Bun venit la Spitalul de suflete!
Posted by Anda on Nov 26, 2009 in Vise despre viaţă | 27 comments
Nu am petrecut în spital nici măcar o zi din viaţa mea. Nici n-am dormit vreo noapte. N-am fost niciodată bolnavă. Nu am luat alte medicamente înafara celor obişnuite pentru răceală. Iar febră…n-am mai avut de exact 6 ani. Nu există durere pe care să n-o aline noaptea care vine, nici simptom care să nu cedeze de la prima pastilă. Rezist cu ore puţine de somn, mănânc zdravăn şi pot merge pe jos kilometri (pe tocuri de 10 cm).
Sunt însă un vechi şi perseverent, stupid chiar, pacient al Spitalului de suflete. Locul unde ajung cei care visează prea mult şi rupt de realitate, investesc totul fără să pună ceva deoparte şi fac cereri de ofertă fără să fie nevoie. Prima dată a fost amuzant. Sufletul meu era doar un pic apăsat şi se simţea un uşor iz de furtună generală. Mi-au dat nişte pastile roşii responsabile cu încrederea în tine şi cu buna-dispoziţie şi m-am întors în lumea reală pe propriile picioare.
A doua oară când am revenit acolo, m-au întrebat ce făcusem. Nu mai luasem pastilele. Greşeala cea mai frecventă a bolnavului care se simte bine dintr-o dată, mulţumită medicaţiei, şi crede că aşa va fi mereu. A fost şi greşeala mea. Nimic nu prevestea întoarcerea în locul unde, împărţiti pe etaje după gravitate şi vechime, sunt trataţi cei care n-au destulă grijă de sufletul lor. Am crezut că va fi ceva rapid, câteva întrebări de complezenţă, reţeta pentru pastile roşii şi gata, înapoi la viaţa de presupus adult. Nu. Am străbătut coridoare după coridoare, impecabile, viu colorate, spre alţi doctori, alte etaje. Analizele. Nimic nu era bine. În sânge era prea multă grabă, în inimă, prea mult dor, iar creierul (ambele emisfere) era deja afectat de prea multe vise. Tratamentul care trebuia urmat umplea acum un întreg dosar (se pare că se îngroaşă, în timp), iar regulile de respectat mă lăsau fără energie. Era greu…iar eu eram atât de tânără…
Ultimul etaj al Spitalului de suflete e pentru operaţii pe cord deschis. Pentru cazurile extrem de rare în care, după prea multe vise fără rost, inima nu mai vrea să bată.
Dacă o boală te chinuie prea mult şi prea amar, sau, mai grav, dacă treci printr-o operaţie, tot echilibrul organismului tău se dă peste cap. Sigur că tratamentul urmat corect, grija, temperarea, te vor face ca nou. Dar nu vei mai fi acelaşi. La fel, poveştile în care îţi laşi fărâme de vise şi, poate, niţel optimism îţi afectează bucăţi de suflet. Oricât de frumos colorat ar fi Spitalul de suflete sau de dibaci medicii de acolo, nu vei mai fi cel dinainte. Vei fi cârpit.
Urăsc spitalele şi mi-e frică de doctori. N-am petrecut în ele, în cei 30 de ani de viaţă, nici o zi, nici o noapte. La Spitalul de suflete am fost însă de câteva ori. O dată am reuşit să ajung la ultimul etaj, ca un special guest star. Şi, după ce tratamentul a fost învăţat pe dinafară şi regulile respectate aproape în întregime (în continuare mănânc, totuşi, cam multă ciocolată), am ajuns la trei pastile violet (culoarea cozii de curcubeu) pe zi. Apoi la două.
Azi nu mai iau decât una, din când în când. O ţin în buzunarul de la piept, sub MP3 player-ul la care ascult muzica din liceu. Şi, când inima mă înţeapă un pic prea tare şi simt o nevoie imperioasă de a reveni la vechile poveşti, o înghit repede. Consider că e timpul să intru în remisie.
