Doamnelor…
Posted by Anda on Mar 3, 2010 in Viaţa reală | 23 comments
Mă macină nişte gânduri de maturitate, la început de primăvară. Oamenii pleacă şi se întorc în viaţa mea (aceeaşi) după o logică amuzantă şi neînţeleasă. Sunt mândră de mine. Nu-i mai transform în poveşti închipuite, ale mele. Repet greşeli cu precizia unui chirurg excepţional fără să mă mai supăr pe mine. Aştept în continuare să mi se întâmple lucruri ieşite din comun, dar nu mă mai deprim când le cad aripile. Număr lunile care trec. Două din anul ăsta deja. Nu mi-am propus să fie cel mai bun (nu cred că ştiu ce ar însemna asta). Dar mă întreb de fiecare dată dacă va fi anul în care voi creşte, în sfârşit.
Lucrez într-o zonă cu multe birouri. Văd în fiecare zi zeci de femei ieşind de la metrou sau coborând din maşini. Mereu mi se par mai drăguţe în luna martie, ca şi când ar vrea să păcălească puţin primăvara, să vină mai repede. Cred că foarte multe sunt mai tinere decât mine. Obligatoriu pe tocuri, cu broşe pe taioarele strânse în talie, cu părul tăiat drept, până la umeri, cu machiaj discret şi geanta laptop-ului în mâna deja fără mănuşă. Aşa o să fiu după ce cresc. Voi merge la birou, voi fi serioasă, organizată, voi promova, voi avea subalterni, poate la petrecerea de firmă sau în călătoriile “profesionale” voi cunoaşte un bărbat (genul mereu costumat) uşor mai în vârstă, deci mai “realizat”, copil 1, copil 2…
Nu ştiu dacă există o şcoală care, odată absolvită cu onoruri, să-ţi dea dreptul să te numeşti femeie adultă. Habar n-am cum sunt întâlnirile la restaurante fiţoase, pline de adulţi costumaţi. Ar fi cam complicat să îmi ascund mereu mâinile, pentru ca onoranta companie să nu observe că-mi rod unghiile. Nu cunosc senzaţia pe care ţi-o dă şofatul. Încă mă mai tem că cei din trafic îşi vor da seama că n-ar trebui să am voie să conduc (din câte îmi amintesc, trebuie să fi împlinit 18 ani, deci mai aştept). Nu m-am gândit niciodată că aş putea să trăiesc din ceea ce câştig. Sunt în continuare copilul părinţilor mei şi aş avea inconştienţa să fac acelaşi lucru şi gratis. Poate pentru că meseria asta îmi dă iluzia libertăţii, cum spunea cineva care o practică mai bine decât oricine. Nu cunosc valoarea banilor, n-am fost niciodată săracă, dar nici n-am avut vreun leu în plus. Nu ştiu ce e scump şi ce nu. Dacă am suficienţi bani, nu zic nu la orice jucărie nouă. M-au încurcat întotdeauna întrebările: nu-ţi cauţi ceva mai bine plătit? iei bani pentru asta?…
Căsătoria mi se pare o dovadă de maturitate profundă. De asta sunt atât de uimită când văd în jur oameni care, după “semnare”, vor să-şi păstreze viaţa dinainte, fără să înţeleagă că totul s-a schimbat. Oameni care se chinuie reciproc pretinzând ca celălalt să îi facă fericiţi şi să se gândească la ei în primul rând. Mi s-a spus că trece. Îndrăgosteala. Euforia de la început. Şi atunci…de ce să nu ne oprim atunci când trece? De ce să nu fim împreună doar atâta timp cât nu putem trăi unul fără celălalt? Atâta timp cât numai gândul la revedere ne face să ne tremure genunchii şi să numărăm clipele, ca în faţa unei întâmplări speciale a destinului (genul pe care o păstrezi în sertarele căptuşite cu căldură ale sufletului)? Hai să vedem cât va dura…
Cred că e o succesiune de întâlniri, viaţa asta. Cu durată nedeterminată. Ne chinuim prea tare să fim adulţi. Ne dorim copii, chiar dacă nu ne-am terminat de inventat propriile jocuri, de urmat cu gândul şi apoi cu pasul propriile trasee prin lume, de consumat propriile iubiri, multe, diverse, şi arse până la cenuşă. E interesant cum toată lumea te întreabă dacă nu te-ai căsătorit (sau dacă nu te gândeşti că ar fi timpul să ai un copil), dar nimeni de câte ori ai fost atât de fericit încât nimic, dar nimic din lumea asta nu a mai contat, ce fotografii ai făcut cu sufletul sau ce culoare mai au visele tale.
