“Cu mine cum rămâne?”

Găseam la pagina 145 a cărţii Tango o poveste lungă, de citit pe nerăsuflate, despre vise care aproape se împlinesc. Despre decoruri care par menite a ţine sfeşnicele aprinse pentru cea mai somptuoasă şi cutremurătoare reuniune de suflete. Despre pierdere, renunţare şi uitare. Despre deznodământ incert şi iubiri care nu se termină niciodată. Despre mine. Şi, peste toate, întrebarea care se repeta la fel de obsesiv ca o dorinţă neîmplinită: Şi cu mine cum rămâne?…

N-o cunoşteam atunci pe Delia. Nu a fost nici la lansare. Cred ca am schimbat câteva păreri pe blogul lui Alice, unde se semna Raluca. Am făcut greu legătura între nume. Apoi am găsit-o în revistă. Scriind…despre visele mele pe care se depusese preţios praful vremurilor cunoscute doar din cărţi, despre obiecte-fărâme de poveşti, despre parfumuri-sentimente, despre locuri de fotografiat cu sufletul. Aşa cum eu aş fi vrut să scriu fără să încerc, fără să am cuvinte, fără să pot. Încă.

Apoi au apărut blogurile noastre. În acelaşi timp. Aşa că am vorbit despre reîntâlnirile cu trecutul, despre oraşele a căror poveste s-a împletit cu a noastră pentru a ne mai alina, despre culorile viselor. Apoi i-am scris un mail. Trebuia să plec la Munchen şi speram să ne putem întâlni, undeva, în Germania. Eu n-am mai plecat, dar asta contează mai puţin. Nici Delia nu era acolo. Se afla…în Bucureşti, aşa că, într-o dimineaţă rece şi adormită de noiembrie am “povestit” o cafea împreună. Ca şi când…aşa am fost dintotdeauna.

Aşa cum Amalia mă aşteaptă la Chicago, iar Corina îmi zugrăveşte Elveţia în cuvinte scrise şi fotografii, Delia mi-a promis o plimbare în Namur. Că tot locuieşte lângă graniţa cu Belgia. De ce Namur? Hmm…asta e o altă poveste despre care am vorbit eu cu ea, dând frâu liber accentului ardelenesc, cugetărilor despre călătorii, gastronomie, francezi. Francezii…

Ne vom reîntâlni la un moment dat. Poate în casa de lângă Dusseldorf, plină de antichităţi alese de ea, obligatoriu cu poveste. Ca să vorbim despre parfumuri de femeie şi despre iubiri pierdute, despre ceea ce am mai învăţat în timp, despre suflete tari şi lacrimi neştiute, despre telefoane care sună din nou, după ani întregi în care ne-am întrebat cum rămâne cu noi. Şi, după o noapte întreagă de vise împărtăşite, în culorile curcubeului, ne vom trezi dimineaţa special pentru a lua micul dejun onorând toate regulile etichetei veacurilor apuse, ca doi adevăraţi pescari de lună.