Cumpăr aripi, ofer inimă
Posted by Anda on Dec 10, 2009 in Visele altora | 33 comments
Pe vremea când încă mai priveam spre cerul albăstros de mai, iar stelele mi se păreau nişte fântâni (cu câte un scripet probabil ruginit) şi îmi făceau o sete grozavă de nou, am dorit să mă împrietenesc cu cineva. Va fi ca o poveste, mi-am zis, vom fi precum Micul Prinţ şi vulpea sălbatică, o vulpe ca oricare alta, dar specială prin faptul că era a lui…
Vulpea mea era nărăvaşă şi cam umblată. Nu vreau să mă îmblânzeşti, mi-a spus printre dinţi, iar ochii ei verzi mijiţi ca două semilune au lucit. Nu pot fi domesticită. Dar eu nu vreau să te domesticesc, i-am răspuns simplu. Eu vreau să mă împrietenesc cu tine. Şi cum o să faci asta? Având răbdare.
Aşa că, punctuală şi neobosită, neştiută dar atentă, am fost acolo în fiecare zi, la aceeaşi oră. M-am aşezat departe de ea, fără să o privesc, fără să vorbesc la început. Şi, cu fiecare zi, mă apropiam tot mai mult. Ochii ei încă luceau smărălgdos când mă vedea, dar cumva altfel. Detectam un iz de bucurie. Iar eu, ca o altă vulpe, cea din povestea Micului Prinţ, cam cu o oră înainte de întâlnire începeam să îmi pregătesc inima pentru fericire. Că să nu fie totul dintr-o dată, prea multă nelinişte, prea mult freamăt…Şi, la ora stabilită, puteam fi fericită pe deplin.
Într-o zi însă vulpea nu a mai venit la locul ştiut. Am căutat-o în zadar. Fugise. Nu era vulpea mea. Mă înşelasem. Era o vulpe oarecare, o vulpe care nu avea nevoie de mine.
Nu m-am mai dus la întâlnire. Dar inima mea, din obişnuinţă, politicos şi răbdător, cu o oră înainte începea să se pregătească pentru fericire şi să bată tare, tare. Probabil din cauza aripilor pe care le pierduse….Iar eu a trebuit să o învăţ pe ea să nu mai simtă şi pe mine să raţionez. Pentru că a cugeta, când ar trebui să simţi, este specific sufletelor fără aripi (Balzac a zis-o şi îl cred, în poze pare de treabă).
Azi îmi spun că nu voi putea fi niciodată domesticită. Dar sunt absolut convinsă că m-aş putea împrieteni cu cineva.
“Iar după ce-ţi va fi trecut durerea (durerea întotdeauna trece), vei fi fericit că m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îţi va fi dor să râdem împreună. Şi vei deschide uneori fereastra aşa, numai de drag… Şi eu voi privi la stele. Toate stelele vor fi nişte fântâni, cu câte un scripet ruginit. Şi toate îmi vor da să beau.”
Antoine de Saint-Exupery – “Micul Prinţ”
33 Comments
Leave a Comment
Cumpariluzii
Pour les connaisseurs
Uneori sunt (inca) atat de actuale…
Felicitari, Anda! Ai scris incredibil! Ai scris cum simt eu! Vulpea mea n-are ochi verzi ci albastri! Altfel, scenariul e identic! Multumesc. Si felicitari, Anda
Cu drag
Anca, iti multumesc si eu pentru comentariu. Cat despre poveste, cred ca, din pacate sau din fericire, exista prea putine lucruri nescrise sau netraite deja. Te mai astept!
Si eu incerc sa-mi fac inima sa nu mai simta.Si incerc sa rationez cand simt prea profund ca sa mai cuget ceea ce e drept.Deocamdata incerc …nu prea imi iese! Inca imi pregatesc inima pentru fericire,desi stiu ca tot la fel,vulpea mea e cam nestatornica, si n-am s-o imblanzesc niciodata.Dar imi ofera clipe de fericire sublime! La asta inca nu stiu sa renunt!
Dorulet, lasa inima sa simta, asta ne deosebeste de masini.
