Cum să trăieşti până în 2010 (cel puţin)

Statisticile sociologice şi psihologice arată că Sărbătorile, Revelionul sau ziua de naştere nu sunt deloc prielnice oamenilor singuri. Îi fac să se simtă marginalizaţi, excluşi, neadaptaţi, ciudaţi, străini, să-şi dorească să fie “în rândul lumii”, acceptaţi, normali, iubiţi… Creşte rata sinuciderilor, a depresiilor, a abuzului de substanţe care mai dau un uşor ton violet existenţei terne din cele 360 şi ceva de zile. Devine destul de greu să îţi vezi de preocupările tale care (nu-i aşa?!) îţi umplu zilele şi sufletul de mulţumire, într-un fel seren pe care nici unul din cei cu (deja) doi copii pe cap nu l-ar înţelege, dacă în magazine e aglomeraţie şi nu mai găseşti cele câteva produse de care eşti (vinovat) dependent, White Christmas îţi urlă în urechi din noiembrie când încă porţi sacou, pe străzi n-ai unde parca, la serviciu trebuie să lucrezi şi în locul celor care şi-au luat taman acu’ cele două săptămâni de concediu (să petreacă în sânul familiei cea mai fe-ri-ci-tăăă perioadă a anului, în care dăruim şi redevenim copii etc.) şi toată lumea te întreabă ce faci de Sărbători, ce cadouri ai luat şi unde vei celebra Revelionul (also known as noaptea dintre ani).

La Ştiri vezi că băncile, poşta şi hipermarket-urile vor fi închise în anumite zile (dacă ţi se face poftă taman atunci de îngheţată cu praline şi migdale?!), că din Laponia Moşul a dat bice renilor şi, imediat, că îmbuibaţii cu sarmale au fost spitalizaţi în număr record. Până şi pe Mediafax cea mai recentă veste politică are data de ieri şi ora prânzului. Mai că-ţi vine să te sinucizi. De plictiseală. Nicidecum din dorinţa de integrare. Socială.

Cât despre sinucigaşii singuratici, cred că îşi consumă timpul ineficient aşteptând ca cineva să apară şi să ia asupra lui/ei furnizarea fericirii, îndeplinirea planurilor, desăvârşirea viselor. Şi, pentru început, schimbarea etichetei “1 persoană”. Probabil stau cu lumânarea aprinsă, se uită la Love Story sau la Casablanca (şi la alte filme în care n-a fost să fie), privesc oftând luminile din vecini, se plimba singuri în noapte prin locuri “ştiute numai de ei” şi reascultă piesele de pe CD-ul Povestea noastră. Aşa, ca să fie mai dureroasă neîmplinirea şi să pară mai nedreaptă povara. A dracului viaţă, m-a lăsat fără pereche!

Păi…nu aşa se face. Pierdem timp preţios, timp de investit în oameni care contează, care ne vor în preajma lor, pentru care suntem importanţi. Cum ar putea fi Crăciunul alături de părinţi o obligaţie, cum am putea prefera să stăm singuri, aşteptând o ipotetică atenţie din neant, temându-ne că şansa ar putea să vină la uşă şi să nu ne găsească acasă, când sunt prieteni vechi care îşi doresc să ne vadă şi care ne oferă cadourile visate fără să pretindă nimic în schimb? Doar pentru că…suntem. (Nici o grijă. Poţi rata norocul care îţi bate la uşă şi dacă eşti la duş.) Într-o zi vom descoperi că nu mai avem cui să oferim timpul acesta preţios, pe care acum îl petrecem plângându-ne de milă. Abia când oamenii care ne iubesc necondiţionat şi ne cunosc cu adevărat nu vor mai fi (nu atât de mulţi, nu la fel de aproape) vom înţelege ce înseamnă să fii singur. Nu e sinonim cu  ”fără pereche”.

Obişnuiam să întregesc mulţimea celor care considerau Revelionul şi ziua de naştere cele mai triste din an. Acum însă, mulţumită unor economii considerabile şi extrem de motivate, de ziua mea deschid ochii într-una din metropolele lumii. Iar pentru Revelion, dacă tot sunt single şi urăsc anotimpul rece, refuz să mai iau parte la “distracţii” montane care se întind pe câteva zile şi presupun un drum lung (şi, probabil, vreo 2-3 necuplaţi cărora trebuie să le ţin companie) şi nu vreau nici la restaurant, întrucât nu rezist să mănânc într-una şi să dansez Braşoveanca sau Lambada (plus achiziţie de rochie, pantofi şi poşetă, cam greu de folosit altădată întrucât îmi vor aminti for ever de tipul supraponderal şi chel care molfaia în faţa mea cotlete de berbecuţ).

Aştept să-mi vină o idee inedită sau aleg cea mai trăznită propunere din cele primite până atunci. Sau, pur si simplu, constat doar alunecarea uşoară într-un alt an, mereu cel mai bun. Din ianuarie, până şi Mediafax-ul revine la fluxul normal de ştiri, ceea ce înseamnă că…am supravieţuit.

