Anda Docea

Mi s-a întâmplat o singură dată să mă aflu, pe un peron rătăcit, între două trenuri care mergeau cu viteză mare şi aproximativ egală în direcţii opuse. Pe moment, nu prea ai ce să faci. Simţi atât de puternic curenţii de aer, pe ambele parţi, încât ştii că orice pas, la stânga sau la dreapta, ar putea avea urmări neplăcute. Nu poţi decât…să închizi ochii şi să aştepţi să treacă. Măcar unul dintre ele.

Azi sunt prinsă la fel, pe un peron pe care rătăcesc singură de un număr de zile uitat, între trenul spre înapoi şi cel spre înainte. Uneori întorc capul spre trecutul care îmi mai e încă drag, pe alocuri, pentru că, invariabil, eram mai tânără. Fiecare compartiment are o culoare, poartă un parfum şi conţine ceva care mi-a fost aproape de suflet. Într-unul, mănânc covrigi cu miere şi nucă în Alba-Iulia, în vremea olimpiadelor ceauşiste. În altul, se aude muzica din Spărgătorul de nuci, iar eu sunt o balerină supărată că e prea înaltă şi mereu plasată la marginea scenei, departe de lumină. În altul, port o cămaşă în carouri, bocanci şi nu sunt pieptănată, ascult Guns cu prietena mea Loana şi ne întrebam dacă e mai mişto Estranged sau, totuşi, Sweet Child of  Mine. Apoi sunt în Vamă, pe vremea când Tudor Chirilă abia se lansase şi zicea ceva de pielea rudă cu luna. Şi urmează câteva vagoane vesele şi gălăgioase, din studenţie, cu prieteni mulţi şi dragi…cu noi mult mai slabi, cu mai puţini bani (spre zero) şi la fel de puţine apăsări. Apoi trec spre Bucureşti într-un costum verde şi sandale bej cu toc înalt. Şi, de aici, parcă viteza e mai mare şi roţile se învârt tot mai repede, iar vagoanele fug unul după altul. Toate emisiunile, toate filmările, toate serile, toate nopţile. Multe gânduri, puţine idei, realizări rare şi muncite, dat din umeri şi resemnare. Toamna în Garmisch, expediţia solitară pe Acropole, cufundarea în masa de neştiuţi din metropolele lumii. Geneva (noi). Paris (eu şi tu). Londra (doar eu). Iluzii. Unele scrise. Altele…uitate. Ultimele vagoane trec întotdeauna cel mai repede.

Privesc apoi spre trenul care fuge în direcţia opusă. Mai sunt câţiva oameni în vagoane, chiar dacă mai puţini şi nu la fel de zgomotoşi. Cu copiii lor cu tot. Haine frumoase, multe parfumuri, ideea de acasă. Două pisici lipicioase cu ochii azurii. Emisiuni multe, idei puţine, resemnare etc. Nu, nu “se mai întâmplă”. Nu mai are când. Un şirag de perle şi multe promisiuni. Probabil nişte ochelari noi. Ciocolată bună, diversă şi neaşteptată. Şi mai departe? Alte emisiuni, iluzii (unele scrise, restul uitate) etc.

Există o linie de mijloc pe un peron rătăcit, dintre două trenuri care merg cu viteză mare, în direcţii opuse. Aşa încât nici un curent de aer să nu te tragă prea tare spre unul dintre ele. Trebuie să stai foarte drept, cu mânile pe lângă corp, şi să închizi ochii, întrebându-te care dintre ele va trece primul. Când se va duce şi următorul. Acolo mă aflu eu, de un număr de zile pe care l-am uitat. Stau pe loc, cu ochii închişi. Nu vreau să mă atragă nici culorile, nici parfumurile, nici oamenii dragi din vagoane. Nici măcar mirosul de covrigi proaspeţi cu nucă şi miere, care se vindeau în Alba-Iulia ceauşistă. Nici ciocolata abia gustată. Sunt exact pe granţia dintre trecutul şi viitorul meu, pe care aş dori-o ştearsă pentru totdeauna, incapabilă să mă mişc. De teamă. Teamă să mă întorc, teamă să merg înainte.

