-a dus spre tot ceea ce părea imposibil în vremea când deţineau, trufaş, una dintre tastele de apelare rapidă ale telefonului meu (de obicei singurul număr prim par). Unul de care m-a legat o prietenie profundă, în general sinceră, şi extrem de aproape de normalitate (totuşi, nu mă dezmint) s-a căsătorit, recent, probabil cu cea mai potrivită şi drăguţă persoană din lume. În ciuda tinereţii noastre comune şi a planurilor împărtăşite la început de viaţă, nu am putut să traversez ţara pentru a-i fi alături. Era un week-end în care se lansau candidaturi la Preşedinţie. Mda.

Cu un altul, după ce m-a înnebunit ani în şir cu ambiţia lui, cu dorinţa de auto-depăşire, cu cărţile citite, limbile vorbite şi citatele învăţate pe de rost, viaţa a dat niţel de pământ trimiţându-i la pachet un copil şi o nevastă. Atunci…la ce bun toate cărţile, şi planurile, şi inteligenţa peste medie? Un copil e întotdeauna o bucurie (nu-i aşa?!), să-i trăiască!

Ei, şi unul în ochii căruia am văzut lucirea dimineţii mai mult de 5 zile la rând (performanţa supremă) a încercat să mă convingă, la o discuţie mai serioasă, că, deşi există suflete-pereche, el nu e ăla pentru mine. Cred că se temea să nu mai năvălesc peste el, de la 2 000 de km distaţă, într-o noapte, cu bagaje puţine şi suflet doldora de vise. Nu cred că ştia că am un ascuţit simţ al ridicolului şi nu repet prostiile, în viaţă (mai ales când există atâtea game de tâmpenii noi, netestate de mine încă).

Îmi spunea o prietenă dragă că n-ar trebui niciodată să îmi caut scuze pentru ceea ce simt sau scriu. Asta sunt. Iar cine nu înţelege, cine nu mă înţelege, n-are decât să fugă. E pierderea lui. Îmi place cum sună, ca orice afirmaţie care mă avantajează. Sunt dispusă chiar să o aduc la rang de axiomă. Deci voi putea în continuare să mimez infatuarea, să dau numere de telefon la care nu va raspunde nimeni (am aruncat acea cartelă când m-am mutat ultima dată), să promit şi să amân întâlniri la care nu mă voi duce niciodată, nici măcar din plictiseală (trebuie să echilibrez balanţa cu sexul opus cumva), să mănânc suficient de bun, dar destul de puţin încât să rămân la măsura S, să caut obsesiv printre cosmetice acea nuanţă care îmi face ochii mai verzi (cică îi zice aubergine) şi să mă consider, la fel ca până acum, complicată (=interesantă).

Doar uneori, noaptea, când toate ceaiurile de fructe savurate şi toate filmele de poveste vizionate nu îmi vor fi adus încă somnul, când vocea raţiunii va fi deja amorţită, iar corpul aproape inert, probabil voi auzi iar glasul inimii, fragil şi ameţit de prea multe pastile violet. Care îmi va repeta (nu cumva să uit vreodată) că, de un număr de ori egal cu acela al bărbaţilor din viaţa mea, n-am fost ceea ce căutau.