Reţetă de surprize sigure
Posted by Anda on Nov 16, 2009 in Viaţa reală | 22 comments
Am rătăcit suficient de mult pe drumuri deja bătătorite fără folos, am croit unele noi în decoruri care m-au copleşit, am învăţat vorbe străine la propriu şi la figurat şi mi-am dat peste cap fusul orar al vieţii de prea multe ori ca să nu ajung, amar, dar cumpătat, la o concluzie. Singurele surprize sigure sunt cele pe care ţi le faci tu însuţi.
Întâi răsare ideea, uşor, într-un colţ de gând mai liber la ceas de seară. Apoi gândul prinde rădăcini şi, încet, capătă ramuri obligatoriu arcuite către cer. Începi să cauţi modalităţile, mijloacele, să te împrieteneşti cu necunoscutele şi să elimini, pe rând, toate inconvenientele. După care, urmează cea mai frumoasă parte. Începi să colorezi.
Îmi spunea recent un om cu poveste că, de fapt, anticiparea e cea care ne aduce bucurie. Că nerăbdarea premergătoare unui eveniment e cea care dă semnalul de posibilă fericire imediat următoare. E acea scurtă şi intensă perioadă (dinaintea marilor întâlniri sau a marilor plecări) în care îţi poţi contura în minte propriul scenariu, personajele îţi vor rosti cu talent replicile, iar finalul, cel ales de tine, ţi-ar putea umple, sperat, golul din suflet.
Îmi place să savurez aceste clipe cu ochii închişi şi cu mintea plină de poveşti. Toate ale mele şi toate fericite. Înaintea marilor întâlniri sau a marilor plecări. Cele voite de mine. Singurele sigure. Uneori, extrem de rar, când presupusa forţă superioară nouă avea o zi mai bună, destinul mi-a oferit mai mult decât visasem. Cele mai frumoase poveşti rămân cele adevărate, până la urmă…
În fiecare an, de ziua mea (marea sărbătoare naţională a statului cu un singur cetăţean, eu însămi), aleg să deschid ochii în faţa unei dimineţi albăstroase, pe un alt tărâm. Anul acesta a fost Londra. Cosmopolită, gălăgioasă, pretenţioasă, colorată, obositoare şi fermecătoare. Oraşul unde nu e loc pentru singurătate. Nu pentru a mea, cel puţin. De fapt, de asta şi alesesem Londra. Pentru că e aşa. Pentru că nu e Paris. Pentru Paris…nu eram destul de puternică.
Conturam în vremuri demult trecute povestea în care Parisul era un oraş pentru doi. Neapărat. Prima dată l-am ratat crezând că, nu-i aşa, e timp…că n-o să ne pierdem pe drum…A doua oară nu a mai existat nici un “doi”. Am fost doar unul şi celălalt şi Parisul ploios, cu copaci la fel de goi ca şi sufletul meu. Un decor nepotrivit pentru un sfârşit de poveste ieftină.
Pe principiul reţetei surprizelor sigure, mi-a încolţit ideea, a fost creat cu ochii minţii decorul şi încep să colorez şi povestea, fără teamă că s-ar putea să nu se întâmple aşa. Până atunci, toate necunoscutele vor căpăta valori cuprinse în intervale determinate. E momentul să ne împrietenim, Parisul şi cu mine. E timpul să ne trăim propria poveste.
Paris, je t’aime…Ne vedem în iunie. Nu mă voi pierde pe drum.
http://www.youtube.com/watch?v=qyTHJ40pasM
22 Comments
Leave a Comment
Parerea mea e ca Venetia e orasul pentru doua persoane. Parisul il poti vedea mai bine singura. Depinde ce vrei de la Paris. Daca vrei romantism, da trebuie sa fiti 2, daca vrei magazine, trebuie sa fi tu si cardul, iar daca vrei arta, e preferabil sa fi doar tu. Prima oara cand am fost la Paris aveam 7 ani. Eram cu Bunia la sora ei care sta in St Germain. Sa vii din Romania gri a anilor 78-80, si sa vezi atata stralucire, atata culoare, a fost dragoste la prima vedere. La vara, vreau sa merg cu fiul meu, in excursie tematica, deoarece se pregateste pentru arhitectura. Urmeaza Italia si Spania. Pentru suflet, ma pregatesc pentru carnavalul de la Nisa din februarie, pentru ca la Rio se pare ca nu pot fi in siguranta decat intr-un cadru oficial. Te poti duce oriunde vrei, fa-ti planuri cate vrei, pentru ca doar proiectand vei realiza ceva.