Vis de iarnă

Cred că e momentul să facem o plimbare, tu şi cu mine. Cine eşti, Moş Crăciun? Da. Minţi. Eşti un om obişnuit. Unde e costumul roşu, cum se face că eşti suplu? Ai văzut prea multe filme. Ia ceva gros pe tine,  o să ieşim. Nu vreau, e frig. Rezişti.

Ce vrei? Tu ce vrei? La urma-urmei, sunt Moşul. Te deranjează dacă îmi aprind o ţigară? N-ai decât. Cum m-ai găsit? M-am mutat de 12 ori. De data asta, e numele tău pe uşă. Aha. O să-l scot. Te ascult. N-am nimic de cerut. Nu zău. Mai gândeşte-te. E one time only. Întâlnirea cu tine? Da. Prostii. Am primit ce am vrut. Întotdeauna. Am fost mereu cuminte şi mi-am dorit lucruri normale. Şi le-am primit. Pe toate, mereu. Lucruri care se pot cumpăra cu bani. Ce vrei să spui? Tot ce ţi-ai dorit şi ai primit. Au fost întotdeauna lucruri care se puteau cumpăra cu bani, din ce în ce mai mulţi. Şi vrei să zici că nu merit? Nu. Vreau să îţi doreşti ceva cu adevărat. Vezi tu, eu nu am capacitatea de a tranzacţiona nimic. Se ocupă alţii de asta. Stai liniştită, o să găseşti un laptop sub brad exact cum voiai. Asta e tot? Da. Eşti sigură? Aş mai vrea un ceas. Unul atât de scump încât să se creadă că e fals. Şi 100 de parfumuri. Astea ţi le iei singură. Nu? Ba da. Atunci? Nu înţeleg ce vrei. Să îţi doreşti ceva. Ca pe vremea când nu îţi erai autosuficientă. N-am foarte mult timp. Trebuie să fiu peste tot, nu ştii? Te ascult.

Bine, atunci. Vreau…vreau să ningă în Ajun, aşa cum se întâmpla, nu ştiu cum, întotdeauna, când eram copil, şi să nu mă mai gândesc că o să-mi stric cizmele sau că mi se va deranja coafura. Să ningă zdravăn şi să fie totul alb dimineaţa. Să mă trezească cele două birmaneze (care, în mod cu totul sărbătoresc, vor avea voie în pat) şi să mai dorm puţin ascultându-le torsul şi simţindu-le blăniţele calde. Vreau să-mi îngheţe mâinile împodobind afară un pom cu ornamente uitate de decenii prin cutii, grele şi ruginite şi cu poveste (lăsând cu grijă loc pentru nişte pachete rezonabile). Vreau să miroasă a sarmale şi a alte mâncăruri pentru oameni normali, chiar dacă nici nu le gust. Vreau să o aştept pe mama să aducă de la buna patru feluri de cozonac: cu nucă exagerat de multă, cu nucă mai puţină (deci mai crescut), cu rahat şi cu mac. Muuult mac. Pentru mine. Să mă tot frământ că nu va ajunge suficient de repede ca să-i încep pe toţi aşa, încă fierbinţi. Vreau să fie plină casa de cărţi cu semne colorate în ele, iar eu să alerg de la una la alta şi să fiu mereu cu cerneală pe nas, ca în vremea când tiparul nu era uscat complet, iar eu îl inhalam cu poftă (avea iz de poveste nouă). Când revistele lucioase în care încă nu semnasem nimic vorbeau despre locuri pe care abia reuşeam să le găsesc pe hartă, despre magazine în care nu intrasem vreodată şi despre oameni care trăiau în cutia televizorului unde, nu-i aşa, credeam că nu voi ajunge niciodată. Vreau să mă sune prietenii pe telefonul fix, să stabilim de câteva ori locul de întâlnire şi ora, eu să fiu punctuală şi ei nu, să ne certăm aşa cum doar noi ştim, pentru a o lua de la capăt a doua zi. Cum se întâmpla în zilele când nu eram căsătoriţi sau cu copii şi nu “trebuia” să facem nimic din ceea ce nu voiam. Să ies afară în tricou ca să ciocnesc un pahar de şampanie, să răcesc şi să mă doară gâtul. Şi să nu mă grăbesc să mă fac bine. O vreme, să nu mă mai grăbesc nicăieri. Să fie timp.

Ai terminat ţigara? Da. Crezi că poţi face ceva? Nu pot da timpul înapoi. Fac ce se poate. Restul ţine de tine.  Asta-i tot? Nu. Ce mai e? Aş vrea să scriu poveşti care să facă inimi să bată mai tare, aş vrea să nu-mi mai tremure vocea când se aprinde becul roşu în faţă, aş vrea să găsesc parfumul de iarnă desăvârşit, într-o sticlă de un albastru-închis, aproape negru, să fie tare şi sofisticat, aşa cum eu nu mă pricep să fiu. O să caut. Şi…aş mai vrea să mă oglindesc din când în cînd în nişte ochi care nu ştiu nici acum cu siguranţă ce culoare au. Mai vedem. Oricât de rar. Mai vedem.

