Anda Docea

Nu prea ştiu cum stă treaba cu parteneriatul, drumul în doi şi compromisurile. Nici cu strânsul banilor la comun, concediul nostru, melodia noastră, copiii noştri. N-am mai gătit din aprilie 2008 (nişte cartofi parţial cruzi, parţial săraţi). Dar sunt o profesionistă (încă vreo doi şi-mi dau doctoratul) în a pune bărbaţii pe fugă. Pentru că tot ceea ce eu cataloghez drept “interesant” la mine se dovedeşte a fi ciudat şi complicat şi, mai ales, pentru că cititul printre rânduri nu este o disciplină în şcoală, una care, neînsuşită aşa cum trebuie, să ne strice media sau să ne facă mai puţin populari.

M-am intersectat, în viaţă, cu bărbaţi ai căror drumuri i-a dus spre tot ceea ce părea imposibil în vremea când deţineau, trufaş, una dintre tastele de apelare rapidă ale telefonului meu (de obicei singurul număr prim par). Unul de care m-a legat o prietenie profundă, în general sinceră, şi extrem de aproape de normalitate (totuşi, nu mă dezmint) s-a căsătorit, recent, probabil cu cea mai potrivită şi drăguţă persoană din lume. În ciuda tinereţii noastre comune şi a planurilor împărtăşite la început de viaţă, nu am putut să traversez ţara pentru a-i fi alături. Era un week-end în care se lansau candidaturi la Preşedinţie. Mda.

Cu un altul, după ce m-a înnebunit ani în şir cu ambiţia lui, cu dorinţa de auto-depăşire, cu cărţile citite, limbile vorbite şi citatele învăţate pe de rost, viaţa a dat niţel de pământ trimiţându-i la pachet un copil şi o nevastă. Atunci…la ce bun toate cărţile, şi planurile, şi inteligenţa peste medie? Un copil e întotdeauna o bucurie (nu-i aşa?!), să-i trăiască!

Ei, şi unul în ochii căruia am văzut lucirea dimineţii mai mult de 5 zile la rând (performanţa supremă) a încercat să mă convingă, la o discuţie mai serioasă, că, deşi există suflete-pereche, el nu e ăla pentru mine. Cred că se temea să nu mai năvălesc peste el, de la 2 000 de km distaţă, într-o noapte, cu bagaje puţine şi suflet doldora de vise. Nu cred că ştia că am un ascuţit simţ al ridicolului şi nu repet prostiile, în viaţă (mai ales când există atâtea game de tâmpenii noi, netestate de mine încă).

Îmi spunea o prietenă dragă că n-ar trebui niciodată să îmi caut scuze pentru ceea ce simt sau scriu. Asta sunt. Iar cine nu înţelege, cine nu mă înţelege, n-are decât să fugă. E pierderea lui. Îmi place cum sună, ca orice afirmaţie care mă avantajează. Sunt dispusă chiar să o aduc la rang de axiomă. Deci voi putea în continuare să mimez infatuarea, să dau numere de telefon la care nu va raspunde nimeni (am aruncat acea cartelă când m-am mutat ultima dată), să promit şi să amân întâlniri la care nu mă voi duce niciodată, nici măcar din plictiseală (trebuie să echilibrez balanţa cu sexul opus cumva), să mănânc suficient de bun, dar destul de puţin încât să rămân la măsura S, să caut obsesiv printre cosmetice acea nuanţă care îmi face ochii mai verzi (cică îi zice aubergine) şi să mă consider, la fel ca până acum, complicată (=interesantă).

Doar uneori, noaptea, când toate ceaiurile de fructe savurate şi toate filmele de poveste vizionate nu îmi vor fi adus încă somnul, când vocea raţiunii va fi deja amorţită, iar corpul aproape inert, probabil voi auzi iar glasul inimii, fragil şi ameţit de prea multe pastile violet. Care îmi va repeta (nu cumva să uit vreodată) că, de un număr de ori egal cu acela al bărbaţilor din viaţa mea, n-am fost ceea ce căutau.

Nu am petrecut în spital nici măcar o zi din viaţa mea. Nici n-am dormit vreo noapte. N-am fost niciodată bolnavă. Nu am luat alte medicamente înafara celor obişnuite pentru răceală. Iar febră…n-am mai avut de exact 6 ani. Nu există durere pe care să n-o aline noaptea care vine, nici simptom care să nu cedeze de la prima pastilă. Rezist cu ore puţine de somn, mănânc zdravăn şi pot merge pe jos kilometri (pe tocuri de 10 cm).

