Anda Docea

Nu mi-am dorit niciodata sa devin scriitoare. Am vrut insa, cu mult avant si visare, sa fiu un numar aproape infinit de alte si alte lucruri. Cand voi fi mare. Cuvintele…s-au incapatanat sa vina singure, multe si mereu, colorand, brodand, decupand, poleind, transformand si pastrand pentru totdeauna. Aranjandu-se dupa noi si noi scheme, mereu nemultumite de cele perimate. Scrii cand nu poti face altfel sau cand nu mai poti sa nu scrii. Cu durere, cu furie, cu nerabdare, cu disperare. Si mai ales…cu incredere. Incredere ca vorbele, maiestrit rotunjite si discret tivite cu farame de suflet, au cea mai mare si de nestavilit forta din lume.

Azi nu mai cred in puterea cuvintelor. Nu in cea de a face povestile sa coboare in lumea noastra, de a schimba inimi sau de a intoarce oameni din drum. Cred insa ca pot sa dureze. Si, uneori, ca din intamplare, pot face sa se iveasca lucruri minunate.

Iar cuvintele mele scrise, cele mai alese, cele mai indurerate si cele mai puternice, au facut ca viata mea sa se schimbe in Duminica Floriilor. Asa, ca la un inceput de primavara si de viata adevarata. Tango a lansat cartea cititoarelor-scriitoare, cele care, de-a lungul anului trecut, au castigat concursurile de eseuri ale revistei. Al meu, Nu stiu sa ma despart de tine, aparuse in februarie si era o poveste scrisa cu ceva timp in urma, o impletire a doua iubiri, una mai veche si una mai noua, intr-un stil care nu pot spune ca ma mai reprezinta foarte tare. Dar asa simteam atunci. Asa ca mi-am ravasit un pic buclele, m-am urcat pe tocurile de 10 cm ale pantofilor noi si, ca absolut niciodata, m-am imbracat…in rosu. Nu o sa povestesc nici despre Alice, nici despre fetele pe care le stiam doar din revista, nici despre discursul tremurat, cu privirea in jos si cu mainile inclestate pe minunatia de carte. Surpriza care mi-a taiat respiratia a fost aceea ca au decis sa publice si o alta poveste, cea mai draga si mai adanca sufletului meu, fiind ultima. Cea cu aeroportul. Cumva, totul se leaga de zbor…

Ma uit la carte si nu imi vine sa cred ca, in ea, intre atatea si atatea povesti, cateva pagini sunt acoperite de tot ceea ce a dat sens si culoare existentei mele. De tot ce am simtit ani, nopti, ore. De tot ce am visat. De tot ce m-a facut sa plutesc sau sa vreau sa renunt. De…viata. Ironic sau nu, cartea se numeste Cele mai frumoase iubiri. Se pare ca…stiu sa iubesc pana la urma…

Povestile mele nu au coborat in lumea reala. Nu au schimbat inimi si nu au intors oameni din drum. Pentru ca eroii lor nu le-au inteles sau poate tocmai pentru ca le-au citit printre randuri. Daca ii voi mai intalni vreodata, as vrea sa-i intreb daca vreo femeie din vreun colt de lume i-a mai iubit in felul asta care da nastere la povesti adunate intr-o carte. Genul de carte pe care o pastrezi undeva, aproape de suflet, ca sa iti aminteasca de tot ce poate fi mai senin si mai uman in noi. Si pe care, dupa ce ai copii, o urci tot mai sus pe rafturi, ca sa nu ajunga la ea si sa afle, prea devreme, povesti de casa goala si nopti prea singure.

Eu o tin inca pe noptiera. Si, de cate ori ma uit la ea, sunt mai fericita decat m-a facut vreun barbat vreodata. De data asta, mi se datoreaza doar mie.

In momente de grea decizie, in viata, de cautari dezamagitoare sau de inceputuri tremurate, la un sfarsit de zi sau de poveste, la ceas de amurg, imi place sa fac (cel putin) un window-shopping intr-unul dintre “laboratoarele” dichisite, dedicate splendorilor gastronomice cu invelis de Alice in tara minunilor, gust de copilarie dintr-o alta lume si aroma de aducere-aminte. Prajiturile.

Le asortez starii de spirit, chefului de viata sau de dormitat “de voie” in bratele cuiva odata drag, esarfei de la gat sau ochilor mei. Barbatilor care au fost, au trecut si nu prea, celor care, cumva, rezista inca si celor din vis. Fiecare dintre ele imi aduce aminte de cineva.

Uneori am vrut stabilitate, inceput de trai in doi si de casa impreuna…si atunci le-am ales pe cele frumos si simetric aranjate in straturi, cu crema doar atat cat trebuie, cu aroma placuta, dar fara esente tari.

Alteori, gusturile deja incercate m-au plictisit, am vrut combinatii traznite de frisca multa si fructe exotice, acelea care trebuie mancate repede-repede, pentru ca altfel isi pierd forma si savoarea si se topesc la prima adiere mai serioasa, lasand in urma doar pofta de ceea ce ar fi putut sa fie.

