We’ll always have Geneva…
Posted by Anda on Jan 2, 2010 in Vise despre viaţă | 57 comments
De ce oare toate poveştile cu tine sunt din alt timp şi îmi poartă paşii sufletului în alt loc? Şi de ce cred că, dacă le scriu, aşa cum mi le amintesc şi cum au devenit, cu vremea, poate reuşesc să scap de ele, să nu se mai întoarcă, repetat, tocmai când m-am autoconvins că nu s-au întâmplat?
Ştii, se spune că nu e bine să îţi faci prea multe planuri. Mai ales în legătură cu oameni pe care abia i-ai cunoscut. Nu e bine să-ţi scrii scenariul propriei vieţi, în care să joace şi altcineva, până nu aduni destule informaţii, până nu verifici minuţios sursele şi poţi aduce argumente pertinente. Nu de alta, dar rişti să cazi de sus şi să doară rău. Rău şi ireparabil. Şi să mai şi stârneşti hazul/mila (nu ştiu ce e mai penibil).
Aşa am făcut. Doar uneori, înainte să adorm, îmi imaginam că poate singura noastră întâlnire nu a fost ultima, poate undeva…cândva…Dar atât. Am jucat după reguli. Mi-am făcut planuri de ziua mea. Nici un iz de concediu, nici un ban în plus de cheltuit, nici o aluzie aruncată. Şi totuşi am ajuns la tine. Tu căutai ceva, eu credeam că găsisem. Altfel, de ce mi s-ar fi împlinit cea mai adâncă dorinţă, tocmai de ziua mea?
Era trecut de 7 seara când te-ai ridicat de pe canapeaua albastră cam adormit, ai luat cheile şi ai zis: Mergem în Geneva. Eu am bâguit ceva cum că e târziu şi suntem cam obosiţi şi, poate, mergem mâine. Ziua ta e azi, a fost replica ta. M-am schimbat repede. Am vrut să-mi iau o fusta de blugi scurtă care s-ar fi potrivit atât de bine cu picioarele mele bronzate şi cu sandalele galbene cu toc…Dar m-am temut să nu crezi…ce dracu’ ai fi putut să crezi? Da, uite, dacă aş putea da timpul înapoi aş schimba asta. Aş îmbraca fusta aia obraznică.
Eram aşa de entuziasmată că, pentru a trece în Elveţia, ţară în care nu mai fusesem, aveam nevoie de paşaport, eram ameţită de serpentine şi de încercarea de a face o rezervare la un restaurant de pe telefonul tău mobil care mă încurca rău…Am zâmbit frumos la “graniţă” şi nu mi-a cerut nimeni paşaportul. Doar era ziua mea…Dar era şi Campionatul European de Fotbal găzduit de Elveţia şi Austria şi…în Geneva era meci. Portugalia-Germania. Nu ştiu nici azi cine a câştigat. Dar ştiu că Golful tău argintiu avea număr nemţesc, aşa că ne claxonam şi ne salutam cu cei asemeni nouă. Am intrat cu greu în oraş, meciul nu începuse, ne-am învârtit ceva până am parcat. Am iubit maşina aia. Abia o luasei şi erai aşa de mândru de ea…Nici ea nu mai e.
Ne-am plimbat pe marginea lacului sperând să ajungem cât mai aproape de mingea de fotbal uriaşă, tu m-ai luat de mână de parcă aşa ar fi fost dintotdeauna şi vorbeai de maşini şi de poveşti trecute (cred că erai aşa…puţin stresat), iar mie tot îmi venea să zic ceva despre noi. Îmi povesteai cum e luminat lacul noaptea, la fel şi jetul de apă şi mingea. Încă nu era timpul. Metropola care miroase a lux ne-a primit cu soare târziu şi mieros (doar era una dintre cele mai lungi zile ale anului), cu clădirile atipice în care sunt cele mai scumpe apartamente din lume şi, da, cu “bijuteriile” auto cărora le făceai mereu câte o poză. La fel şi lebedei de lângă lac (îmi mai amintesc cum ai tresărit şi mi-ai spus bucuros că are “pui”), la fel şi nouă. O fotografie cred că ieşise mişcată şi în alta mă uitam în jos, gândindu-mă că nu-mi sta bine părul. Parcă da. Şi, după ce am vrut să încercăm un restaurant scump de pe marginea lacului, unde n-am putut intra pentru că eram în adidaşi, după ce am făcut window-shopping printre magazinele care găzduiesc doar trei poşete (sau trei ceasuri), am sfârşit mâncând ceva ce semăna foarte tare cu un kebab, la “prietenii” tăi turci. Ba chiar era. Cel mai bun din lume. În timpul asta, pe telefonul meu în silent mode se adunaseră câteva zeci de apeluri şi mesaje. Mda, scuze, plecasem să fiu fericită un pic.
