Oamenii care pierd
Posted by Anda on Feb 1, 2010 in Viaţa reală | 28 comments
În vremea când mai credeam într-o forţă superioară nouă, atotştiutoare şi imparţială, şi într-un posibil apoteotic moment în care fiecare va primi ceva, după merit şi după faptă, nu încetam să mă rog pentru…diverse. Niciodată, dar niciodată pentru lucruri care ţineau doar de mine. Pe acestea ştiam că până la urmă le obţin sau, din fericire, le uit. Fie pentru că am o răbdare ieşită din comun (sau poate sunt complet naivă crezând fără încetare că mai e timp, mai e timp…), fie pentru că planurile mele “serioase” le-am structurat pe ani întregi, fie pentru că, de ce să mă ascund, am avut nişte vise relativ banale şi uşor de atins de către persoane relativ mediocre.
Dorinţele mele, şoptite la ceas de seară înspre o forţă aşa-zis superioară nouă, mereu trează, implicau obligatoriu alte persoane. Care, pentru fericirea mea, era de preferat să facă, să zică, să aducă…ceva. Aici mă simţeam neputincioasă. Armele cu care mă descurcam atât de bine în lupta cu fiecare zi (atenţia, buna organizare, ambiţia, curiozitatea) cădeau automat în faţa oricărei prezenţe umane. Vorbele mele intens gândite şi meşteşugit scrise nu găseau niciodată momentul, suflul, tonul pentru a-mi ţâşni de pe buze. Cele mai frumoase toalete se odihneau în şifonier, neatinse de nici o privire străină, iar parfumul meu cel mai de preţ încă aşteaptă să fie inspirat adânc, ca un început de poveste, dintre buclele mele aurii. Cărţile savurate au fost, pe rând, uitate, pentru că n-au găsit nicicând un miez de conversaţie pe care să-l îmbogăţească. Fotografiile armonioase, făcute cu sufletul, au rămas în mine. Nu le-am mai developat niciodată. Credeam că, în timp, voi învăţa cum. Şi atunci…visele mele transpuse în rugăciuni încercau să implice o forţă divină în care credeam şi care putea face lucrurile să prindă contur, fără ca eu să rostesc vorbele, să găsesc mijloacele şi metodele. Putea face să vină altcineva spre mine. Să se întâmple şi fericirea care vine din afară şi pentru care sunt responsabili alţii. Pentru că problema mă depăşea. Pentru că, de una singură, nu ştiam cum să fac…ce să fac…
La cumpăna dintre o treime şi o jumătate de viaţă (după statistici), când, nu-i aşa, ne-am lămurit cum e treaba cu fericirea care nu ţine numai de tine (e efemeră, dacă nu de-a dreptul o utopie), îmi dau seama că Cel-de-Sus are, cum spun persoanele mult superioare mie dpdv al credinţei, un plan cu fiecare dintre noi. Şi chiar ne dă ceea ce solicităm la ceas de seară. Doar cu timing-ul are ceva probleme. După ce dorinţele au devenit laitmotive, după nopţi de lacrimi tricotate între ele şi rătăciri la hotarul de dincolo şi dincoace de iubire, după o vreme în care nimic nu mai are sens, se întâmplă. Nu, asta nu aduce fericirea sperată. Vorbele pe care doreai să le auzi, toaletele în sfârşit extrase din şifonier şi destinatarul olfactiv al parfumului tău scump vin, toate, prea târziu. Când nu mai contează.
Cred că forţa superioară nouă are un unic scop. Acela de a ne convinge că n-o să vină niciodată din afară mai mult decât poate veni din noi. Că întotdeauna am putut să trăim şi fără oamenii care pleacă, şi fără fericirea efemeră pe care au adus-o în viaţa noastră. Trebuie uneori să se întoarcă sau alteori să ne dezamăgească rău, pentru a ne da seama că…n-au fost niciodată acolo. Că oricum am fost singuri, singuri.
Azi nu sunt cu mult mai înţeleaptă. Chiar am dubii legate de o posibilă formă de divinitate. În continuare nu ştiu cum să fac lucrurile visate să se întâmple. Nu ştiu să rostesc vorbele potrivite pentru determina pe cineva să vină înspre mine sau să nu mă uite atât de nedrept de uşor. Între visele care vuiesc în mintea mea şi faptele banale cu care mă învârt în lumea reală e un zid uriaş, chiar dacă îl acopăr cu un zâmbet. Credeam că cer foarte puţin, dar se pare că e mult mai mult decât poate cineva să ofere (aşa cum orice număr pozitiv nenul e mai mare decât zero). Şi, ca să nu recunosc că eşuez lamentabil în a stârni în oameni anumite reacţii, că nu stăpânesc arta vorbitului, nici nu deţin mijloacele şi metodele de a pluti în lume (sau poate, pur şi simplu, nu port parfumul potrivit), ei bine, prefer să cred altceva. Că toţi aceia care mi-au trecut prin viaţă fără să-şi dorească să rămână (măcar preţ de o cafea vorbită) din neatenţie, nepăsare sau pur şi simplu nefericire, m-au pierdut pe drum.