anda, nu stiu de ce, poate ca nu voi sti niciodata, nu mi-am dorit si nu imi doresc sa vad parisul. dar stiu ce frumoase sunt strazile unui oras drag, ale tuturor oraselor dintr-o tara draga, pe unde am fost, pe unde voi reveni: germania.
bunica sotului meu a copilarit si trait pana la varsta de 25 de ani in franta. am de la ea multe fotografii si multe amintiri povestite si mai ales senzatia de impecabil a accentului ei, cand vorbea in franceza. fie iertata, astazi imi zambeste din ceruri si ma iarta, pentru ca viata ei de poveste frantuzeasca imi este draga mai ales pentru ca iubirea ei pentru bunicul, s-a nascut prin germania, unde plecase candva, de copila, putin inainte de intoarcerea definitiva acasa.
oricat s-a straduit sa ma invete ca franta este mai frumoasa, tot germanofila am ramas…
Ai mare dreptate, Alexandra, de “vazut” Parisul se vede mai bine de unul singur, mai ales daca te intereseaza arhitectura, istoria, arta. Se “simte” insa mai bine in doi ca, poate, orice loc din lume. Doar proiectarea unui drum spre o posibila destinatie neexplorata inca imi aduce o bucurie deplina. Da, ma pot duce oriunde
Am avut aceeasi parere despre Paris ca si tine, Pisica, pana cand, intr-un context de poveste, am avut ocazia sa ii simt magia. In Germania am fost si voi reveni curand, pentru ca Parisul era…luat
Asa este…Parisul trebuie simtit…Apoi ai sa-l iubesti neconditionat, ai sa revii pentru ca sufletul ti-o va cere…Este singurul loc din lume unde -as duce tarandu-ma…Anda, du-te, bucura-te, plimba-te pe malul Senei si spune-i cat imi e de dor…
As vrea sa ajung intr-o zi la Paris, sa ma plimb prin locurile unde a fost filmat videoclipul celor de la Savage Garden “Truly madly deeply”….
te astept, anda, cu povesti din paris, poate asa o sa incep sa visez si eu la grasse (ca tot spera raluca sa ma vada uimita si tacuta in fata laditelor de enfleurage) si la osmoteca de la versailles… da pentru ea as vizita parisul. ar fi intaiul motiv.
Aerlilian, dorul de Paris e ceva aparte si il inteleg foarte bine. E probabil unul dintre orasele in care m-as intoarce oricand, pentru visul de fericire pe care l-a ascuns candva…In celelalte locuri nu mai e nimeni.
Imi amintesc videoclipul, Blanca, iar piesa e una dintre preferatele mele. Dar Parisul te obliga sa-ti filmezi propriul videoclip, la fiecare pas…
Pisica, povestile din Paris abia asteapta sa fie scrise. Si visele sa prinda contur. Asta e intaiul motiv
Anda,
Iti multumesc pentru intalnirea noastra in dimineata de noiembrie…
Parisul nostru, Parisul lor. Am sperat de multe ori sa ni se intalneasca cele doua orase visate, sperate. L-am cautat pe strazile cetatii lui, credeam ca o sa o cuceresc. I-am refacut pasii prin curtile copilariei si prin barurile adolescentei de care imi povestea…..Orasul meu, orasul lui…..nu s-au intalnit…si e un sfarsit de poveste. In cazul meu, ele nu se vor intalni. Punct culminant, deznodamant.
Paris… O, Paris
) Am cautat pasii Lui pe fiecare piatra, cautam in vitrine privirea Lui, mi-a fost dor de el in fiecare clipa petrecuta departe de el, cu gindul la el. Si totusi…, Parisul este acum orasul in care am putut spune pentru prima data “Ma numesc Georgiana si am 30 ani” si nu a mai contat atunci decit ca am alaturi de mine o persoana pe care o iubesc si care ma iubeste, chiar daca imi mai zice uneori “Ti-am zis eu” si care mi-a urat prima “La multi ani”. Ea este prietena mea si faptul ca EL este acum barbatul altei femei nu o face decit sa imi spuna : “uita-l, nu te face fericita, meriti mai mult si mai bun”. Si abia astept sa revad Parisul cu ea… Asta a devenit povestea mea
Delia, a fost un inceput de zi de noiembre care isi va avea cu siguranta locul ei in acele povesti despre care vorbim la timpul trecut, fara a le uita vreodata.
Oare..stim, cu adevarat, cand o poveste s-a incheiat? Daca, totusi, Parisul e un oras pentru doi?…
De obicei, daca iti trece prin viata, Parisul lasa urme de poveste, Giorgi…pentru mintile cuprinse uneori de ceva prea multa imaginatie si pentru sufletele inaripate cu ceva prea multa traire.