Sunt însă un vechi şi perseverent, stupid chiar, pacient al Spitalului de suflete. Locul unde ajung cei care visează prea mult şi rupt de realitate, investesc totul fără să pună ceva deoparte şi fac cereri de ofertă fără să fie nevoie. Prima dată a fost amuzant. Sufletul meu era doar un pic apăsat şi se simţea un uşor iz de furtună generală. Mi-au dat nişte pastile roşii responsabile cu încrederea în tine şi cu buna-dispoziţie şi m-am întors în lumea reală pe propriile picioare.

A doua oară când am revenit acolo, m-au întrebat ce făcusem. Nu mai luasem pastilele. Greşeala cea mai frecventă a bolnavului care se simte bine dintr-o dată, mulţumită medicaţiei, şi crede că aşa va fi mereu. A fost şi greşeala mea. Nimic nu prevestea întoarcerea în locul unde, împărţiti pe etaje după gravitate şi vechime, sunt trataţi cei care n-au destulă grijă de sufletul lor. Am crezut că va fi ceva rapid, câteva întrebări de complezenţă, reţeta pentru pastile roşii şi gata, înapoi la viaţa de presupus adult. Nu. Am străbătut coridoare după coridoare, impecabile, viu colorate, spre alţi doctori, alte etaje. Analizele. Nimic nu era bine. În sânge era prea multă grabă, în inimă, prea mult dor, iar creierul (ambele emisfere) era deja afectat de prea multe vise. Tratamentul care trebuia urmat umplea acum un întreg dosar (se pare că se îngroaşă, în timp), iar regulile de respectat mă lăsau fără energie. Era greu…iar eu eram atât de tânără…

Ultimul etaj al Spitalului de suflete e pentru operaţii pe cord deschis. Pentru cazurile extrem de rare în care, după prea multe vise fără rost, inima nu mai vrea să bată.

Dacă o boală te chinuie prea mult şi prea amar, sau, mai grav, dacă treci printr-o operaţie, tot echilibrul organismului tău se dă peste cap. Sigur că tratamentul urmat corect, grija, temperarea, te vor face ca nou. Dar nu vei mai fi acelaşi. La fel, poveştile în care îţi laşi fărâme de vise şi, poate, niţel optimism îţi afectează bucăţi de suflet. Oricât de frumos colorat ar fi Spitalul de suflete sau de dibaci medicii de acolo, nu vei mai fi cel dinainte. Vei fi cârpit.

Urăsc spitalele şi mi-e frică de doctori. N-am petrecut în ele, în cei 30 de ani de viaţă, nici o zi, nici o noapte. La Spitalul de suflete am fost însă de câteva ori. O dată am reuşit să ajung la ultimul etaj, ca un special guest star. Şi, după ce tratamentul a fost învăţat pe dinafară şi regulile respectate aproape în întregime (în continuare mănânc, totuşi, cam multă ciocolată), am ajuns la trei pastile violet (culoarea cozii de curcubeu) pe zi. Apoi la două.

Azi nu mai iau decât una, din când în când. O ţin în buzunarul de la piept, sub MP3 player-ul la care ascult muzica din liceu. Şi, când inima mă înţeapă un pic prea tare şi simt o nevoie imperioasă de a reveni la vechile poveşti, o înghit repede. Consider că e timpul să intru în remisie.

Găseam la pagina 145 a cărţii Tango o poveste lungă, de citit pe nerăsuflate, despre vise care aproape se împlinesc. Despre decoruri care par menite a ţine sfeşnicele aprinse pentru cea mai somptuoasă şi cutremurătoare reuniune de suflete. Despre pierdere, renunţare şi uitare. Despre deznodământ incert şi iubiri care nu se termină niciodată. Despre mine. Şi, peste toate, întrebarea care se repeta la fel de obsesiv ca o dorinţă neîmplinită: Şi cu mine cum rămâne?…

N-o cunoşteam atunci pe Delia. Nu a fost nici la lansare. Cred ca am schimbat câteva păreri pe blogul lui Alice, unde se semna Raluca. Am făcut greu legătura între nume. Apoi am găsit-o în revistă. Scriind…despre visele mele pe care se depusese preţios praful vremurilor cunoscute doar din cărţi, despre obiecte-fărâme de poveşti, despre parfumuri-sentimente, despre locuri de fotografiat cu sufletul. Aşa cum eu aş fi vrut să scriu fără să încerc, fără să am cuvinte, fără să pot. Încă.

