“Cu mine cum rămâne?”
Posted by Anda on Nov 21, 2009 in Viaţa reală | 12 comments
Găseam la pagina 145 a cărţii Tango o poveste lungă, de citit pe nerăsuflate, despre vise care aproape se împlinesc. Despre decoruri care par menite a ţine sfeşnicele aprinse pentru cea mai somptuoasă şi cutremurătoare reuniune de suflete. Despre pierdere, renunţare şi uitare. Despre deznodământ incert şi iubiri care nu se termină niciodată. Despre mine. Şi, peste toate, întrebarea care se repeta la fel de obsesiv ca o dorinţă neîmplinită: Şi cu mine cum rămâne?…
N-o cunoşteam atunci pe Delia. Nu a fost nici la lansare. Cred ca am schimbat câteva păreri pe blogul lui Alice, unde se semna Raluca. Am făcut greu legătura între nume. Apoi am găsit-o în revistă. Scriind…despre visele mele pe care se depusese preţios praful vremurilor cunoscute doar din cărţi, despre obiecte-fărâme de poveşti, despre parfumuri-sentimente, despre locuri de fotografiat cu sufletul. Aşa cum eu aş fi vrut să scriu fără să încerc, fără să am cuvinte, fără să pot. Încă.
Apoi au apărut blogurile noastre. În acelaşi timp. Aşa că am vorbit despre reîntâlnirile cu trecutul, despre oraşele a căror poveste s-a împletit cu a noastră pentru a ne mai alina, despre culorile viselor. Apoi i-am scris un mail. Trebuia să plec la Munchen şi speram să ne putem întâlni, undeva, în Germania. Eu n-am mai plecat, dar asta contează mai puţin. Nici Delia nu era acolo. Se afla…în Bucureşti, aşa că, într-o dimineaţă rece şi adormită de noiembrie am “povestit” o cafea împreună. Ca şi când…aşa am fost dintotdeauna.
Aşa cum Amalia mă aşteaptă la Chicago, iar Corina îmi zugrăveşte Elveţia în cuvinte scrise şi fotografii, Delia mi-a promis o plimbare în Namur. Că tot locuieşte lângă graniţa cu Belgia. De ce Namur? Hmm…asta e o altă poveste despre care am vorbit eu cu ea, dând frâu liber accentului ardelenesc, cugetărilor despre călătorii, gastronomie, francezi. Francezii…
Ne vom reîntâlni la un moment dat. Poate în casa de lângă Dusseldorf, plină de antichităţi alese de ea, obligatoriu cu poveste. Ca să vorbim despre parfumuri de femeie şi despre iubiri pierdute, despre ceea ce am mai învăţat în timp, despre suflete tari şi lacrimi neştiute, despre telefoane care sună din nou, după ani întregi în care ne-am întrebat cum rămâne cu noi. Şi, după o noapte întreagă de vise împărtăşite, în culorile curcubeului, ne vom trezi dimineaţa special pentru a lua micul dejun onorând toate regulile etichetei veacurilor apuse, ca doi adevăraţi pescari de lună.
12 Comments
Leave a Comment
Anda, Anda draga mea, hoinaream in seara asta pe blogurile noastre si….cu o mirare sincera am citit ….despre mine. Si….ai reusit sa ma coplesesti. Si iti multumesc din suflet, si nu merit….uimirea mea nu-si gaseste exprimarea in scris…ciudat, am ramasa fara cuvinte de frumuseatea gestului tau. Si ca intr-o minune, sunt prima ce comenteaza aceasta postare a ta. Ivita, din simpla intamplare, asa cum se fac de obicei marile descoperiri.
Si Anda mea, casa din Düsseldorf te asteapta cu mare drag si dor. Si va asteapta pe toate- e loc destul pentru zeite.
Vom merge in Namur si vom descoperi basme adevarate despre trecuti regi merovingieni hotarati in fapta si vorba. Si-i vom cauta pasii, i vom gasi trecerea.
Ne vom intreba si poate vom gasi raspunsuri la intrebarea “cu mine cum ramane”. Sau poate nu. Dar Anda, cel putin noi doua am fi vazut Namur-ul.
Iti multumesc umil inca o data.
voi doua sunteti tot ce eu nu stiu sa scriu in cuvinte . sunteti EU intr-un registru mai profund
In povestile mele exista si personaje reale. Care imi trec prin viata si reusesc sa o schimbe printr-o simpla intalnire, prin cateva fraze. Mai exista marile descoperiri ale inimii, cand credeam ca nu mai poate sa bata, iar ea se incapataneaza, iar si iar. Si mai exista marile prietenii, cele despre care aceeasi inima greu incercata imi spune ca vor dura. Daca voi sti sa am grija de ele.
Asa ca profit de locul acesta oferit cu generozitate de Alice pentru a scrie si despre marile intalniri, si despre marile iubiri, si despre toate rascrucile destinului. Ceva trebuie sa ramana in urma
Delia, sunt fericita ca te-am cunoscut, desi te stiam deja. Anticipez plina de nerabdare si bucurie urmatoarea noastra intalnire, oriunde ar fi ea.
