Un mare propovăduitor al iubirii de sine, al fericirii pe care trebuie să o găsim musai în noi înşine, independent de alţii (teorii cu care suntem de acord în teorie, deşi ştim cu toţii, nu-i aşa, că singuri n-o să putem niciodată să ne ţinem de mână noaptea, strâns de tot, nici să ne sforăim straşnic în urechi) -l-am numit aici pe Andre Moreau, scria într-o lucrare a lui o constatare menită să mă facă să cuget. Se pare că inima bate tare în prezenţa cuiva drag (sau anticipându-i sosirea) numai atunci când nu suntem siguri de sentimentele celuilalt. Încă ne temem că personajul din visele noastre habar n-are că a fost înnobilat cu un rang atât de înalt, că e scopul, motivaţia, imboldul faptelor noastre atât de bine puse la punct încât au izul neprefăcut al spontaneităţii.
Mi-am amintit de toate momentele, rare, dar cumplit de pline, care m-au făcut să cred că fericirea omenească poate fi atinsă. M-am gândit de câte ori am iubit, de câte ori am simţit că vine ceva înapoi, de câte ori telefonul a sunat când trebuie, iar cuvintele erau cele aşteptate. Am revăzut cu ochii fără dioptrii ai minţii avioanele pe care le iubesc, cu aterizările lor precipitate şi decolările suportate cu capul plecat, printre lacrimi. Şi, fără excepţie, în toate mi-am simţit inima bătând tare, tare, aşa încât să-i pot număra tresăririle nebuneşti în tâmple. Trei bătăi în plus pe minut, aşa cum au calculat minţile reci că se întâmplă când eşti fericit. Atunci…m-am înşelat? N-am fost sigură niciodată?
Fără bătăi de inimă de acum înainte!, îmi zic. Voi învăţa de la cei din jur. De la cei atât de preocupaţi de ceea ce fac încât îşi găsesc acolo începutul de zi, sursa de fericire şi speranţa din urmă. De la cei care dobândesc medalii şi grade de timpuriu sau câştigă raliuri şi ştiu totul despre orice motor din lume. Cred că asta se întâmplă tocmai pentru că n-au auzit niciodată ticăitul nesuferit al inimii care se cerea băgată în seamă. Sau, dacă l-au auzit cândva, i-au uitat demult melodia, s-a topit în ambianţa insignifiantă.
Oamenii a căror inimă nu mai ştie să bată mă privesc ca pe o jucărie ciudată, amuzantă şi uneori decorativă, întoarsă cu cheia, care scrie poveşti frumoase şi aiurite despre ce o să se întâmple cândva. Apoi sunt miraţi că, de fapt, cheia care mă alimentează cu vise nu mai trebuie răsucită. Aşa sunt eu, tot timpul. Ei nu înţeleg de ce, uneori, când dorm la mine în braţe, încerc să le iau pulsul să văd cu cum e cu cele trei bătăi în plus. De fapt, nu mă înţeleg. Aşa că…pleacă şi se întorc, cum te întorci la ceva ce te intrigă fără să ştii de ce. Şi uneori fac surprize preţioase şi reci (pentru purtat la ocazii), aşa cum e şi sufletul lor.
Apoi mă lasă singură de ziua mea.
Mai Anda, mie mi se pare ca esti o persoana destul de trista asa…nu stiu daca asta vine din experientele tale nefericite (cu toate ca mi-e greu sa cred ca toate nefericirile s-au adunat in viata ta – dupa cum povestesti) sau din cauza firii tale axate pe analiza vs “a trai din plin”.
Ai impresia ca numai tu ai “batai de inima” si ca restul nu ar avea cum sa simta la fel pentru ca nici macar nu au inima. Puff!!
Fiecare are trairile lui intense, dar difera pentru ce anume (poate chiar pentru lucruri pe care tu nu le poti intelege). Suprinzator, dar si cei care castiga raliuri si/sau medalii (ca sa folosesc exemplul tau) simt intens, poate nu stau asa de mult si analizeaza aceste trairi, dar subconstient (si poate chiar mai mult) se bucura de ele foarte mult ajungand pentru ei mai mult decat pasiuni.
Si mai este ceva: poate chiar nu stim sa ascultam bataile inimilor celor de langa noi si nu ajungem decat sa-i condamnam pt ca nu se manifesta la fel ca noi.
Numai bine!
Frumos….doar ca asa/s oamenii: lasi, fricosi si de ce nu inconstienti!Mi/ai placut….te pup!