Am mai scris şi altădată despre singura fericire sigură, cea care depinde doar de tine. Despre momentele pe care ţi le planifici în modul cel mai “balsamic” pentru sufletul tău, întrucât nimeni nu te cunoaşte mai bine. De ziua mea, voi fi…acolo, la vară, dincolo, la iarnă… Mâine voi mânca 2-3 eclere cu ciocolată veritabilă, în week-end voi vedea 3-4 filme. Tot eu spuneam că nu e bine să-ţi faci planuri în legătură cu oameni pe care abia i-ai cunoscut. Că visele care implică mai mult de o persoană trebuie să se  bazeze pe multe “fapte reale” şi pe date concrete. Se pare că ăsta e modul de gândire/operare cel mai safe pentru suflet.

Am hotărât să încep un vis nou şi lung, cel mai lung dintre toate. Din categoria celor care depind doar de mine şi sunt doar o problemă de timp. M-am gândit bine, bine de tot, ce m-ar face fericită (înafară de bani muuulţi, 100 de parfumuri şi audienţe maxime). Şi, pentru că Revelionul tocmai a trecut (şi mi-am dat seama că e un moment nemaipomenit pentru vise îndrăzneţe), am decis cum îl voi petrece pe cel ce va urma.

Momentul: 31 decembrie 2010, ora 23.55

Locul: Paris, Turnul Eiffel, al doilea etaj

Altitudinea: 125 m

Priveliştea: la înălţimea visului (masă obligatoriu la geam)

Muzica: jazz

Ţinuta: rochie neagră (gen Audrey Hepburn în “Breakfast at Tiffany’s” -există în dulapul meu, dar n-a fost îmbrăcată niciodată. Nu s-a “asortat” nici unui moment de până acum.)

Coafura: coc franţuzesc (n-am mai avut aşa ceva, dar cred că m-ar prinde. Neapărat să nu uit să îmi fac şi o programare la un salon de coafură parizian în ziua respectivă. Aş putea chiar să încerc un breton. Şi pentru acesta ar fi o premieră.)

Bijuterii: doar perle (da, veritabile, posed şi aşa ceva, dar n-am ce face cu ele. Cutia lor o folosesc drept suport pentru web-cam. Am destule atuuri pentru a pune bărbaţii pe fugă, nu mai e nevoie să îmi şi agăţ de gât nişte perle care valorează mai mult decât mine.)

Parfumul: hmm…aici e greu. Trebuie să fie un Chanel. Dar nu No.5. Cred că No.19 (fiind data mea de naştere, am considerat că mi-e cumva predestinat, aşa că a fost un coup de foudre).

Şi…cam atât. Artificiile le pune la bătaie Parisul. Cineva mi-a zis că sunt cele mai frumoase din lume. Ar mai trebui să fac o rezervare din timp, pentru a fi sigură că obţin o masă la geam. Nu ştiu dacă nu cumva ai nevoie şi pentru asta de un partener, dacă da, îi vor adresa primarului o scrisoare cu antet şi îi voi spune că sunt o jurnalistă din România care se consideră discriminată şi căreia tocmai i s-a făcut praf un vis ce datează de un an şi nu include un “+1″. Şi, până la urmă, voi obţine ceea ce îmi doresc.

Şi…m-am răzgândit în legătură cu visele. Cred că ar trebui să le colorăm, viu şi cu poftă, atât cât putem. Până nu prinde de veste realitatea şi nu ne trage covorul zburător de sub picioare, considerând că a fost destul. Cred că ar trebui să anticipăm poveşti ţesute în replici iscusite cu persoane pe care le placem chiar dacă abia le-am cunoscut, înainte să aibă timp să ne dezamăgească. Când nu ştim ce va urma, hai să alegem să credem că va da peste noi ceva cu totul minunat, ceva ce n-am putea avea cunoscând toate informaţiile, verificând atent sursele şi fiind capabili să aducem argumente pertinente pentru toate opiniile noastre. Să fim mai buni la nivelul viselor decât în realitate, cum spunea Octavian Paler. Ce scuză am putea avea pentru vise mediocre? Uneori nu înţeleg de ce ne încăpăţânăm să visăm banal, când e extrem de uşor să…