La fiecare început de martie mă tem să nu mă iau prea tare în serios şi să nu scape sufletului meu prima adiere de primăvară, când aerul miroase a proaspăt, a neobişnuit şi a început. Întotdeauna.
23 Comments
Leave a Comment
“Sunt în continuare copilul părinţilor mei şi aş avea inconştienţa să fac acelaşi lucru şi gratis. Poate pentru că meseria asta îmi dă iluzia libertăţii, cum spunea cineva care o practică mai bine decât oricine”
Ce frumos ai spus… Cred ca asa e cand faci ce iti place….”if you like what you do, the money will come”… spune cineva… persoana importanta presupun, caci are si o carte cu acest titlu.
E adevarat… ne chinuim sa devenim adulti in loc sa ne chinuim sa ramanem copii si sa ne bucuram cat mai mult de aceasta libertate
Anda, te iubesc pur si simplu:) revin revin, intrebarile astea serioase merita timp lung de gandire.
PS – eu conduc un “bolid:) ” si mi-e teama sa ma descopere ca nu sunt inca adulta.
hm, eu lucrez intr-unul din acele birouri si mai am si parul tuns drept, pana la umeri.. atata doar ca nu mai car laptopul dupa mine pentru ca, ura!, mai am unul acasa. sper sa nu imping lucrurile mai departe si sa ma inregimentez complet si definitiv intr-o corporatie si sa uit cum e sa mananci covrigi si sa te incalti cu tenisi albi.
hai mai bine sa ne gandim unde ne plimbam duminica. sper sa fie soare, mult mult soare pana mi se dezgheata si sufletul
Greu cu primavara asta. Mai ales ca inca de la primele grade cu plus in termometre inevitabil e “explozie” de bebelusi pe strazi. Literalmente te impiedici de ei peste tot. Ma socheaza de fiecare data cand vad sau aflu de fosti colegi, prieteni, amici de-o varsta cu mine care au deja copii. “Deja”, adica la 25 de ani cat am eu. Ma uit la ei si mi se pare anormal sa-i vad pe cei langa care mi-am julit genunchii si am facut acrobatii pe bara de batut covoare cu un pui de om langa ei, deja parinti, deja impovarati de griji, deja cumva batrani. E foarte posibil insa ca de fapt eu sa fiu “anormala” fiindca la 25 de ani nu ma pot imagina cu un prunc in brate. Imi plac copii, dar nu-mi doresc acum. Si cand vad ca dragii mei prieteni fac rand pe rand, cate un bebe am sentimentul ca ei au inceput deja sa alerge intr-o cursa de maraton si m-au lasat pe mine la linia de start, incapabila sa ma misc.Si simt ca mi-e ciuda ca nu pot sa tin pasul cu ei, dar in acelasi timp mi-e bine asa cum sunt.
In urma cu 2 zile, m-am intalnit intamplator cu o fosta colega de clasa din scoala generala. Aproape sa n-o recunosc.Din fetita blonda, subtirica, pistruiata, vesela nu mai ramasese nimic. Nici macar privirea. Aveam in fata o femeie cu cel putin 30 de kilograme in plus, vopsita neglijent, imbracata batranicios, tragand de mana o fetita mica si pe care sotul o intreba de zor ce a facut cu cele 500 de mii pe care i le-a luat din portofel. Un sot cu chelie, cracanat si slab, in trening. Ne-am intalnit in fata unui magazin de unde eu imi cumparasem un set de clame de par cu buburuze, ca sa mi se asorteze cu mandria mea de brosa Buburuza de pe palton. Si mai aveam si fesul cu mot supradimensionat pe scafarlie. Mi-a venit sa plang. Nu stiu daca din cauza ca m-am simtit iar bine sa in pielea mea dupa cateva probleme trecatoare sau daca am plans dupa si pentru ea.
