Gânduri despre bărbaţi, aşteptând primăvara

Mă mai lovesc uneori, la ceas de bilanţ sau de răscruce, de curăţenie prin gânduri sau primenit de vise, nişte constatări vrednice să fie ridicate la rangul de reguli general valabile în privinţa bărbaţilor.  Păcat că le-am depistat la 31-fără-un-pic de ani, cam târziu pentru schimbări majore. Pe de altă parte, schimbări…ca să ce? Am crescut (şi nu sunt singura) în spiritul lui să fii cea mai. Pentru că, nu-i aşa, numai şi numai în cazul ăsta se vor deschide porţile succesului, portiera Porsche-ului şi braţele prinţului. Adică tu fă-ţi partea ta, învaţă, nu te îngrăşa, ai grijă ce şi cum vorbeşti, “nu ne face de râs”, că restul o să vină. Ei, am o veste proastă. Prinţu’ din ziua de azi (să-i trăiască Porschele!) e niţel tălâmb. N-ar vrea, la o adică, o consoartă care să-l pună în umbră. Să schimbe bateria la chiuvetă, să verifice dacă a înţeles niscaiva metafore bine alese, să pretindă cadouri cu semnificaţii pe care sufletul lui naiv nu le va ghici în veci sau să se uite la el cu privirea aia: ce mă plicitisesc cu tine, individ-cu-program-fix-care-seara-bea-o-bere-şi-adoarme-iar-în-week-end-se-holbează-la-tv-şi-după-aia-vine-iar-luni. Deci asta ar fi unu’ la mână. Exemplarele astea nu caută calităţi, poate doar ceva companie şi conversaţie banală despre care nu voi scrie niciodată aici. Ciudat cum noi, aşa-zisele prinţese, vrem ca “al nostru” să fie cel mai deştept, drăguţ, spontan, manierat şi realizat, dacă se poate. Numai eu ştiu cum îmi lucesc ochii de câte ori văd în jurul meu sau în lumea largă vreunul atins măcar de aripa “specialului”. Şi cât de mult am visat cândva să trăiesc în preajma unei astfel de persoane, superioară mie din toate punctele de vedere, de la care să am ce să învăţ şi care să mă determine să fiu mai bună ca ieri etc. Nu spre asta ar trebui să tindem, spre…cel mai bun? Ideal, măcar?

Ei, pe de altă parte, după ce au părut interesaţi de noutatea prăzii şi de natura conversaţiilor (mişto să ai şi o intelectuală din când în când în colecţia de tărtăcuţe, mai ales una care se descurcă singură, n-are nevoie să fie dusă cu maşina, nici să i se care plasele, şi mai e şi suficient de draguţă încât să pară atentă la inepţiile tale auzite în cercurile de prieteni de doi lei), ajung la concluzia (atât de jenantă cât se poate la un bun-simţ atrofiat peste măsură) că e cam…complicat. Mai bine să ne găsim o nouă tărtăcuţă pentru care nu e nevoie de citate din Cioran, învăţate pe dinafară şi repetate seara, în caz că trebuie a doua zi. Cam greu cu caviaru’ dacă eşti obişnuit cu icre (de la non-stopu’ din colţ). Te întorci la ce ştii, la cucoana alături de care vei fi mereu cel mai deştept şi inspirat şi în faţa căreia nu trebuie să-ţi justifici, prin neologisme, blocajele de orice fel (aici să înţeleagă fiecare ce vrea).

O altă chestie la care sunt bărbaţii teribil de amuzanţi este toleranţa în asociere. Ca femei, ne apropiem în general de cele care au aceleaşi preocupări, cam aceeaşi pregătire, acelaşi gen de gusturi, educaţie similară şi pretenţii pe măsură. Cei cu care te însoţeşti sunt oglinda a ceea ce eşti, altfel spus. Ei bine, nu. Reprezentanţilor sexului opus le place să aibă prieteni idioţi. Urmăriţi cu atenţie specia, vă rog. Unii care n-au pus pe hârtie un gând în viaţa lor, dar sunt atât de devotaţi pe cât le permite mansarda şubredă. Mă întreb mereu, cu o curiozitate neprefăcută, ce or discuta. Nimic -azi am schimbat roata la maşină, vecinul de sus mă enervează, e un târg de nush’ce -hai şi noi. Tare de tot.

Acum, de ce să mă dau rotundă, am ascultat şi eu cu ochii mari poveştile unora care la prima probă au clacat şi chiar m-am prefăcut că nu le observ…impotenţa ca să nu-i jignesc. Îi las în plata Domnului, să legene căruciorul, să facă piaţa, să poarte conversaţii fără miez cu prietenii semi-dezvoltaţi despre ce a mai făcut vecinul X. La cât mă cred eu de isteaţă pentru că înşir două-trei vorbe pe un capăt de hârtie virtuală,  nu mă mir că au fugit cât i-a ţinut maşina, spre tărmuri mai liniştite şi mai lipsite de idei. Cât despre mine, visez în continuare la “cel mai cel” -cum ar fi un ministru mai de doamne-ajută, un amabsador neapărat într-o ţară europeană, un moderator de televiziune deştept sau un specialist în…situaţii de criză. Ei există, desigur, şi în realitate, doar că habar n-au de fanteziile mele în ceea ce-i priveşte

Ei, şi cum tot mă întreba cineva drag mie ce culoare mai au visele în prag de primăvară, cred că…visele mele îşi pun eşarfe vaporoase, se plimbă prin parcuri încă neînmugurite, aruncă un ochi spre scene de teatru, savurează o cafea povestită, cu mult lapte şi un strop de frişcă undeva pe Lipscani, răsfoiesc cărţi noi în librării mici şi cochete, roşiatic luminate de amurg, strâng covorul şi fac din nou piruete într-o garsonieră de la etajul 6.

