Pe vremea când încă mai priveam spre cerul albăstros de mai, iar stelele mi se păreau nişte fântâni (cu câte un scripet probabil ruginit) şi îmi făceau o sete grozavă de nou, am dorit să mă împrietenesc cu cineva. Va fi ca o poveste, mi-am zis, vom fi precum Micul Prinţ şi vulpea sălbatică, o vulpe ca oricare alta, dar specială prin faptul că era a lui…

Vulpea mea era nărăvaşă şi cam umblată. Nu vreau să mă îmblânzeşti, mi-a spus printre dinţi, iar ochii ei verzi mijiţi ca două semilune au lucit. Nu pot fi domesticită. Dar eu nu vreau să te domesticesc, i-am răspuns simplu. Eu vreau să mă împrietenesc cu tine. Şi cum o să faci asta? Având răbdare.

Aşa că, punctuală şi neobosită, neştiută dar atentă, am fost acolo în fiecare zi, la aceeaşi oră. M-am aşezat departe de ea, fără să o privesc, fără să vorbesc la început. Şi, cu fiecare zi, mă apropiam tot mai mult. Ochii ei încă luceau smărălgdos când mă vedea, dar cumva altfel. Detectam un iz de bucurie. Iar eu, ca o altă vulpe, cea din povestea Micului Prinţ, cam cu o oră înainte de întâlnire începeam să îmi pregătesc inima pentru fericire. Că să nu fie totul dintr-o dată, prea multă nelinişte, prea mult freamăt…Şi, la ora stabilită, puteam fi fericită pe deplin.
 
Într-o zi însă vulpea nu a mai venit la locul ştiut. Am căutat-o în zadar. Fugise. Nu era vulpea mea. Mă înşelasem. Era o vulpe oarecare, o vulpe care nu avea nevoie de mine.

Nu m-am mai dus la întâlnire. Dar inima mea, din obişnuinţă, politicos şi răbdător, cu o oră înainte începea să se pregătească pentru fericire şi să bată tare, tare. Probabil din cauza aripilor pe care le pierduse….Iar eu a trebuit să o învăţ pe ea să nu mai simtă şi pe mine să raţionez. Pentru că a cugeta, când ar trebui să simţi, este specific sufletelor fără aripi (Balzac a zis-o şi îl cred, în poze pare de treabă).

Azi îmi spun că nu voi putea fi niciodată domesticită. Dar sunt absolut convinsă că m-aş putea împrieteni cu cineva.

“Iar după ce-ţi va fi trecut durerea (durerea întotdeauna trece), vei fi fericit că m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îţi va fi dor să râdem împreună. Şi vei deschide uneori fereastra aşa, numai de drag… Şi eu voi privi la stele. Toate stelele vor fi nişte fântâni, cu câte un scripet ruginit. Şi toate îmi vor da să beau.”

                                                                           Antoine de Saint-Exupery – “Micul Prinţ”