Drum fără prioritate
Nu prea ştiu cum stă treaba cu parteneriatul, drumul în doi şi compromisurile. Nici cu strânsul banilor la comun, concediul nostru, melodia noastră, copiii noştri. N-am mai gătit din aprilie 2008 (nişte cartofi parţial cruzi, parţial săraţi). Dar sunt o profesionistă (încă vreo doi şi-mi dau doctoratul) în a pune bărbaţii pe fugă. Pentru că tot ceea ce eu cataloghez drept “interesant” la mine se dovedeşte a fi ciudat şi complicat şi, mai ales, pentru că cititul printre rânduri nu este o disciplină în şcoală, una care, neînsuşită aşa cum trebuie, să ne strice media sau să ne facă mai puţin populari.
M-am intersectat, în viaţă, cu bărbaţi ai căror drumuri i-a dus spre tot ceea ce părea imposibil în vremea când deţineau, trufaş, una dintre tastele de apelare rapidă ale telefonului meu (de obicei singurul număr prim par). Unul de care m-a legat o prietenie profundă, în general sinceră, şi extrem de aproape de normalitate (totuşi, nu mă dezmint) s-a căsătorit, recent, probabil cu cea mai potrivită şi drăguţă persoană din lume. În ciuda tinereţii noastre comune şi a planurilor împărtăşite la început de viaţă, nu am putut să traversez ţara pentru a-i fi alături. Era un week-end în care se lansau candidaturi la Preşedinţie. Mda.
Cu un altul, după ce m-a înnebunit ani în şir cu ambiţia lui, cu dorinţa de auto-depăşire, cu cărţile citite, limbile vorbite şi citatele învăţate pe de rost, viaţa a dat niţel de pământ trimiţându-i la pachet un copil şi o nevastă. Atunci…la ce bun toate cărţile, şi planurile, şi inteligenţa peste medie? Un copil e întotdeauna o bucurie (nu-i aşa?!), să-i trăiască!
Ei, şi unul în ochii căruia am văzut lucirea dimineţii mai mult de 5 zile la rând (performanţa supremă) a încercat să mă convingă, la o discuţie mai serioasă, că, deşi există suflete-pereche, el nu e ăla pentru mine. Cred că se temea să nu mai năvălesc peste el, de la 2 000 de km distaţă, într-o noapte, cu bagaje puţine şi suflet doldora de vise. Nu cred că ştia că am un ascuţit simţ al ridicolului şi nu repet prostiile, în viaţă (mai ales când există atâtea game de tâmpenii noi, netestate de mine încă).
Îmi spunea o prietenă dragă că n-ar trebui niciodată să îmi caut scuze pentru ceea ce simt sau scriu. Asta sunt. Iar cine nu înţelege, cine nu mă înţelege, n-are decât să fugă. E pierderea lui. Îmi place cum sună, ca orice afirmaţie care mă avantajează. Sunt dispusă chiar să o aduc la rang de axiomă. Deci voi putea în continuare să mimez infatuarea, să dau numere de telefon la care nu va raspunde nimeni (am aruncat acea cartelă când m-am mutat ultima dată), să promit şi să amân întâlniri la care nu mă voi duce niciodată, nici măcar din plictiseală (trebuie să echilibrez balanţa cu sexul opus cumva), să mănânc suficient de bun, dar destul de puţin încât să rămân la măsura S, să caut obsesiv printre cosmetice acea nuanţă care îmi face ochii mai verzi (cică îi zice aubergine) şi să mă consider, la fel ca până acum, complicată (=interesantă).
Doar uneori, noaptea, când toate ceaiurile de fructe savurate şi toate filmele de poveste vizionate nu îmi vor fi adus încă somnul, când vocea raţiunii va fi deja amorţită, iar corpul aproape inert, probabil voi auzi iar glasul inimii, fragil şi ameţit de prea multe pastile violet. Care îmi va repeta (nu cumva să uit vreodată) că, de un număr de ori egal cu acela al bărbaţilor din viaţa mea, n-am fost ceea ce căutau.
