Drum fără prioritate

Nu prea ştiu cum stă treaba cu parteneriatul, drumul în doi şi compromisurile. Nici cu strânsul banilor la comun, concediul nostru, melodia noastră, copiii noştri. N-am mai gătit din aprilie 2008 (nişte cartofi parţial cruzi, parţial săraţi). Dar sunt o profesionistă (încă vreo doi şi-mi dau doctoratul) în a pune bărbaţii pe fugă. Pentru că tot ceea ce eu cataloghez drept “interesant” la mine se dovedeşte a fi ciudat şi complicat şi, mai ales, pentru că cititul printre rânduri nu este o disciplină în şcoală, una care, neînsuşită aşa cum trebuie, să ne strice media sau să ne facă mai puţin populari.

M-am intersectat, în viaţă, cu bărbaţi ai căror drumuri i-a dus spre tot ceea ce părea imposibil în vremea când deţineau, trufaş, una dintre tastele de apelare rapidă ale telefonului meu (de obicei singurul număr prim par). Unul de care m-a legat o prietenie profundă, în general sinceră, şi extrem de aproape de normalitate (totuşi, nu mă dezmint) s-a căsătorit, recent, probabil cu cea mai potrivită şi drăguţă persoană din lume. În ciuda tinereţii noastre comune şi a planurilor împărtăşite la început de viaţă, nu am putut să traversez ţara pentru a-i fi alături. Era un week-end în care se lansau candidaturi la Preşedinţie. Mda.

Cu un altul, după ce m-a înnebunit ani în şir cu ambiţia lui, cu dorinţa de auto-depăşire, cu cărţile citite, limbile vorbite şi citatele învăţate pe de rost, viaţa a dat niţel de pământ trimiţându-i la pachet un copil şi o nevastă. Atunci…la ce bun toate cărţile, şi planurile, şi inteligenţa peste medie? Un copil e întotdeauna o bucurie (nu-i aşa?!), să-i trăiască!

Ei, şi unul în ochii căruia am văzut lucirea dimineţii mai mult de 5 zile la rând (performanţa supremă) a încercat să mă convingă, la o discuţie mai serioasă, că, deşi există suflete-pereche, el nu e ăla pentru mine. Cred că se temea să nu mai năvălesc peste el, de la 2 000 de km distaţă, într-o noapte, cu bagaje puţine şi suflet doldora de vise. Nu cred că ştia că am un ascuţit simţ al ridicolului şi nu repet prostiile, în viaţă (mai ales când există atâtea game de tâmpenii noi, netestate de mine încă).

Îmi spunea o prietenă dragă că n-ar trebui niciodată să îmi caut scuze pentru ceea ce simt sau scriu. Asta sunt. Iar cine nu înţelege, cine nu mă înţelege, n-are decât să fugă. E pierderea lui. Îmi place cum sună, ca orice afirmaţie care mă avantajează. Sunt dispusă chiar să o aduc la rang de axiomă. Deci voi putea în continuare să mimez infatuarea, să dau numere de telefon la care nu va raspunde nimeni (am aruncat acea cartelă când m-am mutat ultima dată), să promit şi să amân întâlniri la care nu mă voi duce niciodată, nici măcar din plictiseală (trebuie să echilibrez balanţa cu sexul opus cumva), să mănânc suficient de bun, dar destul de puţin încât să rămân la măsura S, să caut obsesiv printre cosmetice acea nuanţă care îmi face ochii mai verzi (cică îi zice aubergine) şi să mă consider, la fel ca până acum, complicată (=interesantă).

Doar uneori, noaptea, când toate ceaiurile de fructe savurate şi toate filmele de poveste vizionate nu îmi vor fi adus încă somnul, când vocea raţiunii va fi deja amorţită, iar corpul aproape inert, probabil voi auzi iar glasul inimii, fragil şi ameţit de prea multe pastile violet. Care îmi va repeta (nu cumva să uit vreodată) că, de un număr de ori egal cu acela al bărbaţilor din viaţa mea, n-am fost ceea ce căutau.

Bun venit la Spitalul de suflete!

Nu am petrecut în spital nici măcar o zi din viaţa mea. Nici n-am dormit vreo noapte. N-am fost niciodată bolnavă. Nu am luat alte medicamente înafara celor obişnuite pentru răceală. Iar febră…n-am mai avut de exact 6 ani. Nu există durere pe care să n-o aline noaptea care vine, nici simptom care să nu cedeze de la prima pastilă. Rezist cu ore puţine de somn, mănânc zdravăn şi pot merge pe jos kilometri (pe tocuri de 10 cm).

Sunt însă un vechi şi perseverent, stupid chiar, pacient al Spitalului de suflete. Locul unde ajung cei care visează prea mult şi rupt de realitate, investesc totul fără să pună ceva deoparte şi fac cereri de ofertă fără să fie nevoie. Prima dată a fost amuzant. Sufletul meu era doar un pic apăsat şi se simţea un uşor iz de furtună generală. Mi-au dat nişte pastile roşii responsabile cu încrederea în tine şi cu buna-dispoziţie şi m-am întors în lumea reală pe propriile picioare.