Nu e atât de important dacă voi ajunge să fac ce am povestit mai sus sau nu…probabil da…Dar, dacă nu, asta s-ar putea întâmpla doar din două motive: primul, că am ales un vis nou, mai aprins şi mai aproape de sufletul meu, şi, al doilea, că nu am mai aşteptat până atunci. Că toate astea se vor petrece mult mai repede, hai să zicem…de ziua mea.

Nu mai trebuie rezolvată decât problema artificiilor speciale de Revelion. Cumva, voi încerca să le mut în iunie.

De ce oare toate poveştile cu tine sunt din alt timp şi îmi poartă paşii sufletului în alt loc? Şi de ce cred că, dacă le scriu, aşa cum mi le amintesc şi cum au devenit, cu vremea, poate reuşesc să scap de ele, să nu se mai întoarcă, repetat, tocmai când m-am autoconvins că nu s-au întâmplat?

Ştii, se spune că nu e bine să îţi faci prea multe planuri. Mai ales în legătură cu oameni pe care abia i-ai cunoscut. Nu e bine să-ţi scrii scenariul propriei vieţi, în care să joace şi altcineva, până nu aduni destule informaţii, până nu verifici minuţios sursele şi poţi aduce argumente pertinente. Nu de alta, dar rişti să cazi de sus şi să doară rău. Rău şi ireparabil. Şi să mai şi stârneşti hazul/mila (nu ştiu ce e mai penibil).

Aşa am făcut. Doar uneori, înainte să adorm, îmi imaginam că poate singura noastră întâlnire nu a fost ultima, poate undeva…cândva…Dar atât. Am jucat după reguli. Mi-am făcut planuri de ziua mea. Nici un iz de concediu, nici un ban în plus de cheltuit, nici o aluzie aruncată. Şi totuşi am ajuns la tine. Tu căutai ceva, eu credeam că găsisem. Altfel, de ce mi s-ar fi împlinit cea mai adâncă dorinţă, tocmai de ziua mea?

Era trecut de 7 seara când te-ai ridicat de pe canapeaua albastră cam adormit, ai luat cheile şi ai zis: Mergem în Geneva. Eu am bâguit ceva cum că e târziu şi suntem cam obosiţi şi, poate, mergem mâine. Ziua ta e azi, a fost replica ta. M-am schimbat repede. Am vrut să-mi iau o fusta de blugi scurtă care s-ar fi potrivit atât de bine cu picioarele mele bronzate şi cu sandalele galbene cu toc…Dar m-am temut să nu crezi…ce dracu’ ai fi putut să crezi? Da, uite, dacă aş putea da timpul înapoi aş schimba asta. Aş îmbraca fusta aia obraznică.

Eram aşa de entuziasmată că, pentru a trece în Elveţia, ţară în care nu mai fusesem, aveam nevoie de paşaport, eram ameţită de serpentine şi de încercarea de a face o rezervare la un restaurant de pe telefonul tău mobil care mă încurca rău…Am zâmbit frumos la “graniţă” şi nu mi-a cerut nimeni paşaportul. Doar era ziua mea…Dar era şi Campionatul European de Fotbal găzduit de Elveţia şi Austria şi…în Geneva era meci. Portugalia-Germania. Nu ştiu nici azi cine a câştigat. Dar ştiu că Golful tău argintiu avea număr nemţesc, aşa că ne claxonam şi ne salutam cu cei asemeni nouă. Am intrat cu greu  în oraş, meciul nu începuse, ne-am învârtit ceva până am parcat. Am iubit maşina aia. Abia o luasei şi erai aşa de mândru de ea…Nici ea nu mai e.