Nu stiu daca eu sunt anormala si nu ma incadrez in nu stiu care legi nescrise care ne obliga sa ne maritam cu prima iubire bazata pe hormoni din liceu si sa facem copii musai pana la criticul prag de 20 de ani…Absurd. Si de ce dupa ce facem copii, multe dintre noi uita ca sunt inainte de toate femei? Ma intorc la buburuzele mele. Astea sunt probleme de oameni mari.
Felicitari Anda. Imi plac gandurile tale.
Ma bucur ca ai revenit, draga Anda, cu sensibilitatea ta cumva obiectiva, dar calda…Te citesc cu dorul unei revederi de om frumos inauntru si afara-cum esti tu. Ma insotesc cateva ganduri de ciudata tradare, eu nu ma mai simt asa de trista si fara destinatii ca atunci cand tu si alte fete m-ati cunoscut…nu stiu cum s-a intamplat, ca daca ar fi o reteta ai fi prima la care i-as detainui-o. Nici nu pot sa spun ca , iata, sunt fericita, caci sunt probleme si lupte, dar de alt fel, pe alte teme…Te tin de mana, de aproape…
O primavara frumoasa iti doresc. Va salut cald pe toti de aici, toate cele bune!
Ai revenit, in sfarsit!!!Muream de dor si de …sete de tine, copil frumos!Anda mea draga, eu traiesc momente de fericire in care spun ca “nimic, dar nimic, nu mai conteaza”.Dar din pacate asta nu este intotdeauna un lucru bun…Traiesc intre rai si iad, mi-e fericire si mi-e amar…
Anda trebuie sa-ti spun ca esti o adorabila “femeie adulta”cu un mare suflet de copil!Nici un taior fie el cu tot cu brosa,pantofi cu toc sau coafura impecabila nu te transforma in adult.Nici macar casatoria,desi din afara asa pare.Maturitatea ti-o asumi sau nu.Insa vine la pachet cu responsabilitati,cu asumari de decizii,cu toleranta si dozari corecte de compromis.Ar trebui sa existe legi stricte pentru cei care aduc pe lume copii sa-i oblige sa devina “oameni mari”.Si mai stiu din proprie experienta ca te maturizezi sau imbatranesti atunci cand unii trec cu bocancii prin viata ta,si-ti anuleaza visele cum ca la sinceritate nu se poate raspunde cu minciuna,la bine cu rau sau la atentie cu indiferenta.Lectiile astea dor, dar alunga tot mai mult copilul din tine.De-o buna bucata de vreme am renuntat sa mai adresez intrebarea/salut “ce mai faci?”,am inlocuit-o cu “cum esti/cum sunteti?”.Recunosc,unii apropiati sufletului meu, spontani,imi descriu starea sufleteasca din acel moment.Pe altii ii simt fastaciti,cu raspunsuri nepregatite,care imi descriu defapt actiunile din acel moment.Da,ne e tot mai greu sa spunem cum ne simtim si pare mai usor sa arati ce faci,ce realizari ai ca “om mare”.
Of, Cristina, nu stiu daca e bine sa iti doresti libertatea asta o viata. Nici nu o ai, de asta ne agatam de lucruri care ne dau “iluzia” ei. In rest, ai dreptate. Poate cei pentru care serviciul e o corvoada simt ca muncesc. Inca mai astept partea cu banii, trebuie sa fi stiut ceva cel care a scris cartea
Delia, si eu trebuie sa revin, pe larg, cu multe povesti…Nu stiu cat de grea e “tema”, sunt niste ganduri de inceput de primavara lipsita, pentru mine, de vreo certitudine in vreun domeniu…
Juztine, daca arunc un ochi pe calatoriile tale imaginare imi dau seama ca asa ceva nu s-ar putea intampla niciodata (inregimentarea, adica). Si “arunc un ochi” destul de des
Daca nu lucrezi in zona Aviatorilor nu se pune
Ama, esti adorabila. Sa stii ca pe unii (aici de fata) nici pragul de 30 de ani nu i-a schimbat. E o problema de fire, de alegere, de constructie, de nebunie, de noroc, de nesansa. Din fericire, mai sunt oameni asa. Din pacate, apartenenta la o minoritate duce la etichetare, de cele mai multe ori.
