Bun venit la Spitalul de suflete!

Nu am petrecut în spital nici măcar o zi din viaţa mea. Nici n-am dormit vreo noapte. N-am fost niciodată bolnavă. Nu am luat alte medicamente înafara celor obişnuite pentru răceală. Iar febră…n-am mai avut de exact 6 ani. Nu există durere pe care să n-o aline noaptea care vine, nici simptom care să nu cedeze de la prima pastilă. Rezist cu ore puţine de somn, mănânc zdravăn şi pot merge pe jos kilometri (pe tocuri de 10 cm).

Sunt însă un vechi şi perseverent, stupid chiar, pacient al Spitalului de suflete. Locul unde ajung cei care visează prea mult şi rupt de realitate, investesc totul fără să pună ceva deoparte şi fac cereri de ofertă fără să fie nevoie. Prima dată a fost amuzant. Sufletul meu era doar un pic apăsat şi se simţea un uşor iz de furtună generală. Mi-au dat nişte pastile roşii responsabile cu încrederea în tine şi cu buna-dispoziţie şi m-am întors în lumea reală pe propriile picioare.

A doua oară când am revenit acolo, m-au întrebat ce făcusem. Nu mai luasem pastilele. Greşeala cea mai frecventă a bolnavului care se simte bine dintr-o dată, mulţumită medicaţiei, şi crede că aşa va fi mereu. A fost şi greşeala mea. Nimic nu prevestea întoarcerea în locul unde, împărţiti pe etaje după gravitate şi vechime, sunt trataţi cei care n-au destulă grijă de sufletul lor. Am crezut că va fi ceva rapid, câteva întrebări de complezenţă, reţeta pentru pastile roşii şi gata, înapoi la viaţa de presupus adult. Nu. Am străbătut coridoare după coridoare, impecabile, viu colorate, spre alţi doctori, alte etaje. Analizele. Nimic nu era bine. În sânge era prea multă grabă, în inimă, prea mult dor, iar creierul (ambele emisfere) era deja afectat de prea multe vise. Tratamentul care trebuia urmat umplea acum un întreg dosar (se pare că se îngroaşă, în timp), iar regulile de respectat mă lăsau fără energie. Era greu…iar eu eram atât de tânără…

Ultimul etaj al Spitalului de suflete e pentru operaţii pe cord deschis. Pentru cazurile extrem de rare în care, după prea multe vise fără rost, inima nu mai vrea să bată.

Dacă o boală te chinuie prea mult şi prea amar, sau, mai grav, dacă treci printr-o operaţie, tot echilibrul organismului tău se dă peste cap. Sigur că tratamentul urmat corect, grija, temperarea, te vor face ca nou. Dar nu vei mai fi acelaşi. La fel, poveştile în care îţi laşi fărâme de vise şi, poate, niţel optimism îţi afectează bucăţi de suflet. Oricât de frumos colorat ar fi Spitalul de suflete sau de dibaci medicii de acolo, nu vei mai fi cel dinainte. Vei fi cârpit.

Urăsc spitalele şi mi-e frică de doctori. N-am petrecut în ele, în cei 30 de ani de viaţă, nici o zi, nici o noapte. La Spitalul de suflete am fost însă de câteva ori. O dată am reuşit să ajung la ultimul etaj, ca un special guest star. Şi, după ce tratamentul a fost învăţat pe dinafară şi regulile respectate aproape în întregime (în continuare mănânc, totuşi, cam multă ciocolată), am ajuns la trei pastile violet (culoarea cozii de curcubeu) pe zi. Apoi la două.

Azi nu mai iau decât una, din când în când. O ţin în buzunarul de la piept, sub MP3 player-ul la care ascult muzica din liceu. Şi, când inima mă înţeapă un pic prea tare şi simt o nevoie imperioasă de a reveni la vechile poveşti, o înghit repede. Consider că e timpul să intru în remisie.