Mont-Blanc
Posted by Anda on Nov 7, 2009 in Vise despre viaţă | 6 comments
Un alpinist român a murit miercuri, 5 august 2009, în masivul Mont-Blanc din Alpii francezi, la 4000 de metri altitudine.
Sunt locuri care, de îndată ce ţi se lipesc de suflet, nu te mai lasă să fii omul de până atunci. Ţi se reflectă în ochi şi ţi se destind în zâmbet. Persoanele-albume de fotografii trăiesc în lumea poveştilor reale, dar la timpul trecut, poveşti în care joacă mereu roluri de oameni mai tineri şi mai vii. În decorul lucrurilor care “s-au întâmplat dar n-au durat” nu ţi-e niciodată teamă sau greu. Nu ştii cum să inspiri mai multă viaţă. Pentru că îţi dai seama că sensul a tot ceea ce ne înconjoară este undeva ascuns, dar acolo. Şi nu mai ai nevoie de nimic altceva. Şi nu mai trebuie să inventezi poveşti pentru a nu vedea cenuşiul din jur. Chiar poţi…să nu te gândeşti la nimic. Doar să te simţi ireal.
Mont-Blanc-ul meu a existat. Nu a fost o poveste. Nu a mai fost nevoie să pretind, să colorez, să ies din mine. A venit aşa, cu verde şi albastru, cald şi frig, cu viteză mare şi aer puţin…poate şi cu un fel de ameţeală imposibil de categorisit (genul acela care te face tăcut dintr-o dată), cu drumul lung cu el pe care îl visasem cândva şi care se întâmplase, nesperat.
E suficient un moment de neatenţie. Pentru că ceea ce se întâmplă nu e un vis din care să te trezeşti întotdeauna la timp. E real. Când ceva real pare un vis nu poţi greşi. Pentru că nu există mod de a o lua de la capăt, pe acelaşi drum.
Am vrut să rămân acolo. Departe de tot ce mă apăsa în lumea asta de jos, departe de lupta pentru a trăi şi de nevoia de a demonstra. Am cuprins lacom toată culoarea cu privirea şi am inhalat cât am putut de adânc mirosul de munte. Să-mi ajungă cât pentru o viaţă.
Multă vreme n-am înţeles că, de fapt, mă întorsesem. Că devenisem unul dintre oamenii-albume de fotografii, rulate la nesfârşit, pe dinăuntru. Singurul mod de a alina durerea căderii.
Alpinistul român nu se mai întoarce. În vârful Alpilor, îşi trăia propria poveste de fericire. În mijlocul imaginilor reale, nu al celor din suflet. Şi ştiu sigur că nu a simţit căderea. Într-un vis nu are cum să ţi se întâmple nimic rău.
6 Comments
Leave a Comment
Draga Anda,
Nu stiu daca Petrut(asa il cheama pe alpinist) a simtit caderea, dar a lasat un gol imens in urma lui. Era un om deosebit care trebuia ina ceasta toamna sa se casatoreasca. Parintii lui snt la pamant, moral, deoarece, acum multi ani au mai pierdut un copil.
Petrut era un om deosebit, care a avut vise mari. Dupa Mont Blanc, urma sa escaladeze K2.
Acest tragic eveniment nu cred ca va opri pe nimeni sa escaladeze acest munte si nici sa se bucure de Frumusetea lui, dar e posibil ca pentru a dainui, sa aiba nevoie de cate o mica jertfa, ca un zeu rau.
Intre timp, s-au mai scris multe despre aceasta nefericita intamplare. Dar eu nu voi uita niciodata impactul pe care stirea de cateva randuri, despre un alpinist roman cu identitate, in acel moment, necunoscuta, l-a avut asupra mea. M-a facut sa ma gandesc…la tot ce am scris mai sus, cred.
Alexandra, Petrut nu avea cum sa fie altfel decat un om special, genul de om care atinge vietile celor din jur. Si o face si dupa ce nu mai e. Pentru acest tip de oameni destinul cred ca nu poate concepe un final.
Da, ai dreptate. Ei traiesc prin gandurile noastre catre si despre ei.
E atat de trist! Uneori lacrimez cand voi povestiti atat de frumos, si sunt lacrimi care ma izbavesc acelea, dar cand scrisul acopera si descopera atata tristete, mi se chirceste sufletul de o durere, pe care, de cele mai multe, ori o vreau ascunsa.
Je, cred ca Octavian Paler spunea ca marile bucurii, ca si marile tristeti, se cer a fi traite in singuratate. Dar…poate despre bucurii nu ne prea vine sa scriem, desi ar trebui. Promit sa (invat sa) o fac. Unele momente din trecut le pastram intr-un loc ales tocmai pentru ca au fost efemere. Pentru ca n-a fost timp sa isi piarda aura.
In mare parte preferam sa vorbim despre lucrurile triste, sa le impartasim ca sa nu ne ingreuneze sufletul, iar despre bucurii, nu prea, pentru ca le tinem in suflet inchise sa ne protejeze de momentele triste.