In momente de grea decizie, in viata, de cautari dezamagitoare sau de inceputuri tremurate, la un sfarsit de zi sau de poveste, la ceas de amurg, imi place sa fac (cel putin) un window-shopping intr-unul dintre “laboratoarele” dichisite, dedicate splendorilor gastronomice cu invelis de Alice in tara minunilor, gust de copilarie dintr-o alta lume si aroma de aducere-aminte. Prajiturile.

Le asortez starii de spirit, chefului de viata sau de dormitat “de voie” in bratele cuiva odata drag, esarfei de la gat sau ochilor mei. Barbatilor care au fost, au trecut si nu prea, celor care, cumva, rezista inca si celor din vis. Fiecare dintre ele imi aduce aminte de cineva.

Uneori am vrut stabilitate, inceput de trai in doi si de casa impreuna…si atunci le-am ales pe cele frumos si simetric aranjate in straturi, cu crema doar atat cat trebuie, cu aroma placuta, dar fara esente tari.

Alteori, gusturile deja incercate m-au plictisit, am vrut combinatii traznite de frisca multa si fructe exotice, acelea care trebuie mancate repede-repede, pentru ca altfel isi pierd forma si savoarea si se topesc la prima adiere mai serioasa, lasand in urma doar pofta de ceea ce ar fi putut sa fie.

Alteori am testat denumirile pretioase, aspectul luxuriant si costul pe masura, dar starea de nauceala de dupa m-a facut sa realizez ca e prea mult pentru mine. Am gustat si prajituri de casa, de liniste, de savoare, de asa cum trebuie…prea asa cum trebuie…am turnat peste ele rom si scortisoara si le-am distrus… Asa ca, o vreme, am rontait pricomigdale incercand sa ma amagesc ca nu sunt chiar prajituri si ca am scapat de viciu…asta pana sa imi fac curaj sa privesc iar vitrinele ornate cu minuni noi si atragatoare si sa imi dau seama ca sunt incurabila…

De o vreme ma intriga o felie de tort. Am inceput-o de la suprafata, cu precautie. Intai putina frisca, gustoasa si glazuroasa ca orice prim pas. Am ajuns apoi la niste fructe de padure…nu prea sunt favoritele mele (si am vrut sa pun lingurita jos), dar parca impreuna cu stratul aromat de ciocolata neagra au un gust interesant. Si ce bine ca nu m-am oprit…urmeaza un altul ca de fildes, cu savoare de lapte dulce, lapte indulcit cu vanilie, din acela care se bea cu ochii mijiti si cu gandul la Alpi…

Mai departe…n-am ajuns inca. Tortul nu a fost, pana acum, printre optiunile mele…prea multe combinatii, prea multe straturi… prea mare riscul ca, undeva, in interior, sa dai peste ceva nou si neasteptat. De asta n-am cum sa stiu ce gust va avea cel din urma nivel. Cel de baza.

Culmea e ca singurii pentru care, de buna voie si nesilita de nimeni, renunt la pasiunea mea pentru prajituri sunt barbatii. De fapt, nu fac decat sa inlocuiesc un viciu cu altul, pacatul ramane…