Dorulet, ne onorezi cu adevarat. Am inceput blogul acesta cu aceeasi emotii ca si Delia. Cu gandul ca, poate, felul in care imi pun eu sufletul in cuvinte nu are valoare concreta. Un astfel de comentariu insa imi arcuieste un curcubeu peste intreaga zi.
Nu trebuie sa scrii cuvinte potrivite pentru a avea un suflet frumos sau profund, asa cum este si al tau.
va zambesc obosit. si tie si deliei careia eu ii mai spun raluca. (cu singura scuza ca bateriile mele se incarca mai greu acum si mai am putin pana sa revin pe deplin acasa)
ma leaga de tine amintirea unei duminici binecuvantate de iulie, cand legam cu funda desprinsa din suflet un dar pentru alice. te vedeam in rosu si iti zambeam cu drag. nu te-am intalnit niciodata.
pe delia-raluca o stiu dupa glas, dupa multele mesaje pe care ni le-am trimis, dupa darul ei fabulos, acela de a scrie impreuna pentru tango, cele doua articole despre parfumuri. am trudit impreuna, cot la cot, am zambit impreuna cand articolul nostru a capatat forma de sticluta pretioasa. nici pe ea nu am intalnit-o inca. dar imi imaginez casa din dusseldorf si florile de pe tavanul ei. si am iubit pana la lacrima si pastrez in suflet pescarii de luna.
candva ne vom zambi in real. nu, nu va fi intalnire, va fi regasire…
Anda, cred ca asta e tot ce ne ramane de la viata. Marile prietenii- ca marile sperante.
Nu stiu sa scriu de ,,trei batai batai in plus” dar zilnic urmaresc un monitor si daca sunt in plus le domolesc iar daca sunt in minus fac cumva sa le rotunjesc.La asta ma pricep dar, cand inima mea alearga prea repede, nu mai stiu nici un medicament.Si atunci te caut Anda sa-mi prescrii ceva.Si am gasit -nu stiu sa ma despart de tine-si am inteles ca mai am nevoie timp.Timp sa ma intreb ,,Cu mine cum ramane?”
Sunt oameni pe care ii cunosti fara sa-i fi intalnit vreodata. Nu pe deplin, poate nu real, ci doar cu sufletul. Care, pana la urma, precum marile prietenii sau anticiparea marilor intalniri, e tot ceea ce conteaza.
Dupa ce monitorul inimii mele s-a incapatanat sa nu arate decat o linie, l-am scos din priza. Nu am gasit alta reteta din pacate, tehnicile de resuscitare au dat gres lamentabil. Si am constatat ca pot trai si fara sa monitorizez nimic, fara atatea oscilatii intre maxim si minim. Uneori e nevoie de timp. Totul e sa nu te pierzi pe drum.
“dând frâu liber accentului ardelenesc”… chiar daca accentul nu se sesizeaza aici, te salut din nou, Anda… te citesc cu drag si cu mare placere… ca de fapt multi alti aiudeni…
Cred cu tarie ca marile prietenii cresc in timp, in zeci de ani, timp in care ai posibilitatea sa descoperi in omul de care ai prins drag si de care te-ai atasat, ca e o comoara nepretuita…si mai cred ca sunt atat de rare adevaratele prietenii, incat cei ce detin asa ceva sunt foarte norocosi…bogati de-a dreptul! Am si eu cateva, dar adevarate, diamante de suflet…
Multumesc Anda !Nu ,n-o sa ma pierd pe drum?!Doar e greu uneori sa-ti pastrezi echilibrul.E frumos ce spui despre monitorul sufletului tau dar coborand in concret,in cotidianul meu eu n-am voie sa dau gres.Si asta pentru ca lucrez cu inimi bolnave la propiu.Dau gres in schimb cand inima mea acorda prea multa clementa,si-atunci se razvrateste ca nu mai cunosc tehnici de resuscitare .In aceste momente cititul are efect analgetic sau cum imi place mie sa spun,, ma duc sa stau de vorba cu…”Stii ca am stat de vorba cu tine.cu Delia cu Alice ?De atat de multe ori!
Te salut si eu cu mult drag, Blue, nu stiam ca esti din Aiud, unde cunosc probabil pe toata lumea
Oras de care ma leaga cele mai vechi, frumoase, nepretuite prietenii de suflet…Te mai astept!
Inimile acorda mai multa clementa decat ar fi necesar uneori pentru ca nu vor sa accepte faptul ca s-ar putea insela. Din nou. Tehnici de resuscitare…hm…sunt norocosi cei care le gasesc. Dar stii foarte bine ca, odata ce s-a ajuns la asta, inima nu va mai fi sanatoasa din nou. Nu pe deplin.
Dorulet, e placut sa stii ca si cititul “tau” poate avea efect analgetic. Pentru ca scrisul vine tocmai din dorinta de vindecare. Prin urmare, vom mai vorbi curand!