Vii şi la anul?  Trăieşte prezentul, până atunci.

http://www.youtube.com/watch?v=iV80KZAfKCM

Despre fericire -doar cititorii

Nu, nu mi-am propus nici să dau o definiţie a fericirii, nici să prezint căile prin care am putea-o atinge, nici să contest temeinicia acestei stări. “Fericirea” chiar există. În modul în care o simte fiecare. Chiar durează. Atât cât se poate sau cât suntem capabili să o trăim. Cât ne-a fost dat.

Ceea ce intenţionez cu această însemnare este să adun forme de fericire. Ale oamenilor dragi din viaţa mea sau ale celor care mă citesc întâmplător (nu mai puţin importanţi). Vreau să îmi scrieţi ce anume v-a făcut să vă simţiţi cel mai aproape de fericire. Sau fericiţi de-a binelea. Contează mai puţin când s-a petrecut evenimentul sau în ce context, cum ar putea părea acum altora sau chiar vouă, cei din prezent. Ce vreau eu să ştiu se referă strict la acea clipă. Nu doresc să judecăm, să analizăm de ce şi cum. 

Vorbeam cu Delia despre reacţiile pe care poveştile triste şi pesimiste le stârnesc. Despre cuvintele care au mai fost rostite sau scrise cândva, de altcineva, şi în care te recunoşti, şi te doare. Când ne e bine, când ne simţim împliniţi sau liniştiţi, nu prea scriem. Şi uităm să rezonăm la povestea altuia. În drumul meu spre a scrie poveşti reale, aştept comentariile voastre mai mult decât oricând. Vreau să îmi fac un buchet din fericiri de soiuri diferite şi nemuritoare toate, ale voastre, să mă bucur de el şi să-l păstrez cu grijă pentru clipa când nu voi mai crede că se mai întâmplă.

Ce v-a făcut să vă simţiţi fericiţi?

Cumpăr aripi, ofer inimă

Veşminte pentru vise

Într-un film vechi, al cărui nume nu reuşesc să mi-l amintesc, eroina, în etate fiind, strânsese toată viaţa bani pentru a-şi împlini un vis. Acela de a-şi cumpăra, la un moment dat, o rochie. Nu orice rochie. Rochia. Una specială, unică, desenată cu suflet, croită cu artă, brodată cu grijă şi tivită de cele mai iscusite mâini din lume. O rochie ca o poveste pariziană, despre cele mai fastuoase baluri din Sala Oglinzilor, istorisită la un vin bun, când ziua aşteaptă la orizont sărutul francez al nopţii.

În ciuda celor din jur, a preţului fabulos şi a complicaţiilor pe care o vizită la Paris le presupunea, doamna în etate a avut ocazia să îmbrace rochia. O singură dată, pentru totdeauna. Aşa cum apar toate minunile, în viaţă. Şi…toate marile momente au nevoie de o ţinută pe măsură. Din sutele (poate miile) de filme pe care le-am vazut (în lipsa unei “vieţi reale” prea intense) am uitat intrigi, personaje, replici. Dar în mod sigur îmi amintesc Rochiile.

N-am uitat-o pe Vivien Leigh în cea mai veche şi mai celebră poveste de dragoste filmată vreodată. Rochia roşie cu care trebuia să înfrunte comunitatea a cărei moralitate o lezase şi-a asortat-o admirabil cu aerul puternic şi privirea pătrunzătoare, deşi sufletul ei tremura. Şi de la ea am învăţat prima lecţie despre importanţa atitudinii. Despre masca învingătorului. Câtă forţă…

Audrey Hepburn mi-a definit eleganţa. Silueta fragilă, în alb şi negru (ameţitor combinate în proporţii perfecte), talia micuţă, mănuşile…numai ea purta balerinii aşa cum trebuie. Aş fi vrut să fiu Sabrina.

Rochiile negre. Desăvârşite prin felul în care îmbracă sau dezgolesc umerii, alunecă pe trup, se unduiesc, foşnesc, atrag sau ţin (cu greu) la distanţă, scot din anonimat. Întotdeauna. Create, purtate, visate de Coco Chanel însăşi.

Am un dulap întreg de rochii pe care nu cred că le voi mai îmbrăca vreodată. Cele mai multe au fost purtate o singură dată. Pentru că eu fac (defect profesional) din orice eveniment o poveste, pentru care ai nevoie de straie şi de replici de nefolosit într-o altă piesă. Pentru că ies extrem de rar, dar, atunci când o fac, trebuie să fie ceva de neuitat. Deci trebuie să port ceva unic.

Precum doamna din filmul vechi, visez deja la rochia ideală. O rochie…ca o declaraţie de dragoste. Fierbinte, originală, năucitoare. O aud uneori cum foşneşte, simt cum îmi dezgoleşte umerii sau mi se unduieşte pe trup (chiar îmi permite să fac două-trei piruete). Nu plănuiesc să merg nicăieri în viitorul apropiat. Dar, atunci când va veni un moment ce ar putea fi magic, ştiu deja ce voi purta.