27 Comments
Trackbacks/Pingbacks
- Anda Docea » Blog Archive » We’ll always have Geneva… - [...] că, dacă o fac, mă tem să nu ajung iar la Spitalul de suflete, ultimul etaj (cel pentru operaţii ...
Leave a Comment
Draga mea, ma bucur de starea ta,, ameliorata,,…Frumoasa metafora ai ales, cunosc locul…Dar nu am mai fost de mult pe acolo, ultima oara mi-au dat ,,tratament,, cu reviste si carti despre arhitectura si design ( cred ca are cumva, chiar daca nu direct, legatura cu a ,,cladi,, , activitate la care nu stateam prea bine, mental si unde fac pasi inainte acum prin perspectiva cititului si privitului, deocamdata, la constructii frumoase care dainuiesc) si un job care ma tine legata de o echipa de oameni optimisti si creativi. Insa si cafeaua cu prajiturele si plimbarile in orase, prin librarii ajuta…
Insa ce m-a ,,imunizat,, cel mai bine a fost micutul blondutz si dulce, de care trebuie sa am grija mereu. Visez in secret sa stau totusi o zi intr-o clinica, chiar si citeva injectii nu ma sperie, daca ma voi trezi fara colacelul din jurul taliei
Te sarut si-ti urez o zi fara prea multa ciocolata…
Buna dimineata!
Am fost, sunt si voi fi mereu pacient, sora, medic la Spitalul de suflete!
,,Analizele. Nimic nu era bine. În sânge era prea multă grabă, în inimă, prea mult dor, iar creierul (ambele emisfere) era deja afectat de prea multe vise.” Si atat de multe griji, angoase, sperante …
Fac uneori pe curajoasa si nu-mi iau pastilele. Nu recomand acest curaj. Doare mai mult si te obliga sa te cauti la un etaj superior!! Iar acolo sunt totdeauna, mai multi pacienti decat medici, din pacate.
Multumesc, Anda! Si inca odata ii multumesc lui Alice. A adunat atat de mult talent, suflet, lumina, aici pe blogul Tango! Va doresc tuturor, tot binele din lume!
Te sarut
Spitalul asta… am fost acolo. Si era atat de pustiu. Am incercat sa gasesc un pacient peste tot. Sa vad ce simte. Daca mai crede/ Am intrebat chiar si doctorul. Mi-a spus ca fiecare dintre noi trebuie sa stea izolat. Si m-am intristat. Credeam cu tarie ca daca intalnesc pe cineva cu aceiasi boala o sa fie mai usor… si intr-o zi cine stie…poate ne intorceam dupa faramele de suflet, dupa creioanele colorate uitate la ultimul etaj si incepeam sa creionam o noua poveste…
Cumpariluzii
Sincer, mi-au dat lacrimile. Cred ca asta spune tot.
Corina, cunosc efectul terapeutic al plimbarilor prin librarii, al cafelelor povestite alaturi de o prietena draga, chiar daca (sau mai ales daca) a venit iarna, dar si optimismul pe care un proiect nou, o idee noua pusa in aplicare, ti-l pot da. Tot ce are legatura cu “a cladi”, de fapt. Sunt retete pe care mi le prescriu singura. Si cred ca micutul tau blond este motivatia ta, pe viata.
Imi este dor de ciocolata ta elvetiana! Si (mai ales) de tine!
Odetta, daca poti sa fii si medic, si sora, inseamna ca stii si retete miraculoase!
Cu totii mai trisam din cand in cand, fara ca asta sa ne duca neaparat la spital. Sufletul nostru este cel care ne da semnalul cand ceva nu este in regula, si, zic, eu, atunci ar trebui crutat.
Nimeni nu poate fi etern pacient, asta e clar. Dar faptul ca ai trecut pe acolo te face sa apreciezi mai mult ceea ce primesti, de la viata. Iar tie, iti doresc sa fie numai lucruri pe masura sufletului tau!