November 30th, 2009 at 2:44 am
semnul acela… in realitate… nu reprezinta decat o banala intersectie cu un drum fara prioritate
November 30th, 2009 at 2:57 am
Mda, tocmai…de prea multe ori, drumul fara prioritate care, desi si-ar fi dorit o schimbare de directie, nu a putut cauza decat o banala intersectie, am fost eu…
November 30th, 2009 at 4:19 am
Ai reusit sa ma faci sa zambesc
. Frumos mod de a autocaracteriza relatiile avute… iti trebuie si niscaiva putere sa folosesti autoironia.
In rest Anda, eu sunt sigur ca fiecare dintre noi va ajunge la un drum cu prioritate. Si atunci sa vezi ce priviri “smechere ” o sa le aratam celor de pe celalalt drum…:). Pana cand…nu stiu…
Cumpariluzii
November 30th, 2009 at 5:23 am
Eu nu mai sunt atat de convinsa. Asa ca, de cele mai multe ori, cand ajung la intersectie ma opresc. Nu-mi place sa trec fara sa contez.
Si, da, inainte sa te legi de ora la care postez, e una din acele nopti…
November 30th, 2009 at 9:33 am
N-ai fost ceea ce cautau,categorig!Daca n-au vazut,simtit cat esti de ,,complicata”cred ca n-au ajuns la sufletul tau,n-au putut vedea dincolo de aparente.Esti foarte frumoasa asa cum vii,, la pachet” cu toate trairile ,sentimentele si gandurile tale.Nu cumva sa lasi vre-un barbat sa schimbe asta!!!Am citit recent intr-o carte despre o anume femeie ca era ,,o femeie de matase” {referire la calitatea umana}o femeie dupa care intorci capul ca dupa un peisaj superb.Asa imi place sa cred ca esti si tu ! Lasa-i sa te priveasca doar cei speciali asemenea tie.Frumusetea e in ochii privitorului!
November 30th, 2009 at 11:24 am
Tinand cont de ora la care postam comentariul, nu prea puteam “sa ma leg” de ora la care postai tu. Inteleg noptile astea:). De cand m-am intors dorm cate 3, 4 ore pe noapte…. sa vedem cat mai rezist
Cumpariluzii
November 30th, 2009 at 12:14 pm
Eu am cumparat deja, si acum vreau sa le vand/donez/instrainez…Daca esti atat de hotarat si insistent, “Cumpariluzii”.Nu astept nimic in schimb, doar sa scap de ele.
Am mers si eu , Anda, numai pe drumuri fara prioritate , pana acum.Mi-am privit diminetile prin ochii unora mai mult decat de 5 ori, dar mult mai multe dimineti le-am gasit pustii in ochii mei incercanati de plans si asteptare…Acum,de un timp, vreau sa dorm noaptea, si atat.Nici macar prioritate nu-mi doresc, pentru ca nu mai merg pe nici un fel de drum, m-am oprit.
November 30th, 2009 at 4:02 pm
Asa-i ca nu ti-ai pus niciodata problema ca, de fapt, EI NU ERAU CEEA CE CAUTAI TU? Ar trebui sa incepi prin a ti-o pune. Dupa o vreme, cand vei ajunge s-o crezi si s-o accepti, nu vei mai avea nevoie de pastilele violet.
November 30th, 2009 at 7:04 pm
Draga mea Anda,sunt de acord cu alinutze,ei nu erau ce cautai tu! Asa ii spun si fiicei mele,barbatilor nu le plac femeile independente,stapane pe ele! Degeaba vrei sa mearga o relatie,daca ei nu stiu ce vor. Cred ca se poarta femeile accesoriu,cu privirea tampa plina de adoratie si cat mai tinere,17-18 ani!!