A doua oară când am revenit acolo, m-au întrebat ce făcusem. Nu mai luasem pastilele. Greşeala cea mai frecventă a bolnavului care se simte bine dintr-o dată, mulţumită medicaţiei, şi crede că aşa va fi mereu. A fost şi greşeala mea. Nimic nu prevestea întoarcerea în locul unde, împărţiti pe etaje după gravitate şi vechime, sunt trataţi cei care n-au destulă grijă de sufletul lor. Am crezut că va fi ceva rapid, câteva întrebări de complezenţă, reţeta pentru pastile roşii şi gata, înapoi la viaţa de presupus adult. Nu. Am străbătut coridoare după coridoare, impecabile, viu colorate, spre alţi doctori, alte etaje. Analizele. Nimic nu era bine. În sânge era prea multă grabă, în inimă, prea mult dor, iar creierul (ambele emisfere) era deja afectat de prea multe vise. Tratamentul care trebuia urmat umplea acum un întreg dosar (se pare că se îngroaşă, în timp), iar regulile de respectat mă lăsau fără energie. Era greu…iar eu eram atât de tânără…

Ultimul etaj al Spitalului de suflete e pentru operaţii pe cord deschis. Pentru cazurile extrem de rare în care, după prea multe vise fără rost, inima nu mai vrea să bată.

Dacă o boală te chinuie prea mult şi prea amar, sau, mai grav, dacă treci printr-o operaţie, tot echilibrul organismului tău se dă peste cap. Sigur că tratamentul urmat corect, grija, temperarea, te vor face ca nou. Dar nu vei mai fi acelaşi. La fel, poveştile în care îţi laşi fărâme de vise şi, poate, niţel optimism îţi afectează bucăţi de suflet. Oricât de frumos colorat ar fi Spitalul de suflete sau de dibaci medicii de acolo, nu vei mai fi cel dinainte. Vei fi cârpit.

Urăsc spitalele şi mi-e frică de doctori. N-am petrecut în ele, în cei 30 de ani de viaţă, nici o zi, nici o noapte. La Spitalul de suflete am fost însă de câteva ori. O dată am reuşit să ajung la ultimul etaj, ca un special guest star. Şi, după ce tratamentul a fost învăţat pe dinafară şi regulile respectate aproape în întregime (în continuare mănânc, totuşi, cam multă ciocolată), am ajuns la trei pastile violet (culoarea cozii de curcubeu) pe zi. Apoi la două.

Azi nu mai iau decât una, din când în când. O ţin în buzunarul de la piept, sub MP3 player-ul la care ascult muzica din liceu. Şi, când inima mă înţeapă un pic prea tare şi simt o nevoie imperioasă de a reveni la vechile poveşti, o înghit repede. Consider că e timpul să intru în remisie.

“Cu mine cum rămâne?”

Găseam la pagina 145 a cărţii Tango o poveste lungă, de citit pe nerăsuflate, despre vise care aproape se împlinesc. Despre decoruri care par menite a ţine sfeşnicele aprinse pentru cea mai somptuoasă şi cutremurătoare reuniune de suflete. Despre pierdere, renunţare şi uitare. Despre deznodământ incert şi iubiri care nu se termină niciodată. Despre mine. Şi, peste toate, întrebarea care se repeta la fel de obsesiv ca o dorinţă neîmplinită: Şi cu mine cum rămâne?…

N-o cunoşteam atunci pe Delia. Nu a fost nici la lansare. Cred ca am schimbat câteva păreri pe blogul lui Alice, unde se semna Raluca. Am făcut greu legătura între nume. Apoi am găsit-o în revistă. Scriind…despre visele mele pe care se depusese preţios praful vremurilor cunoscute doar din cărţi, despre obiecte-fărâme de poveşti, despre parfumuri-sentimente, despre locuri de fotografiat cu sufletul. Aşa cum eu aş fi vrut să scriu fără să încerc, fără să am cuvinte, fără să pot. Încă.

Apoi au apărut blogurile noastre. În acelaşi timp. Aşa că am vorbit despre reîntâlnirile cu trecutul, despre oraşele a căror poveste s-a împletit cu a noastră pentru a ne mai alina, despre culorile viselor. Apoi i-am scris un mail. Trebuia să plec la Munchen şi speram să ne putem întâlni, undeva, în Germania. Eu n-am mai plecat, dar asta contează mai puţin. Nici Delia nu era acolo. Se afla…în Bucureşti, aşa că, într-o dimineaţă rece şi adormită de noiembrie am “povestit” o cafea împreună. Ca şi când…aşa am fost dintotdeauna.

