Fără frontiere

Mi s-a întâmplat o singură dată să mă aflu, pe un peron rătăcit, între două trenuri care mergeau cu viteză mare şi aproximativ egală în direcţii opuse. Pe moment, nu prea ai ce să faci. Simţi atât de puternic curenţii de aer, pe ambele parţi, încât ştii că orice pas, la stânga sau la dreapta, ar putea avea urmări neplăcute. Nu poţi decât…să închizi ochii şi să aştepţi să treacă. Măcar unul dintre ele.

Azi sunt prinsă la fel, pe un peron pe care rătăcesc singură de un număr de zile uitat, între trenul spre înapoi şi cel spre înainte. Uneori întorc capul spre trecutul care îmi mai e încă drag, pe alocuri, pentru că, invariabil, eram mai tânără. Fiecare compartiment are o culoare, poartă un parfum şi conţine ceva care mi-a fost aproape de suflet. Într-unul, mănânc covrigi cu miere şi nucă în Alba-Iulia, în vremea olimpiadelor ceauşiste. În altul, se aude muzica din Spărgătorul de nuci, iar eu sunt o balerină supărată că e prea înaltă şi mereu plasată la marginea scenei, departe de lumină. În altul, port o cămaşă în carouri, bocanci şi nu sunt pieptănată, ascult Guns cu prietena mea Loana şi ne întrebam dacă e mai mişto Estranged sau, totuşi, Sweet Child of  Mine. Apoi sunt în Vamă, pe vremea când Tudor Chirilă abia se lansase şi zicea ceva de pielea rudă cu luna. Şi urmează câteva vagoane vesele şi gălăgioase, din studenţie, cu prieteni mulţi şi dragi…cu noi mult mai slabi, cu mai puţini bani (spre zero) şi la fel de puţine apăsări. Apoi trec spre Bucureşti într-un costum verde şi sandale bej cu toc înalt. Şi, de aici, parcă viteza e mai mare şi roţile se învârt tot mai repede, iar vagoanele fug unul după altul. Toate emisiunile, toate filmările, toate serile, toate nopţile. Multe gânduri, puţine idei, realizări rare şi muncite, dat din umeri şi resemnare. Toamna în Garmisch, expediţia solitară pe Acropole, cufundarea în masa de neştiuţi din metropolele lumii. Geneva (noi). Paris (eu şi tu). Londra (doar eu). Iluzii. Unele scrise. Altele…uitate. Ultimele vagoane trec întotdeauna cel mai repede.

Privesc apoi spre trenul care fuge în direcţia opusă. Mai sunt câţiva oameni în vagoane, chiar dacă mai puţini şi nu la fel de zgomotoşi. Cu copiii lor cu tot. Haine frumoase, multe parfumuri, ideea de acasă. Două pisici lipicioase cu ochii azurii. Emisiuni multe, idei puţine, resemnare etc. Nu, nu “se mai întâmplă”. Nu mai are când. Un şirag de perle şi multe promisiuni. Probabil nişte ochelari noi. Ciocolată bună, diversă şi neaşteptată. Şi mai departe? Alte emisiuni, iluzii (unele scrise, restul uitate) etc.

Există o linie de mijloc pe un peron rătăcit, dintre două trenuri care merg cu viteză mare, în direcţii opuse. Aşa încât nici un curent de aer să nu te tragă prea tare spre unul dintre ele. Trebuie să stai foarte drept, cu mânile pe lângă corp, şi să închizi ochii, întrebându-te care dintre ele va trece primul. Când se va duce şi următorul. Acolo mă aflu eu, de un număr de zile pe care l-am uitat. Stau pe loc, cu ochii închişi. Nu vreau să mă atragă nici culorile, nici parfumurile, nici oamenii dragi din vagoane. Nici măcar mirosul de covrigi proaspeţi cu nucă şi miere, care se vindeau în Alba-Iulia ceauşistă. Nici ciocolata abia gustată. Sunt exact pe granţia dintre trecutul şi viitorul meu, pe care aş dori-o ştearsă pentru totdeauna, incapabilă să mă mişc. De teamă. Teamă să mă întorc, teamă să merg înainte.