Apoi au apărut blogurile noastre. În acelaşi timp. Aşa că am vorbit despre reîntâlnirile cu trecutul, despre oraşele a căror poveste s-a împletit cu a noastră pentru a ne mai alina, despre culorile viselor. Apoi i-am scris un mail. Trebuia să plec la Munchen şi speram să ne putem întâlni, undeva, în Germania. Eu n-am mai plecat, dar asta contează mai puţin. Nici Delia nu era acolo. Se afla…în Bucureşti, aşa că, într-o dimineaţă rece şi adormită de noiembrie am “povestit” o cafea împreună. Ca şi când…aşa am fost dintotdeauna.

Aşa cum Amalia mă aşteaptă la Chicago, iar Corina îmi zugrăveşte Elveţia în cuvinte scrise şi fotografii, Delia mi-a promis o plimbare în Namur. Că tot locuieşte lângă graniţa cu Belgia. De ce Namur? Hmm…asta e o altă poveste despre care am vorbit eu cu ea, dând frâu liber accentului ardelenesc, cugetărilor despre călătorii, gastronomie, francezi. Francezii…

Ne vom reîntâlni la un moment dat. Poate în casa de lângă Dusseldorf, plină de antichităţi alese de ea, obligatoriu cu poveste. Ca să vorbim despre parfumuri de femeie şi despre iubiri pierdute, despre ceea ce am mai învăţat în timp, despre suflete tari şi lacrimi neştiute, despre telefoane care sună din nou, după ani întregi în care ne-am întrebat cum rămâne cu noi. Şi, după o noapte întreagă de vise împărtăşite, în culorile curcubeului, ne vom trezi dimineaţa special pentru a lua micul dejun onorând toate regulile etichetei veacurilor apuse, ca doi adevăraţi pescari de lună.

Am rătăcit suficient de mult pe drumuri deja bătătorite fără folos, am croit unele noi în decoruri care m-au copleşit, am învăţat vorbe străine la propriu şi la figurat şi mi-am dat peste cap fusul orar al vieţii de prea multe ori ca să nu ajung, amar, dar cumpătat, la o concluzie. Singurele surprize sigure sunt cele pe care ţi le faci tu însuţi.

Întâi răsare ideea, uşor, într-un colţ de gând mai liber la ceas de seară. Apoi gândul prinde rădăcini şi, încet, capătă ramuri obligatoriu arcuite către cer. Începi să cauţi modalităţile, mijloacele, să te împrieteneşti cu necunoscutele şi să elimini, pe rând, toate inconvenientele. După care, urmează cea mai frumoasă parte. Începi să colorezi.

Îmi spunea recent un om cu poveste că, de fapt, anticiparea e cea care ne aduce bucurie. Că nerăbdarea premergătoare unui eveniment e cea care dă semnalul de posibilă fericire imediat următoare. E acea scurtă şi intensă perioadă (dinaintea marilor întâlniri sau a marilor plecări) în care îţi poţi contura în minte propriul scenariu, personajele îţi vor rosti cu talent replicile, iar finalul, cel ales de tine, ţi-ar putea umple, sperat, golul din suflet.

Îmi place să savurez aceste clipe cu ochii închişi şi cu mintea plină de poveşti. Toate ale mele şi toate fericite. Înaintea marilor întâlniri sau a marilor plecări. Cele voite de mine. Singurele sigure. Uneori, extrem de rar, când presupusa forţă superioară nouă avea o zi mai bună, destinul mi-a oferit mai mult decât visasem. Cele mai frumoase poveşti rămân cele adevărate, până la urmă…

În fiecare an, de ziua mea (marea sărbătoare naţională a statului cu un singur cetăţean, eu însămi), aleg să deschid ochii în faţa unei dimineţi albăstroase, pe un alt tărâm. Anul acesta a fost Londra. Cosmopolită, gălăgioasă, pretenţioasă, colorată, obositoare şi fermecătoare. Oraşul unde nu e loc pentru singurătate. Nu pentru a mea, cel puţin. De fapt, de asta şi alesesem Londra. Pentru că e aşa. Pentru că nu e Paris. Pentru Paris…nu eram destul de puternică.