Da, Cumpariluzii, pacientii trebuie sa stea izolati acolo. Stii de ce? Pentru ca prea des ne agatam de altcineva, cu acelasi suflet bolnav ca si al nostru sau, dimpotriva, cu unul puternic, in dorinta de a iesi din spital inainte de a ne termina tratamentul. Si nu e o solutie aproape niciodata.
Creioanele colorate nu mi le-au luat. Mi-au spus doar sa nu le mai folosesc atat de des.
Adriana, iar o sa zica lumea care nu ma cunoaste ca sunt o persoana trista…si e departe de adevar…pana si in spital am incercat niste glume cam sinistre care, din pacate, nu m-au salvat de vreo procedura…
Iti multumesc din suflet. O sa incerc (si sper sa reusesc) sa vin si cu retetele tamaduitoare, dar nu stiu cum se face ca de ele uitam mereu. Raman in urma doar povestile…
Lasa lumea sa zica ce vrea. Suferinta nu a exclus niciodata simtul umorului, ba uneori parca l-a “ascutit” si mai tare.
Reteta nu cred ca exista. Sau cel putin nu una universala.
Mi-ar place sa povestim la un ceai si la o prajitura de casa.
Nici eu n-am petrecut vreo noapte sau vreo zi in spital…asta de cand aveam cateva luni si m-au diagnosticat gresit si era sa plec asa cum am venit, printre ingeri… Dar se pare ca nu trebuia sa plec. Se pare ca am o misiune pe aici si a trebuit sa raman. Dar de atunci, la fel ca tine Anda, nu am avut decat raceli pasagere, dureri de gat sau poate o ureche ce s-o fi minunat ce a auzit si s-a inflamat… In schimb, in spitalul de suflete am fost si eu. Spre norocul meu, nu am ajuns la ultimul etaj… si am implinit in septembrie 35 de toamne colorate… Dar cred ca trecand prin spitalul de suflete inveti cate ceva, chiar daca nimeni nu-ti poate garanta ca n-o sa te mai intorci acolo niciodata…
Si eu urasc spitalele. Ma imbolnavesc doar gindindu-ma la ele. Si totusi… am fost pacient fara voia mea, si in incercarea de a scapa de doctori si de pastile, mi-am zis ca nu doare asa tare si ca va trece repede. Din pacate, am fugit in lume si durerea ma urmareste si imi mai da ghionturi din cind in cind. Incerc de atunci remedii naturiste (cit de multa liniste poate aduce o raita prin magazine, bine si o gaura in buzunar, dar ce mai conteaza
). A, da, si un prieten la un ceai face minuni 
. Deci te invit (pina una alta virtual) la un ceai cu ierburi provensale (da, suna ciudat, dar mi-a zis cineva in ale carui gusturi in materie ma incred ca este cel mai bun ceai) cind mai ai de luat cite o pastila 
De foarte putin timp (dar care pentru mine a trecut mai greu decat o viata) se vorbeste despre construirea unui nou etaj, in cazul in care arhitectii si inginerii constructori isi dau acordul in privinta structurii de rezistenta… etajul unde simultan, doua echipe de medici , chirurgi cardiovasculari si neurochirurgi, incearca sa opereze si inima si creierul… sa repare suflete rupte in mii si mii de farame, sa alunge pustiul din ele, sa aduca uitarea in ganduri si simtiri…
M-am inscris pe lista de asteptare, am indeplinit toate criteriile(chiar le-am depasit cu mult) pentru a putea fi acceptata ca pacienta.Acum astept verdictul…se va putea construi sau nu?
