In timpul lectiilor de balet pe care, copila fiind, le urmam cu religiozitate (din lipsa de cablu, net, messenger, skype si alte utile distractii urbane) uram din tot sufletul incalzirea. Facuta incet, meticulos, din varful degetelor pana la gat. Pe o muzica neutra. In acelasi ritm cu celelalte. Aceleasi si aceleasi miscari. Minute. Ore. Zile. Ani.

Dadeam nerabdatoare din degete pe la mijloc (tic nervos, ce copil are deja nervi?! zicea profa, fosta mare balerina) si bataiam serios picioarele pe la final. Nu voiam decat sa dansez. Sa inceapa odata muzica. Rolul meu. Eram pregatita, de ce sa mai pierdem vremea pana am putea exersa direct coregrafia? Ce se vede pe scena e ceea ce conteaza, nu?…

Si, cand picioarele prea putin incercate au cedat, cand m-am inaltat sus, mult prea sus pe poante si gleznele nu m-au urmat, cand unghiul din tavan luat drept reper pentru piruete a devenit una cu podeaua, am inteles. Am vrut sa fur. Timp. Din curiozitate, nerabdare sau poate doar din teama. Teama de asteptare. Sau de esec. Sa nu fie cumva prea tarziu.

S-a intamplat la un moment dat (nu demult tare, dar trecutul nu are mai multe perioade, pentru mine) sa primesc un rol. Nu stiu daca neaparat ravnit…poate doar visat, cu ochii mari de dar daca?… Cu dat din degete si batait din picioare. Pentru prima data, solista. O partitura care urma sa scoata la vedere parti din mine pe care nu credeam ca le pot arata, erau prea ascunse in ventriculul stang (cel care ne da semnalul de dor). O sa imi dansez viata, mi-am zis. O sa pot sa fiu eu. Sunt toate reflectoarele aprinse si toate mi se cuvin. M-au asteptat.

Prea multa incredere si…prea putina experienta. Prea multa teama de prea tarziu. N-am putut sa-mi duc pirueta la bun sfarsit. Prea multe rotatii… si n-am avut destula viteza. M-am oprit. Luminile s-au stins. Si n-au mai contat nici dorinta din suflet, nici visele, nici freamatul din ventriculul stang, nici faptul ca aveam cea mai stralucitoare rochie sau cele mai elegante miscari. Se terminase totul cu o privire in podea.

Azi imi fac incalzirea cu atentie. Nu din varful degetelor pana la gat, ci de la prima fraza pana la ultimul gest. De la mangaierea cea dintai pana la zambetul de dupa. Tin capul sus si nu imi pierd niciodata punctul de reper. Ma ridic pe varfuri si nici o durere de glezna nu ma anuta ca m-am intins prea tare. Stiu exact pana unde pot ajunge. Cu fiecare zi care trece, mai adaug o rotatie la pirueta de final. Cu aceeasi viteza. Si, cand coregrafia va fi gata, n-o sa mai cad. Imi voi cunoaste rolul, rolul meu, mult prea bine.

Sa inceapa muzica.