Anda, inchide ochii, palpeaza-ti omoplatii si ai sa vezi ca aripile tale sunt pregatite sa iasa. Indragosteste-te si le vei simtii cum se zbat, cum te ridica de la pamant si vei rade cu toata fiinta ta. Cauta doar o inima care sa aiba puterea sa primeasca ce vrei tu sa daruiesti.
Dorulet, cred ca ai putea sa renunti la niste clipe sublime de fericire pentru ore, zile, ani intregi de fericire sublima, daca s-ar putea, daca le-ar oferi (alt)cineva. In lipsa acestui lucru, acceptam singura oferta, de teama ca vom uita cum e sa simti. Chiar daca asta n-ar fi cel mai rau lucru din lume.
Nu trebuie sa fie o inima puternica, Alexandra. Doar deschisa.
Anda nu-i asa ca pare al dracu’ de simplu ?
Cumpariluzii
Pare, dar daca era, mi se intampla de mai multe ori pana acum, fara sa caut in mod special. Sau poate nu imi doresc destul de tare…
Anda, atunci cand vei renunta, si vei spune ca asta e soarta mea, sa ma impac cu situatia si datorita acestei impacari , vei deveni usoara ca si cum ai avea aripi ce te inalta mereu deasupra pamantului cu o plama ,si da atunci te va lua prin surprindere, te va lasa uimita o dragoste mare , o stare nemaicunoscuta venita cu multe perechi de aripi , cu explozie de culori si muzica
Blanca, asa am crezut si eu de cateva ori. Devenisem usoara si pluteam la o palma desupra pamantului. Apoi a venit ceva ce m-a luat prin surprindere si, in loc sa ma ridice si mai mult, a sfarsit prin a ma tranti iar la pamant. Nu mai indraznesc sa ma mai bucur sau sa cred ca, de data asta, va fi altfel. As prefera sa raman la altitudinea de o palma, fara vise de mai mult.
Nu venise vremea, draga Anda, nu venise vremea! poate cel sortit tie mai are drum lung si greu de parcurs. Daca el e inca departe, cum ar putea inima sa se impace cu un inlocuitor, cu o iluzie? Importanta e ca ai facut primul pas , acela de a fi hotarata de a ramane la altitudinea de o palma, deasupra pamantului : )
Anda, de pe blogul tau am aflat de “Cele mai frumoase iubiri”. Am cumparat-o in week-end si am citit-o in acelasi week-end
.
Mi-a facut ziua frumoasa, m-am simtit mai putin singura. Am invidiat povestile alea si am invatat din ele.
Bravo! Mai mult nu stiu ce pot sa spun.
Astazi am renuntat la clipe,Anda! ,,Arunca-ma la gunoi, fa ce vrei ca sa-ti fie mai bine!…apoi cand va trece durerea vom ramane cei mai buni prieteni!”"Astea-s vorbele care mi-au marcat inceputul si sfarsitul zilei. Cred tot mai mult ca e ceva special in faptul ca te-am gasit in momentele astea.Si-apoi…cum sa-mi arunc la gunoi o bucata de suflet?Cand durerea va trece,vom mai sta de vorba,sa- ti spun daca am ramas cei mai buni prieteni !Multumesc pentru povestea balerinei !
Alexandra, prea am lasat-o! Si nu avea un ritm normal,primea tot felul de impulsuri suplimentare care au epuizat-o.A inceput sa bata doar la anumiti stimuli artificiali.
Si cand vei privi lanurile de grau, culoarea lor iti va aminti de mine. Cam asa spuneavulpea. Si cam asa mi se intampla si mie. Culoarea lor in aminteste de un timp in care puteam sa ating spicele si sa privesc spre soare.
E asa de frumos ce ai spus prin “Cumpar aripi, ofer inima”, ca nici nu as putea sa ingaim si eu ceva. Atat pot sa spun doar, ca mi-a placut cum ai spus.
“Nu cunoşti decît lucrurile pe care le domesticeşti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără de la negustori lucruri făcute de-a gata. Dar cum nu există negustori care să vîndă prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, domesticeşte-mă”… Si am domesticit-o. Si -apoi a plecat.