Conturam în vremuri demult trecute povestea în care Parisul era un oraş pentru doi. Neapărat. Prima dată l-am ratat crezând că, nu-i aşa, e timp…că n-o să ne pierdem pe drum…A doua oară nu a mai existat nici un “doi”. Am fost doar unul şi celălalt şi Parisul ploios, cu copaci la fel de goi ca şi sufletul meu. Un decor nepotrivit pentru un sfârşit de poveste ieftină.

Pe principiul reţetei surprizelor sigure, mi-a încolţit ideea, a fost creat cu ochii minţii decorul şi încep să colorez şi povestea, fără teamă că s-ar putea să nu se întâmple aşa. Până atunci, toate necunoscutele vor căpăta valori cuprinse în intervale determinate. E momentul să ne împrietenim, Parisul şi cu mine. E timpul să ne trăim propria poveste.

Paris, je t’aime…Ne vedem în iunie. Nu mă voi pierde pe drum.

http://www.youtube.com/watch?v=qyTHJ40pasM

Un mare propovăduitor al iubirii de sine, al fericirii pe care trebuie să o găsim musai în noi înşine, independent de alţii (teorii cu care suntem de acord în teorie, deşi ştim cu toţii, nu-i aşa, că singuri n-o să putem niciodată să ne ţinem de mână noaptea, strâns de tot, nici să ne sforăim straşnic în urechi) -l-am numit aici pe Andre Moreau, scria într-o lucrare a lui o constatare menită să mă facă să cuget. Se pare că inima bate tare în prezenţa cuiva drag (sau anticipându-i sosirea) numai atunci când nu suntem siguri de sentimentele celuilalt. Încă ne temem că personajul din visele noastre habar n-are că a fost înnobilat cu un rang atât de înalt, că e scopul, motivaţia, imboldul faptelor noastre atât de bine puse la punct încât au izul neprefăcut al spontaneităţii.

Un alpinist român a murit miercuri, 5 august 2009, în masivul Mont-Blanc din Alpii francezi, la 4000 de metri altitudine.

 
Sunt locuri care, de îndată ce ţi se lipesc de suflet, nu te mai lasă să fii omul de până atunci. Ţi se reflectă în ochi şi ţi se destind în zâmbet. Persoanele-albume de fotografii trăiesc în lumea poveştilor reale, dar la timpul trecut, poveşti în care joacă mereu roluri de oameni mai tineri şi mai vii. În decorul lucrurilor care “s-au întâmplat dar n-au durat” nu ţi-e niciodată teamă sau greu. Nu ştii cum să inspiri mai multă viaţă. Pentru că îţi dai seama că sensul a tot ceea ce ne înconjoară este undeva ascuns, dar acolo. Şi nu mai ai nevoie de nimic altceva. Şi nu mai trebuie să inventezi poveşti pentru a nu vedea cenuşiul din jur. Chiar poţi…să nu te gândeşti la nimic. Doar să te simţi ireal.

Mont-Blanc-ul meu a existat. Nu a fost o poveste. Nu a mai fost nevoie să pretind, să colorez, să ies din mine. A venit aşa, cu verde şi albastru, cald şi frig, cu viteză mare şi aer puţin…poate şi cu un fel de ameţeală imposibil de categorisit (genul acela care te face tăcut dintr-o dată), cu drumul lung cu el pe care îl visasem cândva şi care se întâmplase, nesperat.

E suficient un moment de neatenţie. Pentru că ceea ce se întâmplă nu e un vis din care să te trezeşti întotdeauna la timp. E real. Când ceva real pare un vis nu poţi greşi. Pentru că nu există mod de a o lua de la capăt, pe acelaşi drum.

Am vrut să rămân acolo. Departe de tot ce mă apăsa în lumea asta de jos, departe de lupta pentru a trăi şi de nevoia de a demonstra. Am cuprins lacom toată culoarea cu privirea şi am inhalat cât am putut de adânc mirosul de munte. Să-mi ajungă cât pentru o viaţă.

Multă vreme n-am înţeles că, de fapt, mă întorsesem. Că devenisem unul dintre oamenii-albume de fotografii, rulate la nesfârşit, pe dinăuntru. Singurul mod de a alina durerea căderii.