Aşa cum Amalia mă aşteaptă la Chicago, iar Corina îmi zugrăveşte Elveţia în cuvinte scrise şi fotografii, Delia mi-a promis o plimbare în Namur. Că tot locuieşte lângă graniţa cu Belgia. De ce Namur? Hmm…asta e o altă poveste despre care am vorbit eu cu ea, dând frâu liber accentului ardelenesc, cugetărilor despre călătorii, gastronomie, francezi. Francezii…

Ne vom reîntâlni la un moment dat. Poate în casa de lângă Dusseldorf, plină de antichităţi alese de ea, obligatoriu cu poveste. Ca să vorbim despre parfumuri de femeie şi despre iubiri pierdute, despre ceea ce am mai învăţat în timp, despre suflete tari şi lacrimi neştiute, despre telefoane care sună din nou, după ani întregi în care ne-am întrebat cum rămâne cu noi. Şi, după o noapte întreagă de vise împărtăşite, în culorile curcubeului, ne vom trezi dimineaţa special pentru a lua micul dejun onorând toate regulile etichetei veacurilor apuse, ca doi adevăraţi pescari de lună.

Reţetă de surprize sigure

Am rătăcit suficient de mult pe drumuri deja bătătorite fără folos, am croit unele noi în decoruri care m-au copleşit, am învăţat vorbe străine la propriu şi la figurat şi mi-am dat peste cap fusul orar al vieţii de prea multe ori ca să nu ajung, amar, dar cumpătat, la o concluzie. Singurele surprize sigure sunt cele pe care ţi le faci tu însuţi.

Întâi răsare ideea, uşor, într-un colţ de gând mai liber la ceas de seară. Apoi gândul prinde rădăcini şi, încet, capătă ramuri obligatoriu arcuite către cer. Începi să cauţi modalităţile, mijloacele, să te împrieteneşti cu necunoscutele şi să elimini, pe rând, toate inconvenientele. După care, urmează cea mai frumoasă parte. Începi să colorezi.

Îmi spunea recent un om cu poveste că, de fapt, anticiparea e cea care ne aduce bucurie. Că nerăbdarea premergătoare unui eveniment e cea care dă semnalul de posibilă fericire imediat următoare. E acea scurtă şi intensă perioadă (dinaintea marilor întâlniri sau a marilor plecări) în care îţi poţi contura în minte propriul scenariu, personajele îţi vor rosti cu talent replicile, iar finalul, cel ales de tine, ţi-ar putea umple, sperat, golul din suflet.

Îmi place să savurez aceste clipe cu ochii închişi şi cu mintea plină de poveşti. Toate ale mele şi toate fericite. Înaintea marilor întâlniri sau a marilor plecări. Cele voite de mine. Singurele sigure. Uneori, extrem de rar, când presupusa forţă superioară nouă avea o zi mai bună, destinul mi-a oferit mai mult decât visasem. Cele mai frumoase poveşti rămân cele adevărate, până la urmă…

În fiecare an, de ziua mea (marea sărbătoare naţională a statului cu un singur cetăţean, eu însămi), aleg să deschid ochii în faţa unei dimineţi albăstroase, pe un alt tărâm. Anul acesta a fost Londra. Cosmopolită, gălăgioasă, pretenţioasă, colorată, obositoare şi fermecătoare. Oraşul unde nu e loc pentru singurătate. Nu pentru a mea, cel puţin. De fapt, de asta şi alesesem Londra. Pentru că e aşa. Pentru că nu e Paris. Pentru Paris…nu eram destul de puternică.

Conturam în vremuri demult trecute povestea în care Parisul era un oraş pentru doi. Neapărat. Prima dată l-am ratat crezând că, nu-i aşa, e timp…că n-o să ne pierdem pe drum…A doua oară nu a mai existat nici un “doi”. Am fost doar unul şi celălalt şi Parisul ploios, cu copaci la fel de goi ca şi sufletul meu. Un decor nepotrivit pentru un sfârşit de poveste ieftină.

Pe principiul reţetei surprizelor sigure, mi-a încolţit ideea, a fost creat cu ochii minţii decorul şi încep să colorez şi povestea, fără teamă că s-ar putea să nu se întâmple aşa. Până atunci, toate necunoscutele vor căpăta valori cuprinse în intervale determinate. E momentul să ne împrietenim, Parisul şi cu mine. E timpul să ne trăim propria poveste.

Paris, je t’aime…Ne vedem în iunie. Nu mă voi pierde pe drum.

http://www.youtube.com/watch?v=qyTHJ40pasM

Îmi dă cu trei în plus /minut

Un mare propovăduitor al iubirii de sine, al fericirii pe care trebuie să o găsim musai în noi înşine, independent de alţii (teorii cu care suntem de acord în teorie, deşi ştim cu toţii, nu-i aşa, că singuri n-o să putem niciodată să ne ţinem de mână noaptea, strâns de tot, nici să ne sforăim straşnic în urechi) -l-am numit aici pe Andre Moreau, scria într-o lucrare a lui o constatare menită să mă facă să cuget. Se pare că inima bate tare în prezenţa cuiva drag (sau anticipându-i sosirea) numai atunci când nu suntem siguri de sentimentele celuilalt. Încă ne temem că personajul din visele noastre habar n-are că a fost înnobilat cu un rang atât de înalt, că e scopul, motivaţia, imboldul faptelor noastre atât de bine puse la punct încât au izul neprefăcut al spontaneităţii.