Şi, când am pornit spre maşină, pe malul lacului, s-au aprins dintr-o dată şi luminile. Meciul se terminase şi era încă ziua mea. Tu încă mă ţineai de mână şi nici măcar nu îmi amintesc ce am mai vorbit sau dacă ne-am pupat în mod romantic sau nu. Dar îmi amintesc ce gândeam -uite, dom’le, cum se simte fericirea…Ar trebui să fie de ajuns…
Şi n-a fost. Cred în continuare că te-am cunoscut prea devreme, deşi pentru tine a fost prea târziu. Prea târziu, prea departe, prea mult, prea greu. Da, eu voi da for ever vina pe distanţă şi pe timiditatea mea, iar tu n-o să mă contrazici (ce rost ar mai avea?!). Adevărul îl ştim însă amândoi. N-a fost să fiu eu.
Azi eşti la fel de aproape sau de departe…şi mult mai pe drumul spre ceea ce căutai, de fapt. Aşa cred. Uneori nu e nevoie de multe vise împlinite şi de poveşti şi de plimbari de mână pentru a simţi că “e ceva”. Nici de atâtea declaraţii iscusit turnate în vorbe, cât să dea pe dinafară. Rămân o fată în adidaşi albastru-cu-verde care scria, parcă, frumos, deşi nu înţelegeai foarte bine ce naiba voia să zică şi de ce nu zicea direct.
Iar tu vei căuta, aşa cum mi-ai promis, pozele din Geneva, pe care nu le-am văzut niciodată, făcute cu mobilul de care erai atât de mândru, unele din maşina argintie care nu mai există. Lacul, mingea de fotbal, lebedele, noi doi…Eu le voi salva cu atenţie într-un folder pe care îl voi numi Poze a căror descriere începe cu “am fost fericită atunci” şi pe care nu-l voi mai deschide nicicând.
Pentru că, dacă o fac, mă tem să nu ajung iar la Spitalul de suflete, ultimul etaj (cel pentru operaţii pe cord deschis), unde cardiologii iscusiţi vor considera la unison că nu se mai poate face nimic cu o inimă care a bătut prea tare când nu era nevoie, de prea multe ori, şi mi-o vor înlocui cu una nou-nouţă, artificială, cu ritm perfect, care ga-ran-tat nu va mai bate aiurea. Pe viaţă. Iar eu…încă mai vreau să o păstrez pe a mea. Are atuul de a simţi fericirea.
57 Comments
Leave a Comment
credeam ca doar eu incep sa-mi imaginez un posibil roman fericit cand incep sa cunosc pe cineva…
stii… unora dintre noi ne “ofera” viata foarte multe de indurat, dar ne-a inzestrat si cu o doza pe masura de speranta, de putere, si trecem peste multe, peste toate, doar pentru ca speram. Ajungem sa ne intarim “sufletul” atat de mult incat uneori credem ca nimic nu ne mai poate atinge. Uneori ajungem sa credem ca nu mai suntem in stare sa simtim nimic… din cauza nimanui. Poate ajungem si sa ne dorim sa fim “rai”, dar, cand ne oprim din lupta cu noi, ne amintim ca avem sentimente, chiar daca nu ni le mai dorim. Problema e ca “loviturile” continua sa vina din toate partile, si ajungi sa traiesti doar din obisnuinta si de plictiseala (oarecum)- “motivatii” care acopera speranta, si o tin acoperita pana cand vine cineva si o hraneste iar, redandui dorinta de a inflori.