Ce bine ca te-am gasit….nu mai reuseam sa dau de blogul tau…pe urma am auzit ca te-au “rapit” cei de la tango..:)
Te-am pupat
Alex, si mie imi vine greu sa cred ca toate nefericirile s-au adunat in viata mea
Poate…despre ele obisnuiam/obisnuiesc sa scriu mai des. Inca fac exercitii de a scrie despre momentele “pline”. Nu cred ca “restul” nu ar avea inima dar…tindem sa judecam prin prisma experientelor noastre, totusi, care, in cazul meu, nu au fost cele mai…potrivite, se pare.
Cei care castiga medalii sau raliuri si traiesc prin pasiunea lor au toata admiratia mea. Poate de asta m-au si atras, pentru ca erau oameni speciali. Sunt doar putin trista ca in acesta lume fabuloasa a lor nu a fost loc si pentru mine.
Cred ca am stiut sa ascult bataile de inima de langa mine. Tocmai de asta m-am si retras.
Multumesc si te mai astept cu exercitii de fericire, sper
RalucaIlona, pana la urma fiecare alege ce e mai important pentru el…sau ce primeaza in momentul respectiv…ne mai razgandim, ne mai intoarcem sau…mergem mai departe.
O fi si asta un mod de a merge inainte?!
Mie imi place sa scriu despre
Ma bucur ca ti-a placut.
Carmen, iti simteam lipsa! O sa gasesti si povesti mai noi, cat de curand. Marca Tango
Cred ca sunt mai mult de 3 batai in plus…asta daca nu cumva e doar o metafora, ca in mod real, cred ca da cu ceva mai mult in plus. Si poate ca e nesiguranta, speranta, cate ceva din toate. Ai scris frumos si trist; nu vreau sa spun ca Alex, ca esti o persoana trista…Stii, si mie mi se pare ca nu am loc in acea lume fabuloasa; poate ca nu am stiut sa imi caut locul. Iar cand credeam ca “fericirea omeneasca poate fi atinsa”, in mod sigur erau mai mult de 3 batai in plus.
Je, poate erau mai multe si neregulate bataile in momentele de anticipare…imi spunea cineva recent, si avea dreptate, ca, de fapt, cea mai frumoasa parte a unui moment care se vrea fericit e anticiparea lui, acea perioada dinainte in care poti colora tu cum vrei intreaga scena. Cat despre clipele in care atingem fericirea…nu stiu daca mai avem forta de a ne analiza cu adevarat, pentru ca sunt scurte, minunate si dau dependenta.
Doar scrisul e, uneori, trist
Demult n-am mai citit niste ganduri atat de emotionante si de frumos scrise. E o minunatie postarea aceasta a ta. Si nu, nu o privesc ca pe un produs al tristetii tale, e o metafora intregul articol. Sigur ca orice scriitor se transpune in ceea ce publica, dar asta nu inseamna ca cititorii trebuie sa ia de bun fiecare cuvintel postat, ca si cum n-am avea alta treaba decat sa-l judecam pe autor pentru viata sa, prin prisma a ceea ce scrie. Si sunt de acord cu je, cred ca bataile inimii noastre pline de speranta, iubire si nesiguranta depasesc cu mult “limita admisa” in astfel de momente.
Imi amintesc cu atita placere de postul acesta
. Nici nu mai stiu ce am spus atunci, dar recitind azi, stiu sigur ca inima mea bate tare tare si acum in anticiparea momentului intilnirii LUI, indiferent de sentimentele pe care le are.
Inimile celor care stiu sa citeasca printre randuri vor bate mereu peste limita admisa, cred eu. Da, Andra, probabil e imposibil sa nu traspunem macar un colt din sufletul nostru in ceea ce scriem, daca o facem sincer si cu pofta. Si poate…mai adaugam lucruri care aproape s-au intamplat, dialoguri care ar fi putut avea loc, cuvinte pe care le-am fi putut rosti sau vorbe pe care le-am dori retrase. Rezultatul e uneori amar, alteori melancolic, uneori ironic, alteori acid, bosumflat sau pur si simplu vesel. Si, peste toate, viu…
Georgi, sunt lucruri pe care vreau sa mi le amintesc zambind, asa cum erau. Ca sa constat cat demult m-am schimbat…sau nu…Si, treptat, povestile vechi sunt tot mai putine si lasa loc de altceva…sau de alte povesti…
Imi aduc aminte cu drag de textul asta. Hai Anda te asteptam cu noutati
Cumpariluzii