Alpinistul român nu se mai întoarce. În vârful Alpilor, îşi trăia propria poveste de fericire. În mijlocul imaginilor reale, nu al celor din suflet. Şi ştiu sigur că nu a simţit căderea. Într-un vis nu are cum să ţi se întâmple nimic rău.

Putine sunt filmele care vorbesc despre viata asa cum o face Broadcast News. Adunand povesti care par traite la persoana intai singular, atat de real si de adanc incat mai ca nu le-am mai vedea o data, spuse de altcineva. Decat daca, printr-o minune cinematografica, ar putea avea alt deznodamant.

Nu stiu daca filmul, produs in 1987, mi-a ramas in minte dupa prima lui vizionare pentru ca actiunea se petrecea intr-o televiziune, pentru ca personajul feminin era o tipa isteata, un pic tocilara si invizibila pentru sexul opus, pentru ca l-am indragit pe reporterul de teren care dadea deazstruos la cadru sau pentru ca l-am urat pe cel care nu era decat o masca telegenica. Sau pentru ca descoperisem, cu stupoare, ca exista meseria “vorbitului in casca”. Producator de televiziune, daca vreti. Cumva parca retinem in detaliu, dintre sutele de filme, cele care se pliaza admirabil, in timp, pe destinul vietii noastre.

Alegem nu ceea ce trebuie, ci ceea ce visam, cu riscul asumat al caderii aripilor. Credem in povesti confectionate de la a la z, ambalate iscusit si fosnitor si prezentate cu cel mai minunat zambet din lume. Nu prea avem rabdare sa cercetam in spatele camerelor sau sa ne interesam cine o fi facut toata munca de teren. Preferam sa ne gandim mai tarziu la asta. Si, cand “mai tarziu” devine “acum”, dupa ce prompter-ul se stinge si toti cameramanii parasesc studioul, riscam, la o privire atenta, sa nu mai vedem decat un decor fad.

Minunea cinematografica nu s-a produs, iar deznodamantul filmului a fost ca-n viata. In viata in care fiecare merge pe drumul lui, taras sau cu pieptul inainte.

Ne vom intalni peste sase ani, i-a spus reporterul de teren producatoarei de televiziune. Eu o sa fiu cu sotia mea si cu cei doi copii. Unul dintre ei va ma va intreba cine esti, iar eu o sa-i spun ca nu e frumos sa arate cu degetul spre o femeie grasa si neinsotita.

Filmul se incheie, intr-adevar, cu o rascruce intre cele trei personaje, ale caror destine s-au contopit intamplator, la un moment dat, la propriu si la figurat, pe un platou de televiziune. Cum e cand, peste ani, pasii te apropie de cei ai unui om de care te despartea candva o jumatate de rasuflare? Demult, cand pamantul se mai invartea si invers…Cand nu-ti era foame, sau somn, iar oboseala te ocolea pe varfuri?

M-am intrebat de multe ori daca e nostalgia dupa ceea ce ar fi putut deveni povestea cea care ma obliga sa-mi simt, concret si aspru, inima batand din toate puterile. Daca mai credeam ca, poate, e momentul pentru o sansa probabil pierduta candva (altfel, care ar mai fi fost rolul nodului nostru de singuratati?!), daca mai iubeam (sau imi parea rau ca nu mai iubesc in felul acela nebun care nu te lasa sa respiri prea bine), daca am putea avea ocazia atat de implorata de mine de a vedea cum ar fi fost sa imbatranim impreuna…

Raspunsul l-am gasit nu cu foarte mult timp in urma (varsta cu 3 se pare ca vine cu o mica doza de intelepciune)…Nici una din cele scrise mai sus. E doar nostalgia dupa o vreme in care eram, inevitabil, mai tineri. Ne-o fi drag sa ne amintim ca am tresarit, am visat, am sperat si am facut nebunii care ne starnesc surasul (chiar daca le-am putea face si acum, parca nu mai simtim nevoia)…E nostalgia dupa noi insine, prezentator si producator al propriului show de televiziune, mutat dintr-un decor in altul, intr-un alt format, cu alti interlocutori, cu mai mult sau mai putina lumina pe platouri.

Si, daca un copil de cativa ani va arata vreodata cu degetul spre mine si va intreba cine e domnisoara inalta cu bucle blonde, o sa-i zambesc si o sa-i spun ca ma ocup cu povesti aproape adevarate, pe care imi place sa le pun in scena.