December 1st, 2009 at 1:13 am
E o metafora frumoasa ce ai spus tu, Dorulet, dar, in lumea reala, constat ca nu asta duce la inceput de drum in doi. E ok. E prea tarziu si nu mai vreau sa schimb nimic. Pur si simplu, pentru unii, nu exista un “cineva” anume si asta e.
Anemone, inca mergi pe drumul tau. E destul de greu de facut si iti trebuie mult curaj, odata ce ai trecut prin Spitalul de suflete. Fara nici o intersectie, fara nici un loc de refugiu, sa mergi pe propriul drum ca si cand te-ar duce la cea mai minunata izbanda dintre toate. Eu exersez asta in fiecare zi.
Alinutze, stau mai prost la partea cu cautatul. Urasc sa-mi spun: nici asta, nici celalalt…si asta ce inseamna? Ca trebuie sa fiu intr-o alerta permanenta, o goana continua? Sunt un om linistit. E mai comod sa imi doresc “sa mi se intample si mie”.
Clar nu erau ceea ce cautam eu. S-a intamplat sa dau peste ei…sau invers…
Doamna Florentina Murgoci, ati concluzionat asa cum trebuia: multi nu stiu ce vor, multa vreme. Genul meu de barbat…cauta o femeie exact ca mine
Va pup!
December 1st, 2009 at 7:52 pm
Parca vad un rezumat al vietii mele…rescris un pic altfel dar nu mult diferit. Nu m-am putut sincroniza niciodata cu nimeni. Ba abia terminasem scoala si vroiam nu sa fac cariera, dar sa respir putin dupa o facultate la seral si serviciu cu norma intreaga tot timpul asta…apoi, am devenit prea independenta, prea complicata, prea sincera, prea altfel, si am ramas singura…prea singura. Si cand de curand – in urma cu vreo 2 ani, am crezut ca in sfarsit, cineva ma va vrea asa cum sunt, s-a intamplat iar ceva, nu stiu ce, si cineva i-a rescris numai lui sentimentele…
December 1st, 2009 at 8:40 pm
Je, eu am certitudinea ca totul e o problema de noroc. Dai peste “cine trebuie” sau nu. Fireste, cu cat numarul incercarilor este mai mare, cu atat sporesc si sansele de succes. Sau…nu? Ma bazez pe faptul ca nu, statisticile si generalizarile in acest domeniu ma enerveaza. Mai ales daca presupun implicarea mea activa, nu mai am chef de asa ceva. Nu prea des. Asa ca ramane norocul.
December 2nd, 2009 at 2:04 pm
“Fireste, cu cat numarul incercarilor este mai mare, cu atat sporesc si sansele de succes. Sau…nu?”
cu cat numarul incercarilor este mai mare si nu gasesti ce iti doresti, cu atat ai mai multe sanse sa devii deprimat. da, tine si de noroc, tine si de compromis, tine si de … habar n-am de ce. eu nu mi-am gasit perechea. credeam ca l-am gasit, dar el nu m-a recunoscut, asa ca presupun ca a fost o greseala. la fel ca si tine am ajuns sa nu mai caut. probabil si dintr-o dorinta de a ma proteja. dar si pentru ca majoritatea barbatilor pur si simplu nu ma intereseaza. nu mai am chef de intalniri cu diversi indivizi. nu mai am chef sa povestesc “de mine” si nu ma mai intereseaza povestile altor barbati. imi dau seama rapid cand cineva ma considera “drum fara prioritate” si nu mai imi bat capul sa aflu de ce. iar unul care sa ma atraga mult, sa fie si liber si cu mintea la cap eu nu am gasit inca. sau el pe mine. si…asta e. ce poti sa faci decat sa traiesti mai departe? eu, cel putin, nu stiu. dar imi doresc sa ma indragostesc din nou. prosteste. sper ca nu mi-a murit capacitatea de a ma iluziona si a visa cai verzi pe pereti. atat. restul…daca e sa fie, va fi…
December 2nd, 2009 at 7:47 pm
Mda, imi spui o poveste cunoscuta, Juztine. Eu intalnesc de multe ori femei care isi iau sotii “de buni” si nu fac vreun efort deosebit pentru ei, nici pentru a arata mai bine sau a evolua intr-un fel, nu apreciaza ceea ce au sau ceea ce primesc, si atunci ma revolt si imi spun ca EU as putea face asta si asta si arat asa si vorbesc asa si uite ca sunt singura etc. Cred ca aici e greseala. Prea as face multe. Prea mult timp am petrecut singura si prea disperata sunt sa nu scap si ultimul tren. Constat ca barbatilor le plac femeile nepasatoare. Pentru restul, exista amantele.