Daca voi vedea vreo buburuza pe un palton, voi zambi.
Corina, ma bucura ce aud. Nici eu nu mai sunt la fel ca in Duminica Floriilor. Cred ca pentru toate cele care ne-am strans atunci acolo a trecut mai mult de un an. A trecut “o felie” de viata. Duc dorul discutiilor cu tine si cred ca sa te revad e unul dintre lucrurile pe care mi le doresc cel mai tare.
Despre reversul medaliei nu cred ca are rost sa vorbim, Aerlilian. Nici macar nu mai cred, asa cum faceam pana acum, ca poti alege sa ai o existenta cu suisuri si coborasuri sau una absolut monotona. Fericirea da dependenta de la prima degustare.
Iti asteptam cu drag vizita, Dorulet. Probabil maturiatea vine singura. Sau daca e nevoie. Inca nu a fost. Incercarile (putine) cu adevarat grele prin care am trecut nu m-au schimbat intr-atat, desi uneori mi-as fi dorit.
Eu…sunt bine. Un pic obosita, pesimista, framantata de niste intalniri care vor sa vina si dornica de drum lung. Lung si plin.
Chiar ma intrebam ce e cu tine. Lipseai dintre noi si Delia era si ea bolnavioara si departe de noi. Am citit cu mare atentie ceea ce ai scris si-mi place. Eu sunt o femeie in taior, pe tocuri si cu brosa, dar la intalnirile costumate sau diverse adunari sforaitoare, ma simt ca un copil pus pe sotii, mai am pana ma maturizez complet.
Conduc un bolid si sunt controlata doar cand am copilul in masina. In rest, limbajul birjarilor e nimic pe langa ce inventii imi ies din gura cand vad un sir lung de gropi care sunt de neocolit sau cand un bou, are impresia ca trebuie sa ies de pe sosea si sa-l las pe el.
La partea cu casatoria, m-ai lovit. Greseala mea a fost ca atunci cand am fost casatorita am ales chestia cu independenta, asta doar din cauza ca nu ma simteam foarte legata de el, dar acum, imi doresc ca cel care-mi va deveni sot, sa-mi fie jumatate, cu totul.
Ramai copilul parintilor tai inca. Lasa-i pe cei ingrijorati de soarta ta, sa-si faca griji, sa puna intrebari si tu sa faci ceea ce iti place tie sa faci.
Ma gandeam ca daca-mi dispare aerul asta de copil pus pe sotii, daca as pierde bucatica aia de copil din mine, m-as simti batrana si blazata, si nu vreau acest lucru.
Eu am 37 de ani, dar nu ii port pe toti deodata…pt ca pur si simplu, nu pot!
copilareala o fi frumoasa, dar trasa prea mult de par e o lasitate. valabil si la barbati, care, vai, vor sa-si traiasca viata intai, si abia apoi sa isi asume responsabilitati.
oamenii se aseaza la casa (si familia lor) atunci cand simt ca avenit vremea – pt unii vremea e la 20 de ani, pt altii la 30, 40 sau niciodata. daca la 30 de ani esti tot flower-power si te uiti stramb la cei cu copii, ar trebui sa iti pui niste intrebari, totusi. eu stiu ca le-am pus si, dupa niste analize cam dureroase si lungi, a trebuit sa recunosc ca eram singura pentru ca vroiam sa fiu singura, ca mi-am ales parteneri de care sa nu ma leg prea tare, ca imi prefer propria companie altora si ca nu e nici o conspiratie mondiala ca sa ma tina pe mine necasatorita.
da, sunt frumoase si poetice gandurile andei, dar eu zic ca pe undeva sunt cam nocive. si ca la un moment dat trebuie sa cresti cu toate relele implicate, gen ceva delasare fizica, tratarea parintilor ca pe copiii tai, nu invers, o casatorie cu bune si cu rele, nu doar cu euforia de inceput si idealizari nerealiste, o meserie care sa iti aduca si bani si nerepetarea cu obstinatie a greselilor tineretii.