Ne-am plimbat pe marginea lacului sperând să ajungem cât mai aproape de mingea de fotbal uriaşă, tu m-ai luat de mână de parcă aşa ar fi fost dintotdeauna şi vorbeai de maşini şi de poveşti trecute (cred că erai aşa…puţin stresat), iar mie tot îmi venea să zic ceva despre noi. Îmi povesteai cum e luminat lacul noaptea, la fel şi jetul de apă şi mingea. Încă nu era timpul. Metropola care miroase a lux ne-a primit cu soare târziu şi mieros (doar era una dintre cele mai lungi zile ale anului), cu clădirile atipice în care sunt cele mai scumpe apartamente din lume şi, da, cu “bijuteriile” auto cărora le făceai mereu câte o poză. La fel şi lebedei de lângă lac (îmi mai amintesc cum ai tresărit şi mi-ai spus bucuros că are “pui”), la fel şi nouă. O fotografie cred că ieşise mişcată şi în alta mă uitam în jos, gândindu-mă că nu-mi sta bine părul. Parcă da. Şi, după ce am vrut să încercăm un restaurant scump de pe marginea lacului, unde n-am putut intra pentru că eram în adidaşi, după ce am făcut window-shopping printre magazinele care găzduiesc doar trei poşete (sau trei ceasuri), am sfârşit mâncând ceva ce semăna foarte tare cu un kebab, la “prietenii” tăi turci. Ba chiar era. Cel mai bun din lume. În timpul asta, pe telefonul meu în silent mode se adunaseră câteva zeci de apeluri şi mesaje. Mda, scuze, plecasem să fiu fericită un pic.

Şi, când am pornit spre maşină, pe malul lacului, s-au aprins dintr-o dată şi luminile. Meciul se terminase şi era încă ziua mea. Tu încă mă ţineai de mână şi nici măcar nu îmi amintesc ce am mai vorbit sau dacă ne-am pupat în mod romantic sau nu. Dar îmi amintesc ce gândeam -uite, dom’le, cum se simte fericirea…Ar trebui să fie de ajuns…

Şi n-a fost. Cred în continuare că te-am cunoscut prea devreme, deşi pentru tine a fost prea târziu. Prea târziu, prea departe, prea mult, prea greu. Da, eu voi da for ever vina pe distanţă şi pe timiditatea mea, iar tu n-o să mă contrazici (ce rost ar mai avea?!). Adevărul îl ştim însă amândoi. N-a fost să fiu eu.

Azi eşti la fel de aproape sau de departe…şi mult mai pe drumul spre ceea ce căutai, de fapt. Aşa cred. Uneori nu e nevoie de multe vise împlinite şi de poveşti şi de plimbari de mână pentru a simţi că “e ceva”. Nici de atâtea declaraţii iscusit turnate în vorbe, cât să dea pe dinafară. Rămân o fată în adidaşi albastru-cu-verde care scria, parcă, frumos, deşi nu înţelegeai foarte bine ce naiba voia să zică şi de ce nu zicea direct.

Iar tu vei căuta, aşa cum mi-ai promis, pozele din Geneva, pe care nu le-am văzut niciodată, făcute cu mobilul de care erai atât de mândru, unele din maşina argintie care nu mai există. Lacul, mingea de fotbal, lebedele, noi doi…Eu le voi salva cu atenţie într-un folder pe care îl voi numi Poze a căror descriere începe cu “am fost fericită atunci” şi pe care nu-l voi mai deschide nicicând.

Pentru că, dacă o fac, mă tem să nu ajung iar la Spitalul de suflete, ultimul etaj (cel pentru operaţii pe cord deschis), unde cardiologii iscusiţi vor considera la unison că nu se mai poate face nimic cu o inimă care a bătut prea tare când nu era nevoie, de prea multe ori, şi mi-o vor înlocui cu una nou-nouţă, artificială, cu ritm perfect, care ga-ran-tat nu va mai bate aiurea. Pe viaţă. Iar eu…încă mai vreau să o păstrez pe a mea. Are atuul de a simţi fericirea.