Eu nu mai vreau sa ma indragostesc. Sunt atatea lucruri de facut…de trait…
December 2nd, 2009 at 11:24 pm
Ultima postare parca sun gandurile mele.Si eu ma gandesc de multe ori la fel.Si parca sunt invizibila.Poate in sinea noastra ne credem mai bune, avem o prea mare stima de sine.Ce nu e rau dealtfel…dar poate barbatii privesc din alt unghi, sunt niste reguli nescrise care ne scapa de multe ori si ele sunt esenta vietii…
Iti propui sa nu te mai indragostesti…sa vedem daca poti.Nu cred ca e firea ta asta.Cele care nu se indragostesc nu-si propun asta.Este felul lor.
Si al tau nu prea e!
Ne punem multe sperante in orice iubire,dar nu avem omul potrivit langa noi.
Si de aici vin deceptiile…
December 2nd, 2009 at 11:49 pm
Anda, am trait sa o aud si pe asta din gura ta
Cumpariluzii
December 3rd, 2009 at 12:37 am
Danuta, ma bucur sa te gasesc aici. Stii, mie mi s-a “reprosat” de cateva ori ca am o parere prea buna despre mine, ceea ce m-a socat. Sincer, mi se pare ca nu prea dau doi bani, dar mai fac si eu o ironie-doua ca sa imi fie mai usor. Sau…poate din felul in care aleg, in viata, in profesie, in pasiuni, transpare acest lucru. Cine stie…oricum, mai bine sa fiu considerata aroganta decat fleata.
Habar n-am din ce unghi privesc barbatii, dar in mod sigur din altul. Si, si mai sigur, in general nu le plac complicatiile. O prietena mi-a zis recent ca ma chinui sa inghesui in cercul povestilor mele orice patrat intalnesc. Poate nu exista “omul potrivit” pentru nimeni. De asta mereu rotunjesc patrate.
December 3rd, 2009 at 12:39 am
Cumpariluzii, care din ele ca am fost destul de prolifica
Despre indragosteala? Pai nu-i mai bine sa fii…linistit?!
December 3rd, 2009 at 9:22 pm
eh, liniste…cine vrea cu adevarat liniste? sunteti prea dezamagite pentru moment, in clipa in care va apare un “el” si n-o sa mai fie patrat, ci o alta forma geometrica mai prietenoasa, n-o sa mai vorbiti de liniste si de posibilitatea de a face toate acele lucruri minunate care fac deliciul vietii intr-unul singur si care nu sunt intotdeauna asa de delicioase cum am vrea noi sa le facem sa para…
December 3rd, 2009 at 10:05 pm
N-ar trebui sa-mi caut scuze pentru ceea ce simt! Imi place tare cum suna ,parca ma si pot privi in oglinda ,asa cu un colt de privire .Anda,cred ca pentru fiecare exista ,,cineva anume”!Ravasitor e insa cand pe ,,acel” il intalnesti prea tarziu,atunci cand nu exista alternative.cand in viata ta nu mai e loc de povesti.Si atunci se face frig si zadarnic ,si ai mare nevoie de tot felul de pastile, de toate culorile curcubeului !