Un pic obosita,pesimista,deprimata,cate-un strop din fiecare.Asa ma simt si eu ,Anda!Si zau ca n-ar trebui,viata e frumoasa chiar daca te pune la incercare.Le-am depasit,cu chiu cu vai,incercarile,dar am ramas putin fara resurse,fara licar in ochi.Poate mi-am invitat viata la joaca si am pierdut,poate era cazul ca de data asta sa fiu “om mare”,dar zau ca asa am simtit in acel moment,era un moment special,un joc[chiar avand ca protagonisti adulti] si stiu ca tot la fel as proceda si acum.Am ramas cu ceva special in suflet si asta nu poate nimeni sa o revendice.
Alexandra,daca tu vrei n-o sa dispara copilul din tine.Tot la fel gandesc si eu,ma tin de sotii,mi se spune adeseori ca am un spirit ludic.Imi place sa ascult muzica data la maxim,ador dansul,sa merg pe role,sa ma joc cu pustiul meu.Poate si din cauza mediului stresant in care lucrez,si atunci am nevoie de refulari.Partea buna e ca-mi iese,deocamdata echilibrez bine dozele aproape zilnice de adrenalina cu cele de serotonina.Si cred ca atata timp cat parintii sunt in viata noi suntem copii ,copiii lor.
Je, eu am facut 38,da nu stiu cand si cum!Habar n-am!
Anda, cherie, nu cred ca maturitatea implica si renuntarea la sufletul de copil. Copilul parintilor tai vei ramine pururi, indiferent de cat de matura te crezi tu sau te vad altii. Eu am fost mai serioasa in copilarie. iar acum recuprez din plin acele vremuri, fara ca asta sa ma faca mai putin credibila in fata sefilor sau colegilor mei (teoretic ar trebui sa port taior si sa par serioasa – meseria mea o cere, in schimb am parul ciufulit si port jeans si tenisi ca o a doua piele).
Acum trei zile am simtit primavara ca imi inunda sufletul, am respirat cer albastru si sorbit verde. Am iesit din pasajul RER si soarele m-a incalzit. Am alergat dupa porumbei, am facut fotografii (si cu camera foto, dar mai ales cu sufletul), am savurat un espresso lung si am simtit ca revin la viata.
Te-am purtat in ginduri aici…
Mi-a placut tare mult postul tau; oarecum m-a pus pe ganduri….eu nu ma mai simt copilul parintilor mei….ei sunt intr-o situatie dificila, stau extrem de prost cu banii, doar mama munceste si mi-e atat de mila de ea ca o vad coplesita de greutati si lipsita de speranta. Incerc ca eu sa fiu un sprijin pentru ea, macar moral si uneori, daca pot si financiar…..Uneori simt ca nici nu are grija de ea, ca parca e copil in gandire…..si ma gandesc ca mi-ar fi placut sa fiu si eu copilul alintat macar din cand in cand….Stiu ca si ea si-ar dori sa fi putut sa ne ajute mai mult pe mine si pe fratele meu mai mic….dar asta e situatia de acum…
. Anyway, imi place sa zambesc, sa fac oamenii sa rada, sa-i ajut, inca mai scot limba intr-o vitrina daca am chef, cant in masina, povestesc cu entuziasm orice porcarie care mi se intampla, ma impiedic si aproape cad exact atunci cand sunt admirata de altii. Asta nu inseamna ca nu am momentele de framantari, de dezamagiri, de singuratate. Incerc sa mi le asum, ma darama pe moment dar, ma ridic si merg inainte…..uneori cu pasi mici, uneori mai stau pe loc, ma uit in spate cu lacrimi in ochi, tind sa ma intorc, dar, imi dau seama ca drumul este inainte, tot inainte….