Alteori am testat denumirile pretioase, aspectul luxuriant si costul pe masura, dar starea de nauceala de dupa m-a facut sa realizez ca e prea mult pentru mine. Am gustat si prajituri de casa, de liniste, de savoare, de asa cum trebuie…prea asa cum trebuie…am turnat peste ele rom si scortisoara si le-am distrus… Asa ca, o vreme, am rontait pricomigdale incercand sa ma amagesc ca nu sunt chiar prajituri si ca am scapat de viciu…asta pana sa imi fac curaj sa privesc iar vitrinele ornate cu minuni noi si atragatoare si sa imi dau seama ca sunt incurabila…

De o vreme ma intriga o felie de tort. Am inceput-o de la suprafata, cu precautie. Intai putina frisca, gustoasa si glazuroasa ca orice prim pas. Am ajuns apoi la niste fructe de padure…nu prea sunt favoritele mele (si am vrut sa pun lingurita jos), dar parca impreuna cu stratul aromat de ciocolata neagra au un gust interesant. Si ce bine ca nu m-am oprit…urmeaza un altul ca de fildes, cu savoare de lapte dulce, lapte indulcit cu vanilie, din acela care se bea cu ochii mijiti si cu gandul la Alpi…

Mai departe…n-am ajuns inca. Tortul nu a fost, pana acum, printre optiunile mele…prea multe combinatii, prea multe straturi… prea mare riscul ca, undeva, in interior, sa dai peste ceva nou si neasteptat. De asta n-am cum sa stiu ce gust va avea cel din urma nivel. Cel de baza.

Culmea e ca singurii pentru care, de buna voie si nesilita de nimeni, renunt la pasiunea mea pentru prajituri sunt barbatii. De fapt, nu fac decat sa inlocuiesc un viciu cu altul, pacatul ramane…

In timpul lectiilor de balet pe care, copila fiind, le urmam cu religiozitate (din lipsa de cablu, net, messenger, skype si alte utile distractii urbane) uram din tot sufletul incalzirea. Facuta incet, meticulos, din varful degetelor pana la gat. Pe o muzica neutra. In acelasi ritm cu celelalte. Aceleasi si aceleasi miscari. Minute. Ore. Zile. Ani.

Dadeam nerabdatoare din degete pe la mijloc (tic nervos, ce copil are deja nervi?! zicea profa, fosta mare balerina) si bataiam serios picioarele pe la final. Nu voiam decat sa dansez. Sa inceapa odata muzica. Rolul meu. Eram pregatita, de ce sa mai pierdem vremea pana am putea exersa direct coregrafia? Ce se vede pe scena e ceea ce conteaza, nu?…

Si, cand picioarele prea putin incercate au cedat, cand m-am inaltat sus, mult prea sus pe poante si gleznele nu m-au urmat, cand unghiul din tavan luat drept reper pentru piruete a devenit una cu podeaua, am inteles. Am vrut sa fur. Timp. Din curiozitate, nerabdare sau poate doar din teama. Teama de asteptare. Sau de esec. Sa nu fie cumva prea tarziu.

S-a intamplat la un moment dat (nu demult tare, dar trecutul nu are mai multe perioade, pentru mine) sa primesc un rol. Nu stiu daca neaparat ravnit…poate doar visat, cu ochii mari de dar daca?… Cu dat din degete si batait din picioare. Pentru prima data, solista. O partitura care urma sa scoata la vedere parti din mine pe care nu credeam ca le pot arata, erau prea ascunse in ventriculul stang (cel care ne da semnalul de dor). O sa imi dansez viata, mi-am zis. O sa pot sa fiu eu. Sunt toate reflectoarele aprinse si toate mi se cuvin. M-au asteptat.

Prea multa incredere si…prea putina experienta. Prea multa teama de prea tarziu. N-am putut sa-mi duc pirueta la bun sfarsit. Prea multe rotatii… si n-am avut destula viteza. M-am oprit. Luminile s-au stins. Si n-au mai contat nici dorinta din suflet, nici visele, nici freamatul din ventriculul stang, nici faptul ca aveam cea mai stralucitoare rochie sau cele mai elegante miscari. Se terminase totul cu o privire in podea.

Azi imi fac incalzirea cu atentie. Nu din varful degetelor pana la gat, ci de la prima fraza pana la ultimul gest. De la mangaierea cea dintai pana la zambetul de dupa. Tin capul sus si nu imi pierd niciodata punctul de reper. Ma ridic pe varfuri si nici o durere de glezna nu ma anuta ca m-am intins prea tare. Stiu exact pana unde pot ajunge. Cu fiecare zi care trece, mai adaug o rotatie la pirueta de final. Cu aceeasi viteza. Si, cand coregrafia va fi gata, n-o sa mai cad. Imi voi cunoaste rolul, rolul meu, mult prea bine.

Sa inceapa muzica.