Şi, uneori, după ce am făcut toate astea, cu voluptate, ca şi când ar fi cea dintâi primăvară simţită, ciocnesc un pahar de vin roşu (aromat şi un pic îmbătător) şi împart o prăjitură (cu cea mai fină ciocolată), o jumătate de noapte şi câteva fărâme de poveste.

Mai depinde şi de Prinţ. Unii…se pricep la vinuri

Doamnelor…

Mă macină nişte gânduri de maturitate, la început de primăvară. Oamenii pleacă şi se întorc în viaţa mea (aceeaşi) după o logică amuzantă şi neînţeleasă. Sunt mândră de mine. Nu-i mai transform în poveşti închipuite, ale mele. Repet greşeli cu precizia unui chirurg excepţional fără să mă mai supăr pe mine. Aştept în continuare să mi se întâmple lucruri ieşite din comun, dar nu mă mai deprim când le cad aripile. Număr lunile care trec. Două din anul ăsta deja. Nu mi-am propus să fie cel mai bun (nu cred că ştiu ce ar însemna asta). Dar mă întreb de fiecare dată dacă va fi anul în care voi creşte, în sfârşit.

Lucrez într-o zonă cu multe birouri. Văd în fiecare zi zeci de femei ieşind de la metrou sau coborând din maşini. Mereu mi se par mai drăguţe în luna martie, ca şi când ar vrea să păcălească puţin primăvara, să vină mai repede. Cred că foarte multe sunt mai tinere decât mine. Obligatoriu pe tocuri, cu broşe pe taioarele strânse în talie, cu părul tăiat drept, până la umeri, cu machiaj discret şi geanta laptop-ului în mâna deja fără mănuşă. Aşa o să fiu după ce cresc. Voi merge la birou, voi fi serioasă, organizată, voi promova, voi avea subalterni, poate la petrecerea de firmă sau în călătoriile “profesionale” voi cunoaşte un bărbat (genul mereu costumat) uşor mai în vârstă, deci mai “realizat”, copil 1, copil 2…

Nu ştiu dacă există o şcoală care, odată absolvită cu onoruri, să-ţi dea dreptul să te numeşti femeie adultă. Habar n-am cum sunt întâlnirile la restaurante fiţoase, pline de adulţi costumaţi. Ar fi cam complicat să îmi ascund mereu mâinile, pentru ca onoranta companie să nu observe că-mi rod unghiile. Nu cunosc senzaţia pe care ţi-o dă şofatul. Încă mă mai tem că cei din trafic îşi vor da seama că n-ar trebui să am voie să conduc (din câte îmi amintesc, trebuie să fi împlinit 18 ani, deci mai aştept). Nu m-am gândit niciodată că aş putea să trăiesc din ceea ce câştig. Sunt în continuare copilul părinţilor mei şi aş avea inconştienţa să fac acelaşi lucru şi gratis. Poate pentru că meseria asta îmi dă iluzia libertăţii, cum spunea cineva care o practică mai bine decât oricine. Nu cunosc valoarea banilor, n-am fost niciodată săracă, dar nici n-am avut vreun leu în plus. Nu ştiu ce e scump şi ce nu. Dacă am suficienţi bani, nu zic nu la orice jucărie nouă. M-au încurcat întotdeauna întrebările: nu-ţi cauţi ceva mai bine plătit? iei bani pentru asta?…

Căsătoria mi se pare o dovadă de maturitate profundă. De asta sunt atât de uimită când văd în jur oameni care, după “semnare”, vor să-şi păstreze viaţa dinainte, fără să înţeleagă că totul s-a schimbat. Oameni care se chinuie reciproc pretinzând ca celălalt să îi facă fericiţi şi să se gândească la ei în primul rând. Mi s-a spus că trece. Îndrăgosteala. Euforia de la început. Şi atunci…de ce să nu ne oprim atunci când trece? De ce să nu fim împreună doar atâta timp cât nu putem trăi unul fără celălalt? Atâta timp cât numai gândul la revedere ne face să ne tremure genunchii şi să numărăm clipele, ca în faţa unei întâmplări speciale a destinului (genul pe care o păstrezi în sertarele căptuşite cu căldură ale sufletului)? Hai să vedem cât va dura…

Cred că e o succesiune de întâlniri, viaţa asta. Cu durată nedeterminată. Ne chinuim prea tare să fim adulţi. Ne dorim copii, chiar dacă nu ne-am terminat de inventat propriile jocuri, de urmat cu gândul şi apoi cu pasul propriile trasee prin lume, de consumat propriile iubiri, multe, diverse, şi arse până la cenuşă. E interesant cum toată lumea te întreabă dacă nu te-ai căsătorit (sau dacă nu te gândeşti că ar fi timpul să ai un copil), dar nimeni de câte ori ai fost atât de fericit încât nimic, dar nimic din lumea asta nu a mai contat, ce fotografii ai făcut cu sufletul sau ce culoare mai au visele tale.

La fiecare început de martie mă tem să nu mă iau prea tare în serios şi să nu scape sufletului meu prima adiere de primăvară, când aerul miroase a proaspăt, a neobişnuit şi a început. Întotdeauna.