Am 27 de ani si multa lume ma intreaba daca nu ma casatoresc…ca e tarziu…:) ….daca l-a inceput ma agasa intrebarea acum zambesc, dar simt ca intrebarea are un ton de repros, de “e cam ciudat”
Alexandra, inseamna ca faci parte dintre femeile pe care le privesc si le invidiez. Aerul de siguranta, taiorul, masina, copilul. Poate, intr-o zi…:) Citindu-te, mi-am dat seama ca, poate, la fel o crede cineva si despre mine, intr-una din zilele in care sunt costumata in adult. Pacat ca vad toate zilele ca pe niste roluri si nu mai stiu zau cum sunt, de fapt. Sau cum as fi daca n-ar trebui sa intru in pielea unor personaje. Probabil partitura mea preferata ramane cea a copilului din mine.
Je, eu nu cred ca mai are rost sa numar. Daca oricum nu se schimba mai nimic. Nu esentialul, oricum. Nu stiu daca e bine, dar pur si simplu asta e.
Juztine, si textul asta e rodul intrebarilor pe care mi le pun. Si cred ca sunt singura si “necrescuta” pentru ca nu am dorit destul de tare sa schimb asta, nu am invatat din greseli, nu mi-am fixat obiective pe care sa le urmez cu perseverenta si ambitie, asa cum am facut, uneori, cu cele profesionale. Pentru ca, desi sunt inca tanara, ador sa spun, resemnat, ca pentru mine e prea tarziu. Ca voiam “atunci”, dom’le, nu “acum”.
Va voi invita pe toate la petrecerea mea de majorat (oricum nu am avut una) dupa care, promit, voi incerca sa gasesc o meserie din care sa pot trai.
Dorulet, ramanem cu ceva in suflet dupa jocurile in care pierdem. Poate tocmai din cauza pierderii. Si poate faptul ca in continuare le cautam si le jucam, cu la fel de multa pofta, denota lipsa maturitatii dorite. De acord in ceea ce-i priveste pe parinti. Vom ramane copiii lor etern.
Multumesc, Georgiana. Cred ca primvara asta trebuie savurata pe indelete, ca un expresso delicios, cu putina frisca si muuult lapte.
Adelina, eu am zis de multe ori ca parintii mei reprezinta principalul si poate singurul meu noroc in viata. Nu stiu daca voi ajunge in situatia sa ii ajut eu, desi mi-as dori. Nici pe mine nu ma mai agaseaza demult anumite intrebari. Eu o tin pe a mea. Tot inainte, altfel spus.
Anda, nu cred ca sunt de invidiat, dar simt ca daca mi-as pierde particica de copil din mine nu m-as mai putea bucura de multe lucruri. Cat despre crescutul tau… fa-o atunci cand vrei tu. Atata timp cat poti face ce vrei si ce-ti place, chiar esti de invidiat.
Adelina, capul sus!
Are sa vina si vremea aceea cand ai sa ii poti ajuta…. ma crezi?
Fetelor! E bine saramaneti copiii parintilor vostri si si mai bine e sa fiti copii partenerilor vostri. Jucati-va cat de mult puteti si daca se poate toata viata. E bine.
eu nu va spun ce multi ani am in plus fata de voi dar inca ma mai joc si imi place!
De ce oare ne punem atatea intrebari,Anda?De ce sunt atatea cuvinte care vor sa plece,sa se transforme in concret?De ce traim asa de profund fiecare gest?Cred ca ne-ar fii mai usor daca am trai pur si simplu.Sau n-am mai fii noi insine?Ce culoare mai au visele tale?Cum ai primit primavara?Ai inchis ochii si i-ai simtit parfumul?
Alexandra, sper sa imi mai pot permite sa fac ce imi place, macar o vreme
Cum spune Cristina, ar fi bine sa ne putem juca o viata!
Da, Dorulet, uneori gresim ca analizam atat totul. Poate si din dorinta de a “trai pur si simplu” insemnarile mele de aici sunt mai rare.
si voi incerca sa le transpun in cuvinte, din cand in cand. Te imbratisez cu mult drag!
Visele mele au acum culoarea primaverii