28 Comments
Leave a Comment
Ah, de ce incepi tu saptamana cu intrebari atat de grele, cu concluzii atat de amare?
Desi tema e grea si amara, imi da o solutie buna, sa cred ca m-a pierdut pe drum…Dar, tot un fel de neiubire e si asta…pai de ce nu a avut macar un pic grija de mine?! Cineva mi-a tradus intr-un alt mod intr-o zi: i-au fost rescrise sentimentele.
Juztine, cred ca, de fapt…am incheiat saptamana cu ele…
Rescrise sau nu, Je, n-a avut grija de tine, drept urmare te-a pierdut.
Anda, momentele de introspectie vin doar la finaluri sau la rascrucea unor drumuri. Raspunsurile pe care le primim de la noi nu sunt intotdeauna respectate, pentru ca daca vin momente de fericire induse de un anonim, atunci uitam toate concluziile vis a vis de trairi si situatii din trecut. Poate ca ne-au tradus, ne-au uitat, ne-au abandonat, dar nu e oare un pas inainte ca orice sut in fund? Anul acesta voi face 36 de ani si sunt o mama singura care lupta in fiecare zi cu realitatea crunta, asa ca nu prea am timp sa cad in oala cu melancolie. O fi rau, o fi bine, nu stiu, dar ma ajuta.
Hmm…mult prea subiectiva concluzia. Mi-as dori ca un barbat din viata ta sa scrie una din povestile voastre. Daca am avea puterea de a citi ambele povesti, cu siguranta ne-ar ajuta in viitor…
Cumpariluzii
Anda, ma topesti cu scrierile tale…Cine te pierde pe tine pe drum, e un mare ignorant iar cine ar vrea sa te pastreze, ar trebuie sa posede nenumarate diplome in transport, pastrare si depozitare valori…Esti atat de speciala….Iti doresc ca masa de la geam sa fie a ta, ca rochia sa-i vina perfect, intregita de colierul de perle, ca focul de artificii sa se regaseasca in ochii si in sufletul tau.
Da, Alexandra, sunt concluziile mele din acest moment. Nu stiu in ce masura suturile in fund te arunca inainte sau doar iti provoaca niste vanatai zdravene, dar…acum nu e vorba de cazut in butoiul cu melancolie. Nici pe departe. Cred ca ai dreptate, e doar o rascruce de drumuri.
Povestile sunt doar ale mele, Cumpariluzii. Probabil varianta “lor” ar fi atat de banala incat ne-ar lasa un gust amar sau…sentimentul straniu si de insingurare pe care ti-l da un parc urias de distractii cu toate luminile stinse, parasit.
Aerlilian, oricine poate visa frumos. Nu necesita insusiri speciale. De la un vis la altul, te perfectionezi
Abia astept artificiile!
Pentru ca cineva sa ramana sau sa nu te uite n-ar trebui sa faci nimic special.Doar sa fii!De asta ma conving tot mai mult pe zi ce trece.Am trecut si eu prin tot felul de incrancenari,subterfugii,subtilitati mai mult sau mai putin mascate si toate n-au facut decat sa-mi stirbeasca increderea in mine,sa-mi fie putin jena sa ma privesc in oglinda.Nu trebuie sa ne simtim vinovati daca ceilalti nu ne percep asa cum ne percepem noi,sau pur si simplu ei nu cauta genul nostru de femei.Cineva mi-a spus ca sunt un om prea bun,si-atunci am inteles ca el nu cauta un om bun fiindca asa ceva avea si acasa…
Adevarat, nu trebuie decat sa fii.
Din pacate unora nu le plac oamenii buni, javrele sunt mai interesante – acestia ar trebui lasati sa isi intalneasca parteneri pe masura lor.
Oamenii nepotriviti au tendinta de a se autoexclude din viata cuiva, ceea ce este un lucru foarte bun, de fapt. Dar…mda, femeile tind sa ofteze dupa toti nemernicii…
Cred ca totul e o uriasa loterie. Nu cred ca exista strategii. Pur si simplu…se intampla sau nu. Ideal ar fi sa se intample fara sa faci nimic special. Insa tindem sa credem ca trebuie sa ne straduim un pic, daca nu ne iese de un numar de ori.
Unora nu li se intampla. Altii nu cauta.
Anda, ai scris dramatic de adevarat. Indraznesc sa te intreb: tu ai fost vreodata in pielea omului care a pierdut pe cineva (din cauza propriilor ezitari) ?
Poate pentru unii mai speciali se-ntampla mai tarziu,cand pot asimila mai bine,mai profund.Poate ceea ce-si doresc acum nu e ceea ce le aduce fericirea adevarata,e doar un exercitiu pentru suflet,pentru a nu fii coplesiti de ceea ce au de trait pe mai departe.Nu stiu de unde imi vine ideea asta ,dar asa simt in legatura cu ceea ce-ti va oferi tie viata.Cred ca n-ai gasit inca calea spre lumina,spre lumina ta.Te imbratisez,cu drag!
