Vis de iarnă

Cred că e momentul să facem o plimbare, tu şi cu mine. Cine eşti, Moş Crăciun? Da. Minţi. Eşti un om obişnuit. Unde e costumul roşu, cum se face că eşti suplu? Ai văzut prea multe filme. Ia ceva gros pe tine,  o să ieşim. Nu vreau, e frig. Rezişti.

Ce vrei? Tu ce vrei? La urma-urmei, sunt Moşul. Te deranjează dacă îmi aprind o ţigară? N-ai decât. Cum m-ai găsit? M-am mutat de 12 ori. De data asta, e numele tău pe uşă. Aha. O să-l scot. Te ascult. N-am nimic de cerut. Nu zău. Mai gândeşte-te. E one time only. Întâlnirea cu tine? Da. Prostii. Am primit ce am vrut. Întotdeauna. Am fost mereu cuminte şi mi-am dorit lucruri normale. Şi le-am primit. Pe toate, mereu. Lucruri care se pot cumpăra cu bani. Ce vrei să spui? Tot ce ţi-ai dorit şi ai primit. Au fost întotdeauna lucruri care se puteau cumpăra cu bani, din ce în ce mai mulţi. Şi vrei să zici că nu merit? Nu. Vreau să îţi doreşti ceva cu adevărat. Vezi tu, eu nu am capacitatea de a tranzacţiona nimic. Se ocupă alţii de asta. Stai liniştită, o să găseşti un laptop sub brad exact cum voiai. Asta e tot? Da. Eşti sigură? Aş mai vrea un ceas. Unul atât de scump încât să se creadă că e fals. Şi 100 de parfumuri. Astea ţi le iei singură. Nu? Ba da. Atunci? Nu înţeleg ce vrei. Să îţi doreşti ceva. Ca pe vremea când nu îţi erai autosuficientă. N-am foarte mult timp. Trebuie să fiu peste tot, nu ştii? Te ascult.

Bine, atunci. Vreau…vreau să ningă în Ajun, aşa cum se întâmpla, nu ştiu cum, întotdeauna, când eram copil, şi să nu mă mai gândesc că o să-mi stric cizmele sau că mi se va deranja coafura. Să ningă zdravăn şi să fie totul alb dimineaţa. Să mă trezească cele două birmaneze (care, în mod cu totul sărbătoresc, vor avea voie în pat) şi să mai dorm puţin ascultându-le torsul şi simţindu-le blăniţele calde. Vreau să-mi îngheţe mâinile împodobind afară un pom cu ornamente uitate de decenii prin cutii, grele şi ruginite şi cu poveste (lăsând cu grijă loc pentru nişte pachete rezonabile). Vreau să miroasă a sarmale şi a alte mâncăruri pentru oameni normali, chiar dacă nici nu le gust. Vreau să o aştept pe mama să aducă de la buna patru feluri de cozonac: cu nucă exagerat de multă, cu nucă mai puţină (deci mai crescut), cu rahat şi cu mac. Muuult mac. Pentru mine. Să mă tot frământ că nu va ajunge suficient de repede ca să-i încep pe toţi aşa, încă fierbinţi. Vreau să fie plină casa de cărţi cu semne colorate în ele, iar eu să alerg de la una la alta şi să fiu mereu cu cerneală pe nas, ca în vremea când tiparul nu era uscat complet, iar eu îl inhalam cu poftă (avea iz de poveste nouă). Când revistele lucioase în care încă nu semnasem nimic vorbeau despre locuri pe care abia reuşeam să le găsesc pe hartă, despre magazine în care nu intrasem vreodată şi despre oameni care trăiau în cutia televizorului unde, nu-i aşa, credeam că nu voi ajunge niciodată. Vreau să mă sune prietenii pe telefonul fix, să stabilim de câteva ori locul de întâlnire şi ora, eu să fiu punctuală şi ei nu, să ne certăm aşa cum doar noi ştim, pentru a o lua de la capăt a doua zi. Cum se întâmpla în zilele când nu eram căsătoriţi sau cu copii şi nu “trebuia” să facem nimic din ceea ce nu voiam. Să ies afară în tricou ca să ciocnesc un pahar de şampanie, să răcesc şi să mă doară gâtul. Şi să nu mă grăbesc să mă fac bine. O vreme, să nu mă mai grăbesc nicăieri. Să fie timp.

Ai terminat ţigara? Da. Crezi că poţi face ceva? Nu pot da timpul înapoi. Fac ce se poate. Restul ţine de tine.  Asta-i tot? Nu. Ce mai e? Aş vrea să scriu poveşti care să facă inimi să bată mai tare, aş vrea să nu-mi mai tremure vocea când se aprinde becul roşu în faţă, aş vrea să găsesc parfumul de iarnă desăvârşit, într-o sticlă de un albastru-închis, aproape negru, să fie tare şi sofisticat, aşa cum eu nu mă pricep să fiu. O să caut. Şi…aş mai vrea să mă oglindesc din când în cînd în nişte ochi care nu ştiu nici acum cu siguranţă ce culoare au. Mai vedem. Oricât de rar. Mai vedem.

Vii şi la anul?  Trăieşte prezentul, până atunci.

http://www.youtube.com/watch?v=iV80KZAfKCM