Poate comentariul meu nu prea are legatura cu ce ai scris tu, dar asta am simtit nevoia sa spun- e ora 5 dimineata si nu prea am somn- din mai multe motive… sau poate doar dintr-un singur motiv- inca nu sunt chiar sigur.
Am petrecut zile de liniste sufleteaasca,zile in care am crezut ca nu mai simt asa de acut prezenta lui in ganduri,in vise,in muzica de fond a existentei mele.Ba chiar m-am amagit ca n-a fost asa de real cum imi aminteam.Uneori nu e nevoie de timp pentru a simti ca “e ceva”.E de ajuns sa-ti treaca mana prin par,sa-ti indeparteze o suvita sa simti ca esti asa aproape de fericire.Asta e real, ceea ce ai simtit in acel moment si n-are a face cu faptul ca pentru el n-a fost asa de insemnat.Pentru aceste momente poti fii recunoscatoare,sunt cele care -ti amintesc ca ai avut stari de gratie pe care multi nu le cunosc.Si daca te uiti in jurul tau, o sa vezi oameni perechi care nu mai au nici o lumina in ochi,care-si traiesc viata dupa niste reguli prestabilite fara sa aiba macar curajul de a se intreba daca ar fii putut face altfel.Si asta e cu adevarat trist!Imi revine in minte obsedant un refren…am facut tot ce-am stiut numai sa te uit, insa ce nu pot uita este amintirea ta .Si da, asa se simte fericirea,scurt si pe neasteptate.Apoi pleaca si ai senzatia ca n-a fost real,dar daca ar fii ramas s-ar fii transformat in banalitate.
Anda, e foarte emotionant ce ai scris.
Insa, am constatat ca doar o vreme rezonam cu cineva – cum spune poetul – un anotimp (sau mai multe, as adauga eu), un timp.
Oamenii in general vin si pleaca, e in legea firii. Nu ma plictisesc singura, asteptand pe cel care pleaca, sa vina, chiar as putea spune ca am voluptatea singuratatii, deocamdata. Dar as fi vrut ca cineva sa nu mai plece, sau sa se intoarca repede la mine.
Si nu m-am gandit daca am iubit doar haimanale…Poate ca la un moment dat ne sunt rescrise sentimentele; ideal ar fi sa se intample rescrierea in ambele parti, ca de obicei nu e asa. Unul pleaca si isi vede de libertatile lui, iar celalalt…nu e bine sa fii celalalt.
Anda, ai scris foarte frumos
adidasii nu ti-i stiu, doar scrisul… si o parte din suflet, nu? La multi multi ani, sa fii sanatoasa si iubita! In 2010 sa prinzi cateva momente in care sa spui: uite domle, asa se simte. Hihi, te imbratisez cu drag.
Da, speranta are o capacitate extraordinara de a inflori daca o hraneste ceva (sau cineva) oricat de putin, Daniel. Si, mai ales…de a sterge tot ce a fost indoiala, suferinta si promisiune de neimplicare. Nu stiu sincer daca suntem conditionati sa fim asa sau putem trece pe la “Spitalul de suflete” pentru a schimba asta, spre binele nostru…
Dorulet, m-am intrebat de multe ori daca genul asta de inima nu e un defect, innascut sau dobandit. Cei fara lumina in ochi nu cunosc decat penumbra. Cei care nu calatoresc nu stiu cat de minunata e lumea asta si de plina de povesti. Dar ma indoiesc ca au cazut vreodata in cel mai negru sevraj.
Cred, ca si tine, ca fericirea asta, scurta si neasteptata, s-ar transforma in banalitate, cu timpul. Dar imi doresc, macar o data, sa vad asta cu ochii mei.
Je, parca unii ar fi “ceilalti” mereu. Ma intreb uneori de ce nu exsita un echilibru, pentru ca aduc doar justificari teoretice pentru purtarea celorlalti, fara ca inima mea sa o inteleaga. Nu cred ca ne-am fi putut indragosti de haimanale, din contra. Numai ca, apropo de ideea de echilibru, ei voiau cam altceva. Altfel ar fi ramas, iar noi n-am mai fi avut discutia asta acum.
