Reţetă de surprize sigure

Am rătăcit suficient de mult pe drumuri deja bătătorite fără folos, am croit unele noi în decoruri care m-au copleşit, am învăţat vorbe străine la propriu şi la figurat şi mi-am dat peste cap fusul orar al vieţii de prea multe ori ca să nu ajung, amar, dar cumpătat, la o concluzie. Singurele surprize sigure sunt cele pe care ţi le faci tu însuţi.

Întâi răsare ideea, uşor, într-un colţ de gând mai liber la ceas de seară. Apoi gândul prinde rădăcini şi, încet, capătă ramuri obligatoriu arcuite către cer. Începi să cauţi modalităţile, mijloacele, să te împrieteneşti cu necunoscutele şi să elimini, pe rând, toate inconvenientele. După care, urmează cea mai frumoasă parte. Începi să colorezi.

Îmi spunea recent un om cu poveste că, de fapt, anticiparea e cea care ne aduce bucurie. Că nerăbdarea premergătoare unui eveniment e cea care dă semnalul de posibilă fericire imediat următoare. E acea scurtă şi intensă perioadă (dinaintea marilor întâlniri sau a marilor plecări) în care îţi poţi contura în minte propriul scenariu, personajele îţi vor rosti cu talent replicile, iar finalul, cel ales de tine, ţi-ar putea umple, sperat, golul din suflet.

Îmi place să savurez aceste clipe cu ochii închişi şi cu mintea plină de poveşti. Toate ale mele şi toate fericite. Înaintea marilor întâlniri sau a marilor plecări. Cele voite de mine. Singurele sigure. Uneori, extrem de rar, când presupusa forţă superioară nouă avea o zi mai bună, destinul mi-a oferit mai mult decât visasem. Cele mai frumoase poveşti rămân cele adevărate, până la urmă…

În fiecare an, de ziua mea (marea sărbătoare naţională a statului cu un singur cetăţean, eu însămi), aleg să deschid ochii în faţa unei dimineţi albăstroase, pe un alt tărâm. Anul acesta a fost Londra. Cosmopolită, gălăgioasă, pretenţioasă, colorată, obositoare şi fermecătoare. Oraşul unde nu e loc pentru singurătate. Nu pentru a mea, cel puţin. De fapt, de asta şi alesesem Londra. Pentru că e aşa. Pentru că nu e Paris. Pentru Paris…nu eram destul de puternică.

Conturam în vremuri demult trecute povestea în care Parisul era un oraş pentru doi. Neapărat. Prima dată l-am ratat crezând că, nu-i aşa, e timp…că n-o să ne pierdem pe drum…A doua oară nu a mai existat nici un “doi”. Am fost doar unul şi celălalt şi Parisul ploios, cu copaci la fel de goi ca şi sufletul meu. Un decor nepotrivit pentru un sfârşit de poveste ieftină.

Pe principiul reţetei surprizelor sigure, mi-a încolţit ideea, a fost creat cu ochii minţii decorul şi încep să colorez şi povestea, fără teamă că s-ar putea să nu se întâmple aşa. Până atunci, toate necunoscutele vor căpăta valori cuprinse în intervale determinate. E momentul să ne împrietenim, Parisul şi cu mine. E timpul să ne trăim propria poveste.

Paris, je t’aime…Ne vedem în iunie. Nu mă voi pierde pe drum.

http://www.youtube.com/watch?v=qyTHJ40pasM