December 3rd, 2009 at 10:49 pm
Sunt asa de utile perioadele de liniste uneori, Juztine…nu stiu daca e linistea dinaintea furtunii sau dintre doua furtuni sau, poate, steagul rosu nu va mai fi ridicat nicicand…Sigur ca la prima adiere mai serioasa incepem sa mai renuntam benevol la preocuparile care faceau deliciul singuratatii. Din pacate sau din fericire, e nevoie de mult mai mult decat de o ploaie usoara…
December 3rd, 2009 at 10:54 pm
Nu cred ca exista cineva anume pentru fiecare, Dorulet…sau poate doar la un moment dat, pentru o perioada…prea ne schimbam, noi si sufletele noastre, pentru a fi capabili sa ne gasim o radiografie similara…Dar, daca exista “cineva anume”, atunci in mod sigur nu exista “prea tarziu”. Cred cu tarie ca toate neimplinirile, toate cautarile fara folos, toate of-urile inimii se pot sterge, ca si cand n-ar fi fost, intr-o singura noapte, intr-o singura dimineata…Mi s-a intamplat…chiar de ziua mea…
December 6th, 2009 at 12:04 am
drumuri fara prioritatate !!!!suuper ! cam asa au fost si drumurile batute de barbatii din viata mea , catre mine . de fapt , asta era scuza pe care la un moment dat, fiecare mi/a servit/o . nu era nici un morman mare de pamant in mijlocul drumului, si nici gropi adanci de netrecut , care sa/l faca impracticabil . dar au existat intodeauna , la ei , o lipsa de combustibil ( ups, iar au uitat sa puna suficienta benzina in rezervor , care sa le permita sa ajunga la destinatie ) si , daaaa, au mai existat o colectie intreaga de pantofi fini , de fitze , cumparati cu bani grei ( de la mama , de la tata , ce mai conteaza ) pe care distinsii domni nu/ i puteau sacrifica pe un drum care nu intrunea standardele de calitate europeana in materie de pavaje . deh , de unde dale ??
cateodata , ma gandesc sa mut semnul mai incolo , ca poate /poate , va veni vreu curajos mai aproape de sufletul meu si va vedea , prin desisul copacilor de pe marginea drumului , poiana insorita si plina de lumina , si dragoste , si dor din sufletul meu . dar , ma dezarmeaza ideea ca, poate , pe drumul aranjat si comod pe care l/as face , ar fi timp suficient ca potentialii calatori sa constate ca prea e usor de parcurs , si prea comod , si deh , ei ce mai au de cucerit? si sa se intoarca .
December 6th, 2009 at 2:23 am
Eu nu mai am rabdare cu nici un fel de nehotarati. Imi tot spun ca, mai tanara fiind, nu aveam destula minte. Sau poate imi doream prea mult sa ma casatoresc si sa “aiba cineva grija de mine” (ceea ce nu mai e cazul, in prezent).
Cat despre drum, l-as lasa semnalizat asa cum e, sau cum se percepe a fi, macar voi sti cu siguranta ca, in cazul in care s-ar incumeta vreunul sa il parcurga pana la capat, individul chiar merita sa-mi schimb directia pentru el.