Did, cred ca sufletul mi-l stii dinainte de povestea asta si dintre alte povesti (in principiu pentru ca e tot ala). Adidasii ii mai am, la fel si camasa cu maneca scurta alb-cu-mov. Sper ca 2010 sa fie cum spui tu (nu de alta, da’ ar fi nasol sa-mi fi pastrat inima degeaba). La Multi Ani si tie, din suflet!
Da, o fericire pamanteana…si eu imi doresc sa mi se intample asta, macar o data.
Anda, “ceilalti” sunt mereu aceeasi, asa se pare; cred ca e o chestiune de constructie si echilibrul nu isi face loc aici. Pacat. Si, eu chiar m-am indragostit si de haimanale, e drept ca o singura data, si am stiut inca de atunci de ce, imi era dor sa imi fie dor. Apoi mi-a trecut… dragostea aia, nesanatoasa clinic, cum ar spune S.C. Prin firea mea predispusa la a alege gresit, am avut parte de mai multe intamplari nesanatoase, de toate felurile; ca daca nu era haimana, era nemernic, si ma intrebam uneori ce mai am de platit vietii. Acum nu ma mai intreb…poate sunt de neiubit – nu e o lamentare, ci o simpla constatare.
Nu e deloc placut sa simti “banalitatea “pe pielea ta.Cum la fel de dureros e sa fii constient de prezenta ei si de faptul ca nu poti schimba nimic,doar sa-ti imaginezi cum ar fii putut sa fie.Altfel,in alt timp si alt loc,ca o consecinta a altor decizii pe care trebuia sa le iei la un moment dat.Dar daca nu suntem noi liberul arbitru,daca deciziile noastre ar fii aceleasi chiar daca am avea o a doua sansa ? Asfel de inimi sunt ingemanate cu minti asemenea,care au o sensibilitate aparte ,prea putin pragmatice.Poate fii considerat un defect dar categoric e congenital.Cu toate astea n-as ravni la una mai hotarata si mai calculata. Daca n-ar fii fost asa,n-as fii simtit tot ce astazi imi aduce suras in suflet si sclipiri in ochi!
E ciudat, ca ramanem ancorati in niste povesti trecute. Imi vine in minte acum o replia dintr-un film pe care cred ca multi l-ati vazut deja .
http://www.youtube.com/watch?v=FbB2oBlP2uI
Si de dragul meu, va rog nici macar sa nu cumva sa incerati sa-l puneti in aceiasi balanta cu Cruel Intention
.
“- Why do you suppose we only feel compelled to chase the ones who run away?
- Immaturity.”
Cumpariluzii
CumparIluzii, treci de o poveste cand traiesti alta, doar atunci. Dar cand prezentul nu tese nici o poveste, ne intoarcem cu gandul la povestile trecutului, cred ca asa e mereu.
Je, tindem sa generalizam pe baza experientelor noastre -majoritatea au fost nemernici, deci aleg gresit, nu mi-au raspuns la sentimente, deci sunt de neiubit. Pe asta se bazeaza si sondajele de opinie, pe faptul ca un “peste 50%” inseamna majoritatea, cea care da directia intregului grup. Una aproape de 100% poate fi numita neacademic “covarsitoare”. La fel fac si eu. Dar cineva imi spunea recent ca ar trebui sa am mult mai multe incercari inainte sa trag o concluzie. Doar ca eu sunt putin prea comoda pentru un sondaj sociologic ca la carte…si cred ca unii oameni din nefericire sau pur si simplu din intamplare nu ajung sa fie iubiti, in viata.
Ai mare dreptate cu povestile. Trebuie sa apara o alta, chiar si numai la nivel de idee, pentru a ne elibera inima. Pentru a face loc. Si, daca ea dispare si ne lasa si mai pustiiti sufleteste, revenim intotdeauna la cea mai frumoasa dintre toate. Ca sa ne amintim cum era cand simteam.
