Fără frontiere
Mi s-a întâmplat o singură dată să mă aflu, pe un peron rătăcit, între două trenuri care mergeau cu viteză mare şi aproximativ egală în direcţii opuse. Pe moment, nu prea ai ce să faci. Simţi atât de puternic curenţii de aer, pe ambele parţi, încât ştii că orice pas, la stânga sau la dreapta, ar putea avea urmări neplăcute. Nu poţi decât…să închizi ochii şi să aştepţi să treacă. Măcar unul dintre ele.
Azi sunt prinsă la fel, pe un peron pe care rătăcesc singură de un număr de zile uitat, între trenul spre înapoi şi cel spre înainte. Uneori întorc capul spre trecutul care îmi mai e încă drag, pe alocuri, pentru că, invariabil, eram mai tânără. Fiecare compartiment are o culoare, poartă un parfum şi conţine ceva care mi-a fost aproape de suflet. Într-unul, mănânc covrigi cu miere şi nucă în Alba-Iulia, în vremea olimpiadelor ceauşiste. În altul, se aude muzica din Spărgătorul de nuci, iar eu sunt o balerină supărată că e prea înaltă şi mereu plasată la marginea scenei, departe de lumină. În altul, port o cămaşă în carouri, bocanci şi nu sunt pieptănată, ascult Guns cu prietena mea Loana şi ne întrebam dacă e mai mişto Estranged sau, totuşi, Sweet Child of Mine. Apoi sunt în Vamă, pe vremea când Tudor Chirilă abia se lansase şi zicea ceva de pielea rudă cu luna. Şi urmează câteva vagoane vesele şi gălăgioase, din studenţie, cu prieteni mulţi şi dragi…cu noi mult mai slabi, cu mai puţini bani (spre zero) şi la fel de puţine apăsări. Apoi trec spre Bucureşti într-un costum verde şi sandale bej cu toc înalt. Şi, de aici, parcă viteza e mai mare şi roţile se învârt tot mai repede, iar vagoanele fug unul după altul. Toate emisiunile, toate filmările, toate serile, toate nopţile. Multe gânduri, puţine idei, realizări rare şi muncite, dat din umeri şi resemnare. Toamna în Garmisch, expediţia solitară pe Acropole, cufundarea în masa de neştiuţi din metropolele lumii. Geneva (noi). Paris (eu şi tu). Londra (doar eu). Iluzii. Unele scrise. Altele…uitate. Ultimele vagoane trec întotdeauna cel mai repede.
Privesc apoi spre trenul care fuge în direcţia opusă. Mai sunt câţiva oameni în vagoane, chiar dacă mai puţini şi nu la fel de zgomotoşi. Cu copiii lor cu tot. Haine frumoase, multe parfumuri, ideea de acasă. Două pisici lipicioase cu ochii azurii. Emisiuni multe, idei puţine, resemnare etc. Nu, nu “se mai întâmplă”. Nu mai are când. Un şirag de perle şi multe promisiuni. Probabil nişte ochelari noi. Ciocolată bună, diversă şi neaşteptată. Şi mai departe? Alte emisiuni, iluzii (unele scrise, restul uitate) etc.
Există o linie de mijloc pe un peron rătăcit, dintre două trenuri care merg cu viteză mare, în direcţii opuse. Aşa încât nici un curent de aer să nu te tragă prea tare spre unul dintre ele. Trebuie să stai foarte drept, cu mânile pe lângă corp, şi să închizi ochii, întrebându-te care dintre ele va trece primul. Când se va duce şi următorul. Acolo mă aflu eu, de un număr de zile pe care l-am uitat. Stau pe loc, cu ochii închişi. Nu vreau să mă atragă nici culorile, nici parfumurile, nici oamenii dragi din vagoane. Nici măcar mirosul de covrigi proaspeţi cu nucă şi miere, care se vindeau în Alba-Iulia ceauşistă. Nici ciocolata abia gustată. Sunt exact pe granţia dintre trecutul şi viitorul meu, pe care aş dori-o ştearsă pentru totdeauna, incapabilă să mă mişc. De teamă. Teamă să mă întorc, teamă să merg înainte.
January 25th, 2010 at 00:57
interspatiu. purgatoriu? nu se intampla nimic intr-o gara in afara de asteptare. Prespun ca ai citit Viata pe un peron.. .
de ce anume ti-e teama?
