We’ll always have Geneva…

De ce oare toate poveştile cu tine sunt din alt timp şi îmi poartă paşii sufletului în alt loc? Şi de ce cred că, dacă le scriu, aşa cum mi le amintesc şi cum au devenit, cu vremea, poate reuşesc să scap de ele, să nu se mai întoarcă, repetat, tocmai când m-am autoconvins că nu s-au întâmplat?

Ştii, se spune că nu e bine să îţi faci prea multe planuri. Mai ales în legătură cu oameni pe care abia i-ai cunoscut. Nu e bine să-ţi scrii scenariul propriei vieţi, în care să joace şi altcineva, până nu aduni destule informaţii, până nu verifici minuţios sursele şi poţi aduce argumente pertinente. Nu de alta, dar rişti să cazi de sus şi să doară rău. Rău şi ireparabil. Şi să mai şi stârneşti hazul/mila (nu ştiu ce e mai penibil).

Aşa am făcut. Doar uneori, înainte să adorm, îmi imaginam că poate singura noastră întâlnire nu a fost ultima, poate undeva…cândva…Dar atât. Am jucat după reguli. Mi-am făcut planuri de ziua mea. Nici un iz de concediu, nici un ban în plus de cheltuit, nici o aluzie aruncată. Şi totuşi am ajuns la tine. Tu căutai ceva, eu credeam că găsisem. Altfel, de ce mi s-ar fi împlinit cea mai adâncă dorinţă, tocmai de ziua mea?

Era trecut de 7 seara când te-ai ridicat de pe canapeaua albastră cam adormit, ai luat cheile şi ai zis: Mergem în Geneva. Eu am bâguit ceva cum că e târziu şi suntem cam obosiţi şi, poate, mergem mâine. Ziua ta e azi, a fost replica ta. M-am schimbat repede. Am vrut să-mi iau o fusta de blugi scurtă care s-ar fi potrivit atât de bine cu picioarele mele bronzate şi cu sandalele galbene cu toc…Dar m-am temut să nu crezi…ce dracu’ ai fi putut să crezi? Da, uite, dacă aş putea da timpul înapoi aş schimba asta. Aş îmbraca fusta aia obraznică.

Eram aşa de entuziasmată că, pentru a trece în Elveţia, ţară în care nu mai fusesem, aveam nevoie de paşaport, eram ameţită de serpentine şi de încercarea de a face o rezervare la un restaurant de pe telefonul tău mobil care mă încurca rău…Am zâmbit frumos la “graniţă” şi nu mi-a cerut nimeni paşaportul. Doar era ziua mea…Dar era şi Campionatul European de Fotbal găzduit de Elveţia şi Austria şi…în Geneva era meci. Portugalia-Germania. Nu ştiu nici azi cine a câştigat. Dar ştiu că Golful tău argintiu avea număr nemţesc, aşa că ne claxonam şi ne salutam cu cei asemeni nouă. Am intrat cu greu  în oraş, meciul nu începuse, ne-am învârtit ceva până am parcat. Am iubit maşina aia. Abia o luasei şi erai aşa de mândru de ea…Nici ea nu mai e.

Ne-am plimbat pe marginea lacului sperând să ajungem cât mai aproape de mingea de fotbal uriaşă, tu m-ai luat de mână de parcă aşa ar fi fost dintotdeauna şi vorbeai de maşini şi de poveşti trecute (cred că erai aşa…puţin stresat), iar mie tot îmi venea să zic ceva despre noi. Îmi povesteai cum e luminat lacul noaptea, la fel şi jetul de apă şi mingea. Încă nu era timpul. Metropola care miroase a lux ne-a primit cu soare târziu şi mieros (doar era una dintre cele mai lungi zile ale anului), cu clădirile atipice în care sunt cele mai scumpe apartamente din lume şi, da, cu “bijuteriile” auto cărora le făceai mereu câte o poză. La fel şi lebedei de lângă lac (îmi mai amintesc cum ai tresărit şi mi-ai spus bucuros că are “pui”), la fel şi nouă. O fotografie cred că ieşise mişcată şi în alta mă uitam în jos, gândindu-mă că nu-mi sta bine părul. Parcă da. Şi, după ce am vrut să încercăm un restaurant scump de pe marginea lacului, unde n-am putut intra pentru că eram în adidaşi, după ce am făcut window-shopping printre magazinele care găzduiesc doar trei poşete (sau trei ceasuri), am sfârşit mâncând ceva ce semăna foarte tare cu un kebab, la “prietenii” tăi turci. Ba chiar era. Cel mai bun din lume. În timpul asta, pe telefonul meu în silent mode se adunaseră câteva zeci de apeluri şi mesaje. Mda, scuze, plecasem să fiu fericită un pic.

Şi, când am pornit spre maşină, pe malul lacului, s-au aprins dintr-o dată şi luminile. Meciul se terminase şi era încă ziua mea. Tu încă mă ţineai de mână şi nici măcar nu îmi amintesc ce am mai vorbit sau dacă ne-am pupat în mod romantic sau nu. Dar îmi amintesc ce gândeam -uite, dom’le, cum se simte fericirea…Ar trebui să fie de ajuns…

Şi n-a fost. Cred în continuare că te-am cunoscut prea devreme, deşi pentru tine a fost prea târziu. Prea târziu, prea departe, prea mult, prea greu. Da, eu voi da for ever vina pe distanţă şi pe timiditatea mea, iar tu n-o să mă contrazici (ce rost ar mai avea?!). Adevărul îl ştim însă amândoi. N-a fost să fiu eu.

Azi eşti la fel de aproape sau de departe…şi mult mai pe drumul spre ceea ce căutai, de fapt. Aşa cred. Uneori nu e nevoie de multe vise împlinite şi de poveşti şi de plimbari de mână pentru a simţi că “e ceva”. Nici de atâtea declaraţii iscusit turnate în vorbe, cât să dea pe dinafară. Rămân o fată în adidaşi albastru-cu-verde care scria, parcă, frumos, deşi nu înţelegeai foarte bine ce naiba voia să zică şi de ce nu zicea direct.

Iar tu vei căuta, aşa cum mi-ai promis, pozele din Geneva, pe care nu le-am văzut niciodată, făcute cu mobilul de care erai atât de mândru, unele din maşina argintie care nu mai există. Lacul, mingea de fotbal, lebedele, noi doi…Eu le voi salva cu atenţie într-un folder pe care îl voi numi Poze a căror descriere începe cu “am fost fericită atunci” şi pe care nu-l voi mai deschide nicicând.

Pentru că, dacă o fac, mă tem să nu ajung iar la Spitalul de suflete, ultimul etaj (cel pentru operaţii pe cord deschis), unde cardiologii iscusiţi vor considera la unison că nu se mai poate face nimic cu o inimă care a bătut prea tare când nu era nevoie, de prea multe ori, şi mi-o vor înlocui cu una nou-nouţă, artificială, cu ritm perfect, care ga-ran-tat nu va mai bate aiurea. Pe viaţă. Iar eu…încă mai vreau să o păstrez pe a mea. Are atuul de a simţi fericirea.