Intre timp, imi port zilnic pasii prin spitalele de zi cu zi, ma dor durerile fizice ale altora si inteleg, atat cat mai am puterea sa inteleg ceva, ca totusi nu am murit.
bine (ca) te-am regasit!
multumesc de urarile de ziua mea
si felicitari pentru ce scrii aici…
ma bucur si pt tine, atat cat se cuvine
Orice intalnire cu cineva e o provocare. Nu stii daca celalalt te va percepe in acord cu perceptia ta despre tine,despre ceea ce crezi tu ca reprezinti. Am strania senzatie ca te cunosc,ca ma cunosti !Altfel cum ai putea sa scrii, sa ma descrii?Imi petrec mare parte din viata in spital,si nu mie frica.Asta pentru ca sunt de cealalta parte, a tamaduitorilor.Frica apare atunci cand imi dau jos haina magica,alba ,si devin un potential pacient.Pacienta a spitalului de suflete.Sunt inca in convalescenta,inca iau pilule rosii,violet…fac orice sa nu ajung la ultimul etaj! Si apropo …stiai ca tu esti intr-un fel pastila mea violet?
Te-am citit Anda, inca de la inceputuri, dar aceasta ultima postare a ta a dat cu mine de pamant, si am simtit nevoia sa scriu doua cuvinte.
Defapt sa te intreb ceva.
Ce te faci, cand, fiind internata in “spitalul de suflete” te indragostesti de doctorul care te trateaza? Si el se indragosteste de tine. Oare dupa ce te faci bine, o sa mai fii pacienta lui rasfatata?
Eu una, stiu ca daca nu as fi fost bolnava, nu l-as fi cunoscut.
Unii au nevoie de spitale si de doctori. Dar si de tot felul de pilule de toate culorile.
In ceea ce priveste terapia sufletului, optiunile sunt doua si relativ mutual exclusive: fie optezi pentru a merge din cand in cand la spitalul de suflete (asumandu-ti sa incerci sa nu uiti pastilele acasa vezi melodia placebo – meds); fie ai o sedinta de sinceritate cu tine si decizi sa ai o relatie mai rece cu sufletul tau. Cum fragilitatea insa ne caracterizeaza, putin probabil sa fim sinceri. Unora insa le iese. Dar n-am vorbit despre fericire aici.
Adriana, nici nu mai stiu ce gust are o prajitura de casa…ramane sa imblanzim factorul Timp…
Blue, daca respecti tratamentul, poti sa ramai in remisie. Remisie, nu vindecare…
Am notat, Giorgi, remedii naturiste, ierburi provensale si un prieten drag. Voi incerca!
Cred ca se pot “repara” si inima, si creierul, Anemone. Cred ca pot fi cusute cu fir dublu bucatile de suflet, atat de iscusit incat sa se potriveasca perfect. Dar, cu toate astea, nu poti scapa intotdeauna de golul din ele. Tocmai pentru ca acest gol nu omoara. Se considera ca putem sa-l ducem pe picioare.
Giani, imi lipseai. “Se cuvine” sa te bucuri cat vrei tu
Poate de asta ma tem atat de provocarile-intalniri, Dorulet…Imi doresc prea mult ca acel altcineva sa ma vada asa cum cred eu ca sunt sau ca ar trebui sa fiu. Si uneori ma straduiesc prea tare…Iar acum, dupa aceasta discutie, cred ca cel mai coplesitor compliment pe care l-as putea face cuiva ar fi acesta: “Tu esti, intr-un fel, pastila mea violet!”. Iti multumesc!
Sara, daca doctorul se indragosteste de tine, nu de boala ta, nu va fugi cand te vei afla in convalescenta. Si n-o face pentru ca ai nevoie de ajutor. Poti sa fii rasfatata si ca femeie, nu doar ca pacient. Multe lucruri ne-ar scapa din vedere daca n-am fi (atat de) bolnavi…
Nu, n-am vorbit despre fericire. Spitalul de suflete si-ar inchide, cu zgomot sec, usile, daca n-am fi niste iremediabili alergatori dupa fericire. Cea mai adanca dependenta si cel mai greu sevraj. Ca si iubirea. Dar nu mai vorbim despre iubire aici. Succes in administrarea automedicatiei, Cristian!