Nu stiu daca e vorba de o a doua sansa sau de momentul potrivit, Dorulet…De multe ori e prea tarziu sau prea devreme. Se spune ca nimic nu e intamplator, ca daca e sa se intample ceva se intampla, daca e sa fii cu cineva, veti gasi o cale unul spre altul. Poti gandi asa daca asta te ajuta sa fii optimist sau sa gasesti cu seninatate un rost la orice. Dar eu cred cu tarie ca o vorba, un gest sau un minut in plus ar putea schimba totul. Schimba totul…Cred in a doua sansa la fel de mult ca intr-un alt inceput
Si…as vrea sa fiu mai ponderata in sentimente. Ca sa evit reversul medaliei.
Incepem sa-i urmarim doar cand se indeparteaza, iar noi nu vrem asta, Cumpariluzii. Din dorinta de a repara ceva ce nu tine de noi sau de a afla raspunsuri care nu exista. La intrebari imature. Si nu cred ca fugim dupa cineva anume. Mai mult dupa povestea care tocmai a murit sau dupa fericirea care, se pare, era doar a noastra.
Am fost sfatuita sa mimez indiferenta, mi s-a spus ca e cea mai buna arma pentru a intriga un barbat. Insa…cred ca am dat eu peste “cazuri speciale”, intrucat toti cei cu care am incercat sa nu fiu prea insistenta m-au uitat.
Frumoasa povestire, Anda! Si eu sunt acum “prinsa” in ceva ce ar fi putut sa fie, dar n-a fost decat prea putin si cu toate ca ma chinuie inca gandurile, chiar si in somn, imi dau seama ca poate ar trebui sa invat sa ma multumesc si cu atat pentru ca atat a vrut sa ofere! Totodata imi dau seama si ca dorinta asta a mea, nebuna chiar, de a-mi dori pe cineva caruia sa-i arat sufletul meu, ma impinge fortat pe taramul deziluziilor. Cu toate astea, nimic nu ma sperie pentru ca, desi de multe ori mi-am spus ca imi doresc sa fiu ranita intr-atat incat intr-o zi sa nu mai fiu capabila sa simt nimic, ma uit in oglinda si nu-mi vine sa-mi dau palme! Va pup pe toti!
Nico, eu am fost intotdeauna pentru discutiile clarificatoare, chiar daca unii sunt de parere ca asa ceva nu exista. In general le fac eu sa existe, asumandu-mi consecintele. Pentru ca e clar ca motivele nu sunt unele prea placute pentru mine. Ne multumim cu atat pentru ca n-avem ce face sau pentru ca am epuizat toate tipurile de incercari.
Nu cred ca cineva poate fi ranit sufleteste chiar atat incat sa nu mai simta niciodata nimic, pentru nimeni
Este genetic imposibil. Poate sa dureze mai mult sau mai putin pana cand sufletul se vindeca si inca ceva pana apare o persoana anume. Mai vin si simultan 
Ma multumesc cu atat pentru ca am descoperit ca exista oameni care se ascund de ei insisi dar mai ales de ceilalti, si-atunci refuza categoric orice fel de dialog, de teama de a nu fi vazuta partea vulnerabila din ei pentru ca apoi sa li se faca rau in vreun fel sau altul . Cat despre suflet, e o amagire de-a mea, o joaca de copil cu care traiesc zi de zi in minte…intr-un fel cred ca-mi da putere sa ma amagesc asa.
Uitasem, Anda sa-ti spun, ca sunt de acord cu tine intru totul , ca exista discutii clarificatoare . Uite asa mi-am adus aminte de un citat : “Pentru mine cuvantul are valoare deasupra tacerii. Tacere e neparticipare pe cand cuvantul e avantare in necunoscut. Tacerea e nimic, cuvantul e totul. Tacerea, in final, e doar pauza intre
cuvinte.”
Uneori, e prea tarziu sa-ti dai seama ce vrei atunci cand ceea ce conteaza e ce trebuie !
Buna dimineata, Anda, buna dimineata, baloane de sapun…asa sunt si sperantele, iluziile, visele noastre…
Refuza dialogul pentru ca nu toti sunt interesati sa cunoasca omul de langa sau sa lege cine stie ce legatura profunda, Nico. Nu cred ca au nevoie de asa ceva. Si unii…nu accepta nici un fel de discutie clarificatoare. E perfect in regula pentru ei ca lucrurile sa ramana in aer si tu in urma.