January 25th, 2010 at 06:29
Draga mea, gandurile tale sunt dintre cele care ma fac sa ma caut la cap de fire invizibile, prin care cineva imi afla si imi scrie secretele…
Revenind in concretul matinal, eu stau pe peron intre doua trenuri care gonesc cum spui de trei pe saptamana. La un moment dat m-am gandit sa ii reclam pentru neglijenta: exact cand imi soseste trenul in halta, pe cealalta linie vine ca vantul si ca gandul un expres catre oras.
Dupa ultimele vagoane se ridica, acum in ianuarie, zapada. Urc in trenul meu si pornesc iar in directia gresita si confortabila.
Si ma scutura numai cate un text ca al tau, care imi reaminteste ca hotararile neluate isi pierd rabdarea.
Mi-as dori mult sa ne mai intalnim in gara, dar sa vin, nu sa plec.
January 25th, 2010 at 11:11
Mai Anda, ce frumos, dar in acelasi timp, cat de trist e articolul asta. Sau melancolic cumva..Am fost si eu intr-o stare din asta…si metafora cu trenurile e cum nu se poate mai potrivita. Mi se pare mie, sau ti-a atat de dor de “ce a fost”, incat ti se pare ca “ce va urma” nu se va ridica la inaltimea asteptarilor? Nu, nu..nu vreau si nici nu imi propun sa te psihanalizez…dar sa stii ca uneori ce a fost nu face decat sa ne pregateasca pentru ca o sa vina. Orice tren pierdut e o ocazie pierduta si nu poti sa stii in ce te-ai “urcat”, pana cand nu te urci propriu-zis. Si apoi, daca iti dai seama la timp ca ai incurcat trenul, poti cobori la prima…;)
Deci cheer up! si cum imi place mie sa cred: “Decat sa regret ce n-am facut, mai bine sa regret ce am facut”….
January 25th, 2010 at 15:49
Anda, te asteptam! Acolo am fost si eu aproape tot anul trecut,la granita dintre doua lumi,doua existente.Paralele insa.N-am putut alege,n-am putut sa le duc pe amandoua asa ca am asteptat.Si am imbatranit in suflet.De neputinta cred.Acum ma simt pregatita sa ma intorc.Acolo de unde n-am plecat defapt,doar am tanjit sa evadez putin,sa simt un pic de nebunie,de freamat,de un “alt fel de fericire”.Nu era decat o iluzie,dar atat de promitatoare,de ispititoare!
Totdeauna ce ai in fata e mai incitant,mai imprevizibil.Pe cand ce ai trait are contur,certitudine.Eu ma bazez pe intuitie, pe instinct.Iti doresc sa ai curaj sa alegi!
January 25th, 2010 at 21:01
Azi, la scurt timp dupa ce citisem ce ai scris aici, cineva cu care nu mai vorbisem de multa vreme, dupa ce i-am rezumat nefericirile anului trecut, mi-a spus asa, in loc de ramas bun: “chiar daca nu iti faci planuri de viitor, cel putin sa traiesti in prezent”. Apoi, in drum spre casa, mi-a ramas asta in minte, si desi stiu ca tu iti faci planuri si desenezi vise, m-am gandit, nu stiu de ce, la tine…
January 25th, 2010 at 21:13
@Juztine
Poate…teama ca viitorul sa nu devina un trecut pe alocuri dureros sau, mai grav, ca nici nu va merita sa fie tinut minte, asa cum a fost cel in care eram mai tanara si visam mai mult. Teama ca nu astept pe peronul care trebuie.
@Amalia
Cum spuneam…nimeni nu citeste printre randuri ca tine!
Fata din gara imbracata in rosu, cu un sirag grecesc la gat, voi fi eu.
@Adnya
E o usoara melancolie dupa trecut, asa e…pentru ca, in ultimul timp, cateva discutii mi-au amintit de el. Dar…pana si trecutul acela a fost prezent candva, trait intre doua trenuri
Am retinut ideea cu coboratul la prima!
January 25th, 2010 at 21:34
As prefera sa nu fiu nevoita sa aleg, Dorulet. Sa nu simt ca exista o astfel de granita.
N-ar trebui sa ne putem intoarce.