Eu o sa-i spun: “Aveam 30 de ani pana azi”…
Singura data cand am fost fericita la Paris a fost atunci cand am mers cu copiii mei. Doar noi trei, intr-un oras care s-a aratat bland si frumos ochilor nostri plini de zambet. In rest… am o istorie ciudata si trista a intalnirilor mele cu orasul marilor iubiri. Am fost de trei ori singura acolo – si, credeti-ma, in Paris, cand esti singur, simti asta pana-n maduva sufletului- si o singura data cu un iubit care nu ma iubea si pe care nu-l mai iubeam, doar ne ascuteam ambitiile unul pe celalalt- si atunci am fost mai singura ca oricand.
Am fost singura si la Londra, si orasul mi s-a parut superb, nu m-a alungat, m-a primit frumos si m-a insotit cu eleganta pretutindeni, fara sa-mi dea voie sa ma simt a nimanui. M-am simtit a lui. Si apoi am revenit, de mana cu o mare iubire, si de-atunci port recunostinta Londrei, care e gazda buna pentru orice suflet. Si pentru cele intregi, si pentru cele impartite la doi. Ai ales bine, Anda, draga mea, ai ales bine! Si te vor alege si pe tine mai apoi orasele, iubirile, fericirile. Sunt sigura.
Anda, uneori sfarsitul vine de la sine…
Poate Parisul e un oras pentru doi- nu stiu, nu am sa o stiu niciodata in formula veche
Delia, nici eu nu stiu, nu prea a fost in formula veche. Nu stiu insa daca nu va fi niciodata, in vechi si noi formule. Deocamdata aleg sa fie un oras pentru mine…
Ce frumos e sa gasesti decoruri splendide pentru iubiri reale sau imaginare, Alice! Si cat de tulburator, covarsitor si incredibil e sa le traiesti! Am ales bine Londra. Si, o vreme, o sa mai aleg. Ceea ce cred eu ca e potrivit. Ceea ce nu ma va dezamagi. In mod sigur.
nu stiu daca Parisul este un oras “pentru in doi”; poate e doar un cliseu obosit, ca atatatea altele.. locurile / orasele devin romantice si speciale mai mult prin investirea pe care o facem noi (in ele).
mie Parisul nu mi-a spus nimic. am fost in august intai la Londra (singura), apoi am zburat la Paris (singura), dar acum, uitandu-ma in urma, mi-e dor si drag de Londra cea ploioasa, si nu de mult laudatul Paris.
da, Parisul este foarte frumos. este mai frumos decat Londra. toate acele piete impresionante, cladirile, podurile si parcurile care se imbina perfect unele cu altele.. e imposibil sa nu te simti emotionat. si totusi-unde e surpriza?! totul e asa cum te astepti sa fie..
un oras romantic, de vizitat de ziua ta? mie mi-ar placea ceva mai putin obisnuit, mi-ar placea Hong Kong, mi-ar placea Rio (vise), un orasel mai “anonim” din Europa sau un sat din Romania in care sa pot dormi sub un copac si sa ma plimb pe dealuri. Parisul? nu tin sa il mai vizitez vreodata, decat, poate, ca sa ma duc la Disneyland
)
dar, draga Anda, daca visezi la Paris, Paris sa fie!!
Te urmaresc de ceva vreme, am ajuns intamplator pe blogul tau mai vechi.Ma bucur ca te-am regasit acum.
Scrii excelent! Jos palaria!
Se vede ca ai trait prin toti porii experientele pe care le povestesti. O dubla dovada de curaj!
Iti doresc ca toate visele dragi sa ti se implineasca!
Aveam o aversiune fata de toate cliseele legate de Paris si mai mult ca sigur ca, daca soarta nu ar fi facut sa-mi impletesc povestea cu a lui, nu as mai fi visat frumoas acum. Juztine, surprizele sunt in noi, cand zburam intr-un oras nemaivazut. Si sunt date de emotia ca, pas cu pas, cream o amintire care va dura. Si cred ca asta e cel mai frumos cadou pe care ni l-am putea face.
Acum va fi Paris, dar e de retinut si ideea unei destinatii traznite! E timp…
Aprecierile tale ma magulesc si ma obliga, Adriana!
De multe ori ma gandesc ca, poate, va veni un moment in care voi scrie despre altceva decat despre sufletul meu. Altfel decat personal, autobiografic. Altceva decat lucrurile pe care “le traiesc prin toti porii”. Momentul acela este departe. Cred/sper ca mai am inca multe de trait, de visat, de dus la indeplinire.