Dorulet, nu stiu cum se face ca mereu e prea tarziu din cauza altora. Eu sunt aceeasi, pe loc…
Buna, Anemone. Da, dau impresia de culoare, dar e doar o parere…
Anda, e foarte frumoasa poza.
Mereu cand am fost la o rascruce si a trebuit sa aleg,am facut “ceea ce trebuie”.Pentru acel moment am fost sigura ca e alegerea buna,apoi m-am intrebat retoric de fiecare data”dar cu mine cum ramane?”Astazi sunt mai toleranta cu mine,mai ca-mi vine sa aleg exact pe dos,doar-doar n-o sa mai fie nevoie de intrebari si incertitudini postume.Ma indoiesc ca voi putea sa ma pun pe primul loc in lista de prioritati,dar macar m-am gandit la asta ,nu?
A…ma refeream la sfarsitul povestii!!!{postume?!}
Am inteles la ce te refereai, Dorulet. “Postume” e foarte…potrivit. Sa stii ca si daca alegi ceea ce nu trebuie, impotriva intregii lumi, nu inseamna ca nu ajungi sa te intrebi, la un moment dat, “si cu mine cum ramane?!”. Si nici ca scapi de intrebari, incertitudini. Dar macar vei fi incercat.
Asa e bine, sa ne intrebam pe noi insine “cu mine cum ramane”…pentru daca intrebam pe altcineva, avem parte de ridicari stinghere din umeri, clipit des si inexplicabil, tuse inecacioasa, balbaieli, si mai adaugati voi ce vreti la acest “tacam”.Subiectul ramane vesnic deschis
In ultima perioada, eu nu prea fac mare lucru, doar stau in fata calculatorului si caut tot felul de lucruri sa citesc. Asa ca acum, nu vreau sa-ti spun tie, Anda, decat ca mi-ai intarit dorinta de a depasi tot ce ne doboara si ne duce in vizita la “Spitalul de suflete”, mi-ai luminat fata cu acel “Vis de iarna”, mi-ai adus zambetul pe buze si caldura in suflet cu imboldul subtil de a trece in noul an aratandu-ne “Cum sa traiesti pana in 2010(cel putin)” ,dar mai departe “altfel”, si mi-ai umplut lumea cu mii si mii de baloane de sapun, cu mii si mii de culori printr-o frantura din povestile tale nemuritoare: “We’ll always have Geneva…”!
A fost o simpla intamplare ca am trecut pe aici acum ceva vreme pentru prima oara, dar e foarte sigur ca voi mai trece pe aici nu numai atunci cand voi avea eu nevoie, ci ori de cate ori voi avea ocazia!
Braque zicea odata ca: “arta e o rana transformata in lumina”! Pot fi vorbe mari, dar eu asta simt!
Conteaza mai mult sensibilitatea cititorului decat povestile in sine, care sunt aceleasi pentru toata lumea, Nico. Asta cred ca le da un anume sens. Daca te-au ajutat cu ceva, asta nu poate decat sa ma bucure. Dar sa stii ca mi le spun in primul rand mie insami, de multe ori asa cum as fi vrut sa simt sau sa fie. Nu sunt chiar clara in privinta rolului lor terapeutic (pentru mine), dar in mod sigur e unul. Altfel n-ar fi scrise.
Foarte frumos citatul tau. Nu mai stiu cine spunea, cred totusi ca Octavian Paler, ca orice act de creatie izvoraste dintr-o anume lipsa, o apasare, o suferinta. Nu din prea-plin. As da orice, totusi, sa existe mai putine rani.
Anda, vom avea tot timpul geneva, la fel cum vom avea Budapesta, Timisoara sau vreun loc. Cred in puterea scrisului de a vindeca “rani transformate in arta” dar cred si in transformare, uitare, lasare la o parte. Doar ca sa-ti fie tie bine. Stii ce spun…..