Nu te intoarce
Je, nu stiu daca sa mai fac planuri si sa mai desenez vise. Uneori…e frumos asa. Viitorul suna bine in acest fel. De fapt, cred ca prezentul e peronul pe care gravitam. Iti multumesc ca te-ai gandit la mine!
January 25th, 2010 at 22:06
Anda, stiu atat de bine cum e. Nemilos de bine. Stiu cum e cand viata te arunca in gari pe care le-ai evitat, si te obliga sa bei paharul amar pana la fund. Stiu cum e sa nu mai ai curaj, si sa ajungi sa-ti spui eronat ca “asta e, altul mai bun nu mai gasesc, raman aici”. Stiu si cum e cand urci intr-un tren despre care nu ai nici o garantie, despre care nu stii daca merge la aceiasi destinatie ca tine.
Nu am invatat inca sa cobor la prima oprire(asa cum Adnya), sa ma feresc de trenurile in care nu voi fii in siguranta. Si recunosc vinovat ca mereu, ma urc in alt tren cu visuri indraznete, fara bagaje, fara asi in maneca, fara bilet dus-intors macar.
De ingrozitor de putin timp, ma aflu intr-un tren, care ma ameteste, ma castiga, dar care imi inspira si multa teama: nu stiu daca pentru el e “cursa lunga” sau e doar calatorie…..
O seara lina sa aveti.
January 26th, 2010 at 00:18
Sara, pana la urma, in timp, aflam destinatia, durata, tariful si conditiile pentru toate calatoriile noastre. Pentru unele, am vrea banii inapoi. Altele ne enerveaza ca nu ajung la timp. Iar unele calatorii…am vrea sa nu se termine niciodata. Da…e nevoie de curaj si de un dram de nebunie, uneori.
January 26th, 2010 at 13:10
Anda, in momentul in care vei auzi o voce spunand : ” Va rugam urcati in vagoane” , atunci cu siguranta teama va disparea la fel de usor cum si-a si facut prezenta in viata ta…
Cumpariluzii
January 26th, 2010 at 17:39
Cu totii avem momente in care suntem intre doua trenuir. Imi vine uneori sa ma duc inspre alte linii de tren, poate alte trenuri sunt mai frumoase, dar…inchid ochii si nu ma uit inapoi, pentru ca viata merge doar inapoi. E neproductiv sa te uiti inapoi. Covrigii polonezi-asa se numesc acele produse de patiserie, nu se mai fac, Guns-ul nu mai canta impreuna, dar tu ai o viata frumoasa inainte, cu multe pagini nescrise, care asteapta penita destinului. Cumpar iluzii are dreptate, cand vei auzi poftiti in vagoane, vei lua trenul potrivit.
January 26th, 2010 at 19:33
Cumpariluzii, nu intotdeauna vocea care spune “va rugam…” este o persoana calificata sa faca asta. Unii mai fac si glume.Proaste sau chiar sinistre.
January 26th, 2010 at 22:17
@Cumpariluzii
Ar trebui intai sa se opreasca trenul, ca sa pot urca…
@Alexandra
Polonezi, intr-adevar, uitasem…Mi-ar placea tare mult sa-mi ia destinul penita din mana, sunt gata sa i-o ofer chiar…
@Anemone
Ei, nu, cei care te cheama degeaba sunt uneori chiar instalati in vagoane…
January 27th, 2010 at 16:03
Sirag de perle,da aduce a rafinament,ciocolata buna sugereaza gusturi selective,iar ochelarii noi i-as pune pe seama maturitatii ,a unei noi optici asupra vietii.Totul imi sugereaza ca ti-ai creionat deja calea.Nu exista cale de intoarcere pentru tine.Era doar o poveste,nu? Frumoasa si sensibila,cu multe semne de intrebare pentru noi ,ceilalti…
January 27th, 2010 at 20:06
Alexandra,n-avem voie sa privim inapoi decat cu nostalgie,catre lucrurile frumoase pe care le-am trait.Ca atunci cand privesti pozele copilului si ti-e dor tare de el cand era mic.Cred ca fiecare dintre noi avem momente de deruta,cand simti ca-ti fuge pamantul de sub picioare,ca nu mai ai puncte de reper,ca se inverseaza ierarhia valorilor.Nu stiu daca sta in puterea noastra sa evitam aceste lucruri,dar clar ar trebui sa avem discernamantul de a le recunoaste si a incerca sa nu mai perseveram in greseli, in ezitari.Sa stim exact unde vrem sa ajungem,si ce tren trebuie sa luam.Imi pare ca tu te orientezi mult mai bine,sau ma insel?