“Azi îmi spun că nu voi putea fi niciodată domesticită.” asa ne spunem de fiecare data dupa ce ne dam seama ca am facut o alegere gresita, dar uitam imediat dupa ce “intram intr-o noua incercare”.
Adevarul e ca putem fi foarte usor imblanziti, un simplu zambet e de ajuns. Un simplu zambet e de ajuns ca sa ne uitam trecutul, si sa ne lasam coplesiti din nou de sperante si vise. Oricat de mult am incerca sa ne ferim de sentimente, si oricat de mult ne-am stradui sa ni le acoperim cu judecati logice, nu ne putem uita dorinta de a ne implini. Putem nega ce simtim, dar nu putem sa ne anulam simtamintele.
Parerea mea e ca in dragoste nu se aplica vorba “omul din greseli invata”, si ca intotdeauna suntem pregatiti pentru o noua relatie, doar sa gasim o persoana care sa ni se para potrivita. Diferenta dintre o relatie care “merge” si una care nu “merge” sunt oamenii care o “compun”, nu felul in care ne comportam. Intr-o relatie noua ne comportam aproape la fel ca in cele vechi, difernta principala consta in cel care ne percepe comportamentul.
Poate e oarecum inafara subiectului, dar vreau sa spun pe scurt ce mi-a povestit o colega de servici. Spunea ca dupa o relatie de un an si jumatate cu un baiat sa despartit de el, si la scurt timp dupa aceea l-a cunoscut pe actualul ei sot. Interesant e ca pe acesta l-a cunoscut duminica, si luni deja era pe drum spre familia acestuia, in cealalta parte a tarii. Din comportamentul ei si din felul in care povesteste despre viata ei se vede clar ca nu regreta nici un pic alegerea facuta, se vede clar ca e fericita, se vede clar ca se simte iubita si ca iubeste, chiar si acum, dupa aproximativ 10 ani.
De cele mai multe ori simtim de la inceput ca o relatie nu o sa mearga, dar insistam… poate din teama de singuratate. La fel, putem simti de la inceput daca o relatie o sa mearga. Fiind ocupati sa facem sa mearga ceva ce e clar ca nu o sa mearga niciodata, putem rata sansa de a ne gasi partenerul “corect”.
P.S. “…vom uita cum e sa simti. Chiar daca asta n-ar fi cel mai rau lucru din lume.” Cum sa nu fie cel mai rau lucru din lume!? Ce ne-ar mai ramane? Hai sa nu lasam pe nimeni sa ne “ucida” inocenta. Trebuie sa credem in continuare in oameni, chiar daca dam peste unii care ne dezamagesc- dupa ce ne amagim singuri de cele mai multe ori.
Daniel, cred ca ai dreptate, simtim inca de la inceput ca o relatie nu o sa mearga, dar ne incapatanam…nu m-am gandit niciodata la acest fapt pana acum, numai ca inteleg ca se intampla din frica de singuratate, si de aici se trag apoi toate temerile. Cei care in aparenta nu sunt singuri, se uita la ceilalti, cu mila, cu un fel de dispret, cantarindu-i pe ascuns de ce nu i-a vrut nimeni, de ce nu au fost in stare sa tina pe nimeni alaturi. Vorbesc din experieta, sunt singura (de cand ma stiu). Imi dau seama acum, citind aici, ca o singura data, intr-o relatie, intr-o iubire, am simtit cu adevarat, inca de la inceput, ca o sa mearga…Dar nici macar atunci nu a mers. Sa nu se creada ca percepand asta am stat sau am actionat in nesimtire…M-am comportat si am trait firesc, asa cum eram inainte, asa cum eram cand ne cunoscuseram. Dar unele lucruri si fapte sunt scrise sa nu se mai intample…
In rest, in celelalte incercari de a construi o iubire – asa as putea sa le numesc acum dupa ani si ani, imi dau seama – cu intarziere – ca de la inceput am simtit ca nu e in regula, ca nu merge…Dar atunci, probabil, vroiam cu orice pret sa nu mai fiu singura. Asa facem probabil toti/toate; incercam sa ne schimbam, sa apelam la mici tertipuri, crezand ca lucrurile se vor aranja cu timpul. Cand lucrurile par sa se aranjeze, de cele mai multe ori insa, nu se intalnesc neaparat doua iubiri, ci mai ales doua singuratati tematoare…asa vad eu in lume ca se intampla de o buna bucata de vreme.