Te imbratisez cu dor de Belgia
Stiu ce spui, Delia, si ai dreptate. Nu stiu daca scrisul vindeca rani…uneori cred ca nu face decat sa le rascoleasca…si ca toate povestile mele ar fi fost deja uitate daca n-ar fi fost puse in cuvinte cu atata acuratete. In varianta mea, desigur…cat de usor trecem sub tacere tot ceea ce ne strica basmul!
Am mai vorbit despre asta…e efectul terapeutic de moment si suprinderea de a doua zi, cand recitesc. Da, Belgia ne asteapta pentru o poveste noua, a noastra.
As dori o rezerva la ultimul etaj al Spitalului de suflete. Mai am ceva de peticit, ca sa pot merge inainte cu inima deschisa sau poate mai bine, stransa. De ce oare barbatii nu sunt nemernici de la inceput, din primul moment in care incep sa-ti toarne otrava in inima? Stiu ca undeva in lume exista adevaratul meu suflet pereche, si daca-l vedeti, spuneti-i ca-l astept. Nu mai vreau sa iau decizii proaste, nu mai vreau sa actionez impulsiv din instinct, as vrea sa devin putin mai indiferenta.
Ma intreb de o vreme, de cand am mai acumulat experiente diferite unite prin acelasi deznodamant ieftin, care mai e rolul prologului. De ce atata risipa de timp, energie, vorbe? Am ajuns sa apreciez mai mult barbatii care intreaba direct. Oricum nu exista decat doua variante de raspuns, oricat de mestesugite ar fi povestile. Si, in general, nu prea se schimba, in timp. Cred ca barbatii ar trebui, in loc sa adune nume cat mai diverse, sa se intrebe si daca femeia cu pricina a ramas cu ceva in urma lor. Altceva decat dezgust sau, mai rau, NIMIC. Dar ar insemna sa le cerem prea mult.
Indiferenta e cea mai buna. Iar sufletul-pereche, daca exista, cred ca e putin ocupat.
Anda, rolul prologului ? Cati oameni crezi ca mai apreciaza un prolog ? O poveste? Pun pariu ca suntem putini, din ce in ce mai putini. Intr-o lume in care uitam sa creionam propriile povesti acceptand sa ne ingropam in lupta pentru o pozitie in societate, lasa-ma te rog sa cred ca oamenii care cred in povesti, intr-un final vor beneficia de un deznodamant fericit. Sa ne bucuram, in curand ne vom cumpara si povestile…
Cumpariluzii
Povestile sunt nepretuite, macar de o parte…nu se pot cumpara sau vinde, Cumpariluzii.
Nu prea stiu ce s-a inteles sau apreciat din toate prologurile din viata mea. In loc sa fie atat de neobisnuite, sincer, as fi preferat o atitudine constanta. Nu suport schimbarile radicale de comportament in ceea ce ma priveste, ma indeamna sa procedez la fel, fara sa inteleg de ce. Asa ca toate datile viitoare vor fi cu cartile pe masa.
Poate tocmai de la credinta in povesti ni se trage…lipsa lor…
O sa pierzi multe…
Ce anume? Si o sa-ti spun si eu ce voi castiga…
O sa pierzi prologul, o sa pierzi magia, o sa pierzi povestea, o sa pierzi “moliile” , o sa pierzi un cititor, o sa-l pierzi si pe ala care gandeste la unison cu tine dar acum doarme singur intr-un pat dublu. Lucrurile astea mi-au venit in minte in primele 4 secunde….dar probabil as putea scrie multe.
” Si timpul nu mai avea rabdare”……
Cumpariluzii
O sa citesc mai mult, o sa muncesc mai mult si o sa castig mai bine, o sa calatoresc mai mult, o sa dorm mai bine in patul meu orange de doua persoane, iar timpul nu va mai avea rabdare pentru ca nu-l voi mai petrece asteptand.
Poate imi voi pierde un cititor sau mai multi, pentru ca nu va mai fi nimic trist de povestit. Ar putea fi un semn bun.
Anemone, nu vezi ca pe ale mele le dau gratis?
“O sa citesc mai mult, o sa muncesc mai mult si o sa castig mai bine, o sa calatoresc mai mult, o sa dorm mai bine in patul meu orange de doua persoane, iar timpul nu va mai avea rabdare pentru ca nu-l voi mai petrece asteptand.
