Un mare propovăduitor al iubirii de sine, al fericirii pe care trebuie să o găsim musai în noi înşine, independent de alţii (teorii cu care suntem de acord în teorie, deşi ştim cu toţii, nu-i aşa, că singuri n-o să putem niciodată să ne ţinem de mână noaptea, strâns de tot, nici să ne sforăim straşnic în urechi) -l-am numit aici pe Andre Moreau, scria într-o lucrare a lui o constatare menită să mă facă să cuget. Se pare că inima bate tare în prezenţa cuiva drag (sau anticipându-i sosirea) numai atunci când nu suntem siguri de sentimentele celuilalt. Încă ne temem că personajul din visele noastre habar n-are că a fost înnobilat cu un rang atât de înalt, că e scopul, motivaţia, imboldul faptelor noastre atât de bine puse la punct încât au izul neprefăcut al spontaneităţii.
Mi-am amintit de toate momentele, rare, dar cumplit de pline, care m-au făcut să cred că fericirea omenească poate fi atinsă. M-am gândit de câte ori am iubit, de câte ori am simţit că vine ceva înapoi, de câte ori telefonul a sunat când trebuie, iar cuvintele erau cele aşteptate. Am revăzut cu ochii fără dioptrii ai minţii avioanele pe care le iubesc, cu aterizările lor precipitate şi decolările suportate cu capul plecat, printre lacrimi. Şi, fără excepţie, în toate mi-am simţit inima bătând tare, tare, aşa încât să-i pot număra tresăririle nebuneşti în tâmple. Trei bătăi în plus pe minut, aşa cum au calculat minţile reci că se întâmplă când eşti fericit. Atunci…m-am înşelat? N-am fost sigură niciodată?
Fără bătăi de inimă de acum înainte!, îmi zic. Voi învăţa de la cei din jur. De la cei atât de preocupaţi de ceea ce fac încât îşi găsesc acolo începutul de zi, sursa de fericire şi speranţa din urmă. De la cei care dobândesc medalii şi grade de timpuriu sau câştigă raliuri şi ştiu totul despre orice motor din lume. Cred că asta se întâmplă tocmai pentru că n-au auzit niciodată ticăitul nesuferit al inimii care se cerea băgată în seamă. Sau, dacă l-au auzit cândva, i-au uitat demult melodia, s-a topit în ambianţa insignifiantă.
Oamenii a căror inimă nu mai ştie să bată mă privesc ca pe o jucărie ciudată, amuzantă şi uneori decorativă, întoarsă cu cheia, care scrie poveşti frumoase şi aiurite despre ce o să se întâmple cândva. Apoi sunt miraţi că, de fapt, cheia care mă alimentează cu vise nu mai trebuie răsucită. Aşa sunt eu, tot timpul. Ei nu înţeleg de ce, uneori, când dorm la mine în braţe, încerc să le iau pulsul să văd cu cum e cu cele trei bătăi în plus. De fapt, nu mă înţeleg. Aşa că…pleacă şi se întorc, cum te întorci la ceva ce te intrigă fără să ştii de ce. Şi uneori fac surprize preţioase şi reci (pentru purtat la ocazii), aşa cum e şi sufletul lor.
Apoi mă lasă singură de ziua mea.
Read More