December 6th, 2009 at 2:24 am
In urma cu un an am cunoscut o fata. Era atat de complicata incat m-a facut sa ma indragostesc de ea, chiar daca ne desparteau cateva sute de km.- ea in bucuresti, eu in arad. Am avut perioade in care vorbeam zilnic pe mess, si orice probleme as fi avut peste zi, cand ma intreba “cum ti-a fost ziua?” ma inseninam si zambeam, si ma simteam oarecum fericit. Sentimentul ca cineva se gandeste la mine, ca cineva e interesat de sentimentele mele… cu toate ca era o intrebare banala, la care nu cred ca astepta neaparat un raspuns detaliat, imi dadea putere sa continui. Pana sa o cunosc pe ea doar supravietuiam, insa dupa ce am cunoscut-o am inceput sa-mi doresc viata. Din discutiile noastre, lungi si dese, eu am inteles ca nu e pregatita sa ne intalnim, si eram dispus sa astept, sa astept pana… dar ea a inteles ca suntem doar doi buni prieteni care ne sustinem reciproc in momentele grele. In naivitatea mea credeam ca isi doreste un viitor alaturi de mine, si am inceput sa-mi doresc sa fiu un om mai bun. Am inceput sa lucrez din nou la “perfectionarea personala”. Doream sa fiu “demn” de ea, sa fiu o parte puternica a viitorului cuplu pe care speram sa-l formam. Incepusem sa-mi organizez viata in functie de ea oarecum. Speram sa reusesc cat de curand sa pictez ceva extraordinar, ceva care sa ma faca “celebru”; sau sa scriu una dintre cartile pe care visasem sa le scriu candva; sau sa devin campion la karate, sau culturism… toate astea ca sa o fac mandra de mine, ca sa o impresionez, ca sa ii arat cat sunt de “bun”… Intr-o zi mi-a zis ca se intalneste cu cineva. Brusc totul s-a daramat in jurul meu. Am ramas fara sprijin, si fara motivatie. Am suferit mult. Am suferit mult pentru ca de obicei imi place sa ma implic in ceea ce fac, sau, daca nu ma tot implica renunt repede. Din aceasta cauza ajung sa iubesc intens, dar si sa sufar intens cand sunt dezamagit- dezamagit de imprejurari, sau de “viata”. Niciodata nu consider ca un om ma poate dezamagi, pentru ca nu cred ca ne putem controla sentimentele. Acum continui sa-mi caut jumatatea, pentru ca eu cred ca fiecare avem asa ceva- singuri nu putem forma un intreg, singuri suntem SINGURI. Oricat ne-am perfectiona, singuri nu ne vom simti niciodata impliniti. Cautand si incercand putem fi si foarte dezamagiti de multe ori, dar numai asa vom ajunge “la destinatie”: cautand. Dupa ce am cunoscut-o pe aceasta fata “complicata” si am realizat ca m-am inselat mi-am zis ca poate nu sunt destul de “bun” pentru o astfel de femeie, si ca ar trebui sa “cobor” la cele “simple”. Imaginandu-mi viitorul alaturi de o astfel de femeie, “simpla”, m-a cuprins plictiseala inca dinainte de a incepe o relatie cu vre-una si mi-am zis ca nu ar trebui sa imi permit sa ma multumesc cu asa ceva, ca nu ar trebui sa las nerabdarea sau lasitatea sa-mi distruga viitorul. Voi continua sa caut, chiar daca voi mai avea parte de dezamagiri, chiar daca o sa ma mai insel si o imi visez viitorul alaturi de femei nepotrivite.
Cum sa nu mai vreau sa ma indragostesc, cand singur totul pare lipsit de sens?
December 7th, 2009 at 1:17 am
Daniel, m-ai facut sa privesc situatia si invers (pentru ca am ceva dubii legate de capacitatea barbatilor de a se indragosti). De cele mai multe ori, faptul ca suntem cu cineva (sau pur si simplu gandul la cineva) ne face sa vrem mai mult de la noi insine. Si cand, trist, persoana cu pricina dispare din viata noastra, ne ia si forta, si visele…pana cand apare gandul la altcineva si tot asa. E frumos ca nu te multumesti cu putin. Oamenii de felul asta sunt foarte rari, si nu dintre cei mai fericiti. Dar macar fac totul cu intensitate.
Singuri suntem, clar, singuri. Putem atinge un grad inalt de implinire, dar fericiti nu cred ca putem fi (asta daca avem ghinionul sa fi fost fericiti cu cineva in trecut si sa avem termen de comparatie). Toata lumea cred ca se afla in cautarea a…ceva.