foarte frumos….mi-a placut mult felicitari http://www.artistic-cvartet.ro amintirihttp://www.youtube.com/watch?v=4hYJfbiy5kE
dar, stai putin, tu erai micul print sau vulpea in povestea asta? pentru ca personajele au roluri diferite. vulpea e cea care care stabileste regulile…
imi place cartea asta. odata i-am facut-o cadou unui fost prieten si am aflat dupa aceea ca-i preferata lui. mi s-a parut predestinat. desigur ca-i prea usor sa crezi asa ceva…
Blanca, hotararile nu reusesc mereu sa fie transpuse in practica…dar, poate, daca le rostesc de multe ori cu voce tare, o sa le si aplic. Nu stiu daca e cineva pe drum inspre mine (indiferent de natura, durata si dificultatea traseului), eu nu fug nicaieri. Ar fi frumos insa sa se grabeasca el un pic…
Iti multumesc ca m-ai citit si in forma tiparita, Adriana
Da, si pe mine cartea si oamenii pe care i-am intalnit in primavara, cu ocazia lansarii, m-au facut sa ma simt mai putin singura. Pe unii am avut norocul sa-i cunosc in realitate. Daca vrei sa “povestim” o cafea impreuna si sa-ti scriu ceva pe carte, special pentru tine, sper sa gasim o zi rupta de cele nebune si incarcate. Mailul meu e anda@revistatango.ro.
Mi s-a intamplat de nenumarate ori sa gasesc intr-o carte oarecare, sau intr-un film, exact mesajul de care aveam nevoie in acel moment, Dorulet. Fie nimic nu e intalmplator, fie e subconstientul cel care ne ghideaza spre raspunsuri. Dar…nu cred ca eu am putut sa fac atat de mult pentru tine…desi as fi fericita sa fie asa. Nu mai stiu unde am citit o cugetare interesanta: “Timpul vindeca orice durere. Si ce nu reuseste sa vindece, ingroapa.” La un moment dat, durerea trece. Dar in procesul de vindecare…mereu avem nevoie de ajutor.
Ce se va intampla oare dupa ce voi fi spus toate povestile? Va insemna ca sunt fericita? 
Povestea balerinei recunosc ca e una dintre primele scrise, acum vreo 2 ani. Cumva, redevin actuale
Cred ca ar trebui sa inventam anotimpuri noi, Delia. Unele care sa nu-si ia cu ele toate culorile si toata lumina cand pleaca. Si care sa ramana mereu in noi, atat cat vom fi.
Je, e suficient
Multumesc.
Anemone, pentru ca nu era vulpea “ta”, se pare. Era o vulpe oarecare. Doar ca…de teama ca vom ramane singuri, incercam disperati sa devenim dresori de vulpi straine.
Daniel, tu ai dreptate, in fiecare relatie suntem tot “noi”, cu acelasi fel de a simti, de a darui, cu aceleasi asteptari… Dar eu tot sper ca, poate, daca nu greselile, macar experienta anterioara ne va face mai prudenti, mai intelepti, ferindu-ne de acelasi tip de final. Ferindu-ne sa ne amagim singuri si sa dam vina pe altii, asa cum spuneai. Inca nu am reusit sa testez suficient aceasta teorie, mai incerc
Gasirea partenerului “corect” necesita multa tenacitate si, din lipsa de timp, eliminarea rapida a “necorespunzatorilor”. Cred ca unii dintre noi nu sunt pregatiti pentru un astfel de efort, pentru atata cautare.
Ideea e sa simta ambii ca poate sa mearga. Atunci da, povestile exista.
