Drum fără prioritate

Nu prea ştiu cum stă treaba cu parteneriatul, drumul în doi şi compromisurile. Nici cu strânsul banilor la comun, concediul nostru, melodia noastră, copiii noştri. N-am mai gătit din aprilie 2008 (nişte cartofi parţial cruzi, parţial săraţi). Dar sunt o profesionistă (încă vreo doi şi-mi dau doctoratul) în a pune bărbaţii pe fugă. Pentru că tot ceea ce eu cataloghez drept “interesant” la mine se dovedeşte a fi ciudat şi complicat şi, mai ales, pentru că cititul printre rânduri nu este o disciplină în şcoală, una care, neînsuşită aşa cum trebuie, să ne strice media sau să ne facă mai puţin populari.

M-am intersectat, în viaţă, cu bărbaţi ai căror drumuri i-a dus spre tot ceea ce părea imposibil în vremea când deţineau, trufaş, una dintre tastele de apelare rapidă ale telefonului meu (de obicei singurul număr prim par). Unul de care m-a legat o prietenie profundă, în general sinceră, şi extrem de aproape de normalitate (totuşi, nu mă dezmint) s-a căsătorit, recent, probabil cu cea mai potrivită şi drăguţă persoană din lume. În ciuda tinereţii noastre comune şi a planurilor împărtăşite la început de viaţă, nu am putut să traversez ţara pentru a-i fi alături. Era un week-end în care se lansau candidaturi la Preşedinţie. Mda.

Cu un altul, după ce m-a înnebunit ani în şir cu ambiţia lui, cu dorinţa de auto-depăşire, cu cărţile citite, limbile vorbite şi citatele învăţate pe de rost, viaţa a dat niţel de pământ trimiţându-i la pachet un copil şi o nevastă. Atunci…la ce bun toate cărţile, şi planurile, şi inteligenţa peste medie? Un copil e întotdeauna o bucurie (nu-i aşa?!), să-i trăiască!

Ei, şi unul în ochii căruia am văzut lucirea dimineţii mai mult de 5 zile la rând (performanţa supremă) a încercat să mă convingă, la o discuţie mai serioasă, că, deşi există suflete-pereche, el nu e ăla pentru mine. Cred că se temea să nu mai năvălesc peste el, de la 2 000 de km distaţă, într-o noapte, cu bagaje puţine şi suflet doldora de vise. Nu cred că ştia că am un ascuţit simţ al ridicolului şi nu repet prostiile, în viaţă (mai ales când există atâtea game de tâmpenii noi, netestate de mine încă).

Îmi spunea o prietenă dragă că n-ar trebui niciodată să îmi caut scuze pentru ceea ce simt sau scriu. Asta sunt. Iar cine nu înţelege, cine nu mă înţelege, n-are decât să fugă. E pierderea lui. Îmi place cum sună, ca orice afirmaţie care mă avantajează. Sunt dispusă chiar să o aduc la rang de axiomă. Deci voi putea în continuare să mimez infatuarea, să dau numere de telefon la care nu va raspunde nimeni (am aruncat acea cartelă când m-am mutat ultima dată), să promit şi să amân întâlniri la care nu mă voi duce niciodată, nici măcar din plictiseală (trebuie să echilibrez balanţa cu sexul opus cumva), să mănânc suficient de bun, dar destul de puţin încât să rămân la măsura S, să caut obsesiv printre cosmetice acea nuanţă care îmi face ochii mai verzi (cică îi zice aubergine) şi să mă consider, la fel ca până acum, complicată (=interesantă).

Doar uneori, noaptea, când toate ceaiurile de fructe savurate şi toate filmele de poveste vizionate nu îmi vor fi adus încă somnul, când vocea raţiunii va fi deja amorţită, iar corpul aproape inert, probabil voi auzi iar glasul inimii, fragil şi ameţit de prea multe pastile violet. Care îmi va repeta (nu cumva să uit vreodată) că, de un număr de ori egal cu acela al bărbaţilor din viaţa mea, n-am fost ceea ce căutau.