Juztine,cu cat e “fructul oprit”mai oprit cu atat ti-l doresti mai tare.Deopotriva se poate aplica atat la femei cat si la barbati.Insa noi avem si o doza de credulitate,de naivitate.Doamna Aurora Liiceanu spunea ca suntem tot atatea proaste cate femei suntem.Mare dreptate are!Cand iubim,nu vrem sa fim rationale,ne reprimam intentionat mandria,judecata,intuitia feminina.Ba chiar ne indepartam de cei care ne spun adevaruri care nu ne convin.Ii ridicam pe un soclu,si apoi uitam ca sunt doar “muritori”cu defecte si mai putine calitati decat le-am gasit noi.Si-ntre timp oftam,si ne perpelim…
Dorulet, nu toata lumea simte o atractie deosebita pentru fructul oprit. De multe ori acest “fruct” e doar un individ duplicitar, cu un caracter chestionabil. Prea ne gasim mereu scuze ca suntem femei, ca suntem proaste, ca suntem sentimentale, etc, pentru a trece cu vederea niste defecte evidente.
Ajunge sa simti o data in viata, Juztine!Si nici macar nu credem ca avem nevoie de scuze,in momentul acela…
Sara, eu nu cred ca am fost vreodata in pielea omului care sa fi avut cu adevarat pe cineva. Si asta-i dramaticul adevar.
Nu cred ca toate femeile sunt atrase de “fructul oprit”, de poveste, de scantei si de atatea lucruri pe care le vedem in filme. Pentru unele (fericite) persoane, e suficient sa “dea cu plus”. Sa fie de treaba, sa aiba casa, masina si sa vrea copii. N-ar trebui sa fie asa complicat. Nici ei nu vor complicatii. Ratacim degeaba atatia ani pentru ca nu abdicam de la niste vise.
Vrem copii, casa, masina, dar vrem sa fim convinse intr-un mod romantic si pasional sa le primim. E o teorie, nu? De avut cu siguranta pe cineva, nu cred ca avem cum. Ar fi un act de posesie si asta de obicei le place barbatilor. Ei sunt cu simtul proprietatii dezvoltat. Filmele ne trasmit o perceptie gresita, dar nu sunt ele oare rodul unor scenarii scrise de cineva care a trait sau visat?
Mai trist e ca din cauza unora care mi-au trecut prin viata ,m-am pierdut eu pe mine!
Pai…atunci cand nu traiesti, iti imaginezi, scrii, regizezi…Marile opere sunt rodul unor oameni tristi. Cam greu sa creezi in stare de prea-plin. Asa e, Alexandra…probabil vrem tot ce vor femeile “obisnuite”, plus o doza mare de poveste care sa ne faca sa ne simtim “speciale”.
Nu exista asa ceva, sa te pierzi pe tine, Dorulet. Dar…exista risipiri inutile. Asta da.
Doar ca in urma acestor risipiri inutile cum spui,am gasit o alta “Dorulet”cand m-am intors.Mai sceptica in privinta oamenilor,mai dezamagita de lipsa de empatie dinre aceasi oameni,mai vulnerabila in fata cuvintelor,a privirilor.Si mult,mult…mai trista.
Anda, ti-am citit si recitit postarea. Chiar de la inceput. Mi-a fost insa imposibil sa scriu. Pentru ca suna a concluzie. Poate nu asa ai vrut. Dar mai sunt atatea de aflat, draga mea, mai sunt atatea drumuri de facut si iubiri de trait. Si crede-ma are sa fie frumos.
Te imbratisez, e noapte.
Liberté, égalité, naïveté
–
Un om căra în spate
Un dram de naivitate.
http://www.ivcelnaiv.blogspot.com/
http://ivcelnaiv.blogspot.com/search/label/lovez
Anda,ce inseamna sa “imblanzesti”? Sa creezi legaturi! Dar odata ce ai imblanzit pe cineva,esti raspunzator pentru toata viata de acel cineva.Eu nu-ti cer “toata viata”,dar… nu-mi mai raspunzi?Unde esti?Cu mine cum ramane? Te imbratisez!!!
Delia, ma gandesc si eu la drumurile de facut…de fapt, e singurul lucru care ma mai face sa zambesc inainte sa adorm, franta de oboseala. In ultima vreme ma simt ca intr-un carusel destul de prost centrat.
Dorulet, eu sunt mereu prin preajma. Adun…prescriptii pentru pastile violet.
Mi-e dor de voi.
Citesc o carte care ma duce cu gandul la tine.”Singuratatea numerelor prime”,imi place mult,dar recunosc ca am cumparat-o intrigata de titlul ei. Esti bine?
Ma intreb si eu, de cateva zile, daca esti bine acolo unde esti…in dimineata asta, te intreb si pe tine. E soare, Anda?
Anda, lipsesti si…ne lipsesti de o gramada de timp…Ce-i cu tine, unde esti?Da-ne un semn.Nu ne poti lasa singure la inceput de primavara…