Andreea, mersi pentru vizita, succes!
Vulpea facea regulile intr-adevar, Justine, si tot ea era, in carte, cea care dorea sa-si pregateasca inima pentru fericire. Eu am facut greseala sa scriu un rol de vulpe pentru cineva care nici macar nu facea parte din povestea mea, si pentru care as fi vrut sa fiu Micul Print. Nereusind, m-am gandit ca, in viitor, e mai usor sa fiu vulpe.
Fie nimic nu e intamplator !!!Cred asta dupa ce am auzit vorbele lui,,vom ramane mereu prieteni, cei mai buni prieteni cand durerea va trece”,si asta la o zi dupa postarea ta pe blog.Si cred ca ei nu-si amintesc de noi decat fugar, pentru ca sunt simpli si sintetici.Nici macar nu stiu de ce ne tulbura atat, de ce-i iubim ?
Mi-am propus sa devin eu vulpea. E mai bine asa.
Nu stiu daca durerea trece cu adevarat sau ne obisnuim cu ea, devine parte din noi, Dorulet. Nu cred ca vreo rana se vindeca fara sa lase urme. Cu timpul, ranile sunt tot mai adanci, cicatricile tot mai urate. Sa ramanem prieteni cand durerea va trece? Nu se poate. Chiar si sub basamul unei noi iubiri iti amintesti de ranile vechi. Nu, mersi, nu vreau sa fim cei mai buni prieteni. Voiam sa ma iubesti.
Alexandra, si eu imi propun la fel. Aproape reusesc.
Chiar daca nu sunt pregatita (oricum ar fi trist sa pot anticipa toate emotiile, nefericirile ori bucuriile) sa indur o eventuala plecare a vulpii din viata mea, in orice moment de sinceritate cu mine as prefera asta in locul unei amagiri dulci-amarui.
Vulpea cea de acum de langa mine, e dedulcita de toate in ale iubirii. Nu stiu daca mi-am propus sa o domesticesc( desi asta s-ar deduce din dorinta mea de a o tine aproape), dar stiu ca o vulpea ca”ea” e pretentioasa, e selectiva, si stie sa faca comparatii, iar asta imi da elan. Pentru ca ma gandesc ca nu a ales la intamplare.
Recunosc vinovat ca, imi pregatesc inima pentru fericire cu mult timp inainte sa “o” vad din nou. Si inca nu stiu daca aceasta fericire e iubire. Stiu doar ca e puternic, si ca uneori imi ascund inima de teama sa nu o auda cum imi bate.
Nu trebuie sa anticipam toate emotiile, nefericirile sau bucuriile, Sara. Dar nu ar strica sa gasim tratamentul pentru a nu le mai lasa sa ne afecteze atat de tare. Sa ne franga inima. Fara ca asta sa ne amorteasca. Cred ca la asa ceva se referea “pregatirea” vulpii. Si cred ca mai era un mesaj ascuns acolo: vino in fiecare zi, la aceeasi ora, vreau ca macar sosirea ta sa nu fie sub semnul intrebarii, sa fie singura bucurie sigura…si cred ca era si o rugaminte de “nu ma lasa sa ma amagesc dulce-amarui” la mijloc…
Vulpea ta nu a ales la intamplare. Dar pierzi din vedere esentialul. Nu capacitatea de a alege a vulpii trebuie laudata. Ci calitatile “Micului Print”. El este cel care gaseste vulpea. De ce nu poate sa hotarasca si ce va urma, nu stiu.
Cam tot ce ne face inima sa bata are legatura cu iubirea.
e cartea mea preferata…
…zambesc ca un copil tampit in fata monitorului. Ma regasesc in povestioara ta… si-s convinsa ca fiecare dintre noi se regaseste. Sunt tentata sa aberez in linii amanuntite sentimentele care ne incearca, sau care ma incearca … ma rezum la a spune : sunt prea obosita sa cuget…inima nu mai am ca sa simt, DECI TAC!
Multumesc mult pentru cuvinte. Esti invitata sa imi scrii cat doresti tu, nicidecum sa taci.