January 27th, 2010 at 20:24
Perlele sunt reci si fara viata, ciocolata genereaza dependenta si face praf silueta…
Nu, nu exista cale de intoarcere.
Cred ca m-au tradat ochelarii
January 28th, 2010 at 19:22
Dorulet, nu am incotro si viteza de reactie am dobandit-o din experienta vasta a evitarii si redresarii.
January 30th, 2010 at 11:48
Anda draga mea,perlele ca si diamantele sunt cele mai bune prietene ale unei femei,consumul de ciocolata declanseaza secretia de serotonina,hormon responsabil de starea de fericire.Asa ca hai sa le consideram substitute demne de luat in seama,si sa nu le mai cautam alte efecte,mai putin benefice.Poti sa te incarci pozitiv prin calatorii imaginare inapoi in gara din Alba,sau chiar pe strada garii din Aiud cu case superbe, pline de poveste.Dar stiu ca te asteapta Parisul,ai uitat?Sau alte locuri imbatatoare,cu inedite povesti sau nesperate intalniri.Nu vreau sa citesc printre randuri,sa descopar o oarecare resemnare.Spune-mi ca gresesc,ca erai doar melancolica.Spune-mi ca n-ai obosit!
January 30th, 2010 at 20:27
Anda, ador perlele! sunt reci in momentul in care le iei pentru prima data in mana, dar la gat, la ureche sau la mana primesc caldura corpului tau, intra in armonie cu tine. E ca o relatie de dragoste. Si sunt atat de frumoase, atat de pure! Ciocolata te face sa te gandesti ca “uite ce usoara e fericirea”:)
Stiu care va fi urmatorul meu cadou pentru tine:)
Te sarut si cum spune Dorulet – “spune-mi ca n ai obosit!”
January 31st, 2010 at 16:40
Dorulet, perlele, ca si ciocolata, erau niste metafore, mai mult sau mai putin
Dar calatoriile neimaginare da, m-ar incarca pozitiv…imi trebuie doar ceva timp…la asta incerc sa lucrez acum (si Delia stie despre ce vorbesc). Una peste alta, ramane Parisul, mai aproape sau mai departe…
Te imbratisez!
Casele din Aiud (nu doar cele de pe strada garii) au povestea lor. Poate, intr-o zi…:) Nu stiu daca le-ai vazut, sau daca ne cunaostem…Am avut de la inceput un usor iz de “acasa” de cate ori imi scriai
Delia, nu am inceput inca relatia de dragoste cu perlele mele. Inca isi asteapta momentul, povestea. Un cadou??? Uraaaa!!!
N-am obosit.
January 31st, 2010 at 17:28
Mi-e drag de tine. Scrii mereu si despre mine insami. Esti atat de talentata si de sensibila, incat cuprinzi in cuvintele tale lumea intreaga.
January 31st, 2010 at 19:08
Nu cred ca ne-am intalnit pana acum,dar de cunoscut sigur ne cunoastem,de cata vreme stam de vorba sau o fii ceva legat de suflete pereche.Sau poate pasii m-au purtat prin locuri umblate de tine,poate m-au impresionat aceleasi falfairi de perdele,acelasi mister din spatele lor.Am trecut doar pe” acasa” pe la tine.Si-am lasat bucati din suflet acolo,bucati mici de fericire pe care le mai mangai din cand in cand.Am aflat intamplator ca avem ceva in comun,si ma bucur mult!Metaforele da,le asimilez mai mult sau mai putin,dar te simt in spatele lor usor sovaielnica.
February 1st, 2010 at 01:54
Metaforele sunt metafore si nu prea, Dorulet…si stiu ca poti sa citesti printre randuri…ma intreb daca eu mai pot sa o fac sau daca asta e motivul pentru care uneori sunt usor sovaielnica…
Ce frumos ai spus, misterul din spatele falfaitului de perdele! Cred ca avem in comun mai multe, chiar daca tu te refereai probabil la ceva concret. Poate si faptul ca mereu ne lasam pe unde trecem mici bucati de suflet, in schimbul a mici bucati de fericire.