Poate imi voi pierde un cititor sau mai multi, pentru ca nu va mai fi nimic trist de povestit. Ar putea fi un semn bun.”
Bai ….am dat copy/paste pentru a nu mi-a plaut nimic din ceea e ai spus. O sa astigi mai bine? O sa calatoresti mai mult ? Crede-ma ca nu ai nevoie de bani ca sa calatoresti ci de o doza de nebunie. O sa muncesti mai mult? Pentru ce ? Ca a iti creezi ideeaa ca iti este bine ? Cand de fapt ajungi sa iti fie frica sa ai timp liber ? O sa dormi mai bine ? O sa adormi obosita. Timpul? Am scris itatul pentru ca asta e impresia pe are mi-ai lasat-o.
Anda ? Povesti triste ? Eu nu vad nici o poveste trista…eu citesc pentru ca sunt povesti frumoase care ma fa sa zambesc…sriu. Si nu sriupovesti triste. Sunt povesti frumoase…..
…………
Cumpariluzii
Bine, atunci poate eu sunt cea trista, uneori. Mersi
eu votez pentru poveste, indiferent de final. iar povestile pot fi si cu o atitudine constanta din partea … povestitorului, dar astea sunt povesti mai rare. si poate de aceea mai pretioase.
Povestile sunt frumoase si triste, nu stiu daca in ordinea asta, dar asa sunt. Povestile toate.
Tot ce ni se intampla noua sunt povesti,Anda!Pentru ca in real,in concret, ei…barbatii sunt sintetici si pragmatici.Lor le placi sau nu, ii placi sau nu,si nu vor nimic complicat.Ei nu stiu [sau au uitat ce minuni facea o poveste spusa de mama sau bunica]ca sufletul nostru are nevoie de povesti ca de un balsam,ca ne emotioneaza povestile triste,ca ne bucura cele senine,ca prin ochii si sufletul nostru se formeaza viitorii barbati care vor iubi frumos sau mai putin frumos fete crescute si de tati care acum nu ne inteleg.Poate ca mamele lor n-au avut timp destul sa le modeleze si sufletele nu numai ascensiunea.Ei au altfel de povesti,spuse mai cu jumatate de gura,mai pe inserat.
La final, ramane povestea. Cam cu asta ramanem si noi, si ei. Sunt povesti pe care le spui cu drag, povesti pe care nu le poti spune pentru ca ranile lasate de ele nu te lasa sa vorbesti. Fara povesti, viata noastra ar fi goala.
Ma intreb, oare acum 60 de ani, cand te maritai tanara si aveai acelasi sot, bun sau rau pana la final, puteau fi scrise povesti interesante sau era o rutina?
De ce sa te duci cu 60 de ani inapoi, Alexandra ?
Poate si de teama ca viata noastra sa nu fie, cu adevarat, goala, facem o poveste din orice. Cat mai nebuneasca, cat mai colorata, cat mai “a noastra”. Nu toti. Unii dintre noi. Si poate pasim mai altfel in lumea asta in care in mod normal nu iesim in evidenta prin nimic, stiind ca ascundem in suflet ceva ce ne-a daramat cursul firesc al zilelor si pe care l-am trait (cum altfel?) din toata inima. Chiar daca povestea a fost doar a noastra si…nu s-a intamplat intocmai. Chiar daca deznodamantul, calitativ, nu merita transpus in vorbe. Ramane…partea noastra. Ce am dat noi a fost real.
N-ati observat ca nimeni nu scrie despre implinire? Sau…ba da, poate, dar e cam plictisitor. Se traieste si atat.
despre implinire, poate doar intr-un manual “cum sa … in 4 pasi”. altfel, subiectul e mai greu de prezentat fara sa se cada in siroposenie. sau cel putin asa mi se pare mie, pentru ca nu mi s-a intamplat niciodata sa fiu dezgustator de fericita..
Daca ar exista un grad de comparatie pentru fericire, cred ca “dezgustator de” ar indeplini perfect aceasta functie
Ar fi o provocare, da…sa prezinti fericirea in cuvinte simple…