O sedinta de sinceritate da, ar fii foarte bine venita.Dar ce te faci cand ai de ales intre rational si afectiv? De cele mai multe ori rezolvarea vine in directia afectivitatii.Apare torsionarea realitatii, o spirala de justificari menite a-ti asigura linistea afectiva.Cum decizi sa ai o relatie rece cu sufletul tau in asemenea conditii,cand nu poti admite ca ai gresit ,cand crezi ca esti foarte aproape de fericire?Desi in tine exista un sambure de indoiala ?!
Cred ca nimeni nu a scapat de o vizita la spitalul de suflete. Fiecare a avut o afectiune mai usoara, mai grava, dar de scapat, nu a scapat nimeni.Problema e, ca dupa prea multe vizite, raman cicatricile si nimic nu le poate sterge. Putem coase, putem trata, dar o rana pe suflet, ramane peste timp. Iar timpul, chiar e un medicament? Un cui, poate scoate un alt cui? Nu stiu. Eu sper in uitare.
Rezolvarea vine intotdeauna in directia afectivitatii, Dorulet, oricat de mult ne-am amagi ca suntem sinceri cu sufletul nostru si il vom pastra la rece, steril. Cine poate sa faca asta n-a simtit niciodata cu adevarat. Exista si astfel de oameni. Obisnuiam sa-i numesc “mutilati sufleteste”. Dar azi ma intreb daca nu sunt, totusi, mai sanatosi.
nu stiam ca exista un spital de suflete. daca stiam, poate ma internam si eu, in loc sa ma tratez singura, incet si prost.
Toate tipurile de rani raman peste timp, Alexandra, intr-o forma sau alta. Daca incerci sa nu mai privesti cicatricile, cu timpul vei mai uita parti de poveste. Timpul e cel mai bun medicament dintre toate. Si e si mai usor cand (da!) un cui chiar il scoate pe altul. Testat!
Exista, Juztine, e unul dintre acele locuri despre care nu vorbesti niciodata -de ce ai ajuns acolo, cand, de cate ori…uneori fara voia ta. Eficienta lui, ca si a automedicatiei pe care ne-o administram mai mult sau mai putin riguros, depinde de taria fiecaruia dintre noi. Teoretic cunoastem toti profilaxia. Cu toate astea, nu prea facem ceea ce trebuie.
Anda, eu mereu uit prescriptia medicului si ma incurc la culoarea pastilelor. De cele mai multe ori o uit pe cea violeta!
Nu demult, ‘am reusit sa urc’ pana la ultimul etaj al Spitalului de Suflete si m am ratacit in el pentru o perioada de sase luni, iar acum inteleg ca de fapt, in cautarea mea disperata de a gasi ceea ce e bun in ceilalti oameni, uitasem sa vad si sa apreciez partea buna din mine. Pastilele, intr un numar destul de mare, mi le a oferit cel care a fost medic pentru mine si totodata cel caruia ii seman atat de mult ,dar si un alt pacient al Spitalului, un pacient care a trecut de prea multe ori pe la Spital pana cand intr o zi,s a hotarat sa mute Spitalul la el acasa si astfel ,de fiecare data cand va avea nevoie, se va izola de oameni si va asculta poate ca pana acum, ceea ce eu povesteam fara a primi raspuns. (Nneko Lost Souls) Va pup!
Delia, eu as lua o supradoza de pilule violet in unele zile. Doar ca…ma tem foarte tare sa nu le termin inainte de urmatoarea reteta. Starea de nesiguranta nu-mi place deloc.
Un spital la cineva acasa…la asta nu m-am gandit, Nico…Nu cred ca pe mine m-ar ajuta un mediu familiar, cu toate urmele pasiunilor mele din aceasta lume. Cu ciocolata, filme si carti. Cu prea multe vise si prea mult scris, uneori. Si nici nu cred ca as vizita spitalul din casa altcuiva. Cred ca trebuie sa fii, la un moment dat, rupt de tine ca sa te vindeci. Si, o vreme, singur, singur, singur…