Ne vedem după genericul final?

Îţi sunt necesare doar câteva minute să dispari, în mediul virtual. Un blog devine inaccesibil într-o secundă şi poate doar tu, unicul deţinător al cheii de citit şi de interpretat printre rânduri, mai intri din când în când, ca să nu uiţi că “ai fost”. Conturile de mail se pot şterge, parolele pot fi uitate. Se uită până şi obiceiul de a deschide, întotdeauna noaptea târziu şi deseori în zorii zilei, calculatorul, pentru a vedea dacă ai mai primit vreun mesaj. Vreun semn că s-a gândit cineva la tine. Pentru a citi ce au mai făcut X sau Y, oameni pe care nu îi vei cunoaşte niciodată în realitate şi pe care oricum nu i-ai recunoaşte. Cred că nimeni nu e aşa cum scrie. Nici măcar eu.

Am întâlnit, de-a lungul anilor care se adună, oameni pe care n-am să-i mai revăd vreodată. Mi-am povestit fărâme de inimă desupra unor căni aburinde, alături de alte suflete despre care nu mai ştiu nimic. Pe care le-am lăsat să îmi părăsească viaţa aşa cum mi-au găsit-o. Cu unele cunoştinţe plănuiesc întâlniri apropiate care nu vor avea loc nici măcar într-un plan îndepărtat, mă entuziasmez în faţa unor evenimente la care nu voi participa niciodată şi amân la nesfârşit decizii pentru că nu sunt în stare să spun “nu”. Şi, doar când se adună foarte multe, când prea multe ecuaţii rămase fără soluţie mă ajung din urmă, realizez că din viaţa reală nu prea poţi să dispari printr-un click sau dincolo de o uşă trântită mai cu putere.

În dorinţa mea de a ridica realul la nivelul scenariului înflorit artistic, mi-am jucat rolul până ceva a început să sune fals. Sau poate personajul meu a fost schimbat de timpul trecut, de prea multe cuvinte, prea multe repetiţii. Aşa că…exersez dispariţiile, ca şi când viaţa ar fi un uriaş joc în mediul virtual, de unde mă pot retrage de câte ori nu mai primesc suficientă atenţie. Pentru a începe altul.

În lumea poveştilor efemere, las oameni să dispară din viaţa mea în fiecare zi. E cel mai simplu. Uit de poveştile depănate desupra cănilor aburinde sau scrise în pagini întregi, uit de promisiuni, uit de planuri. Ştiind sigur că şi ei vor uita de mine. Convinsă fiind că scenariul vieţii lor va fi întotdeauna mai bogat în pagini, mai frumos decorat pe margini şi cu mai multe personaje, în timp ce eu mâzgălesc aceeaşi filă pe care destinul mi-o tot rupe (poate pentru că am scris-o urât şi aplecat spre stânga).

De o vreme nu mai ştiu cum să torn neîmpliniri în cuvinte. Nu mai pot să scriu despre vise, despre trecut şi final(uri). Nu mai vreau să dau valenţe artistice singurătăţii mele asumate, erijându-mă într-o persoană neînţeleasă, când adevărul-adevărat e că sunt ursuză şi morocănoasă în majoritatea timpului meu (liber). Nu mă mai rog nopţi în şir să nu se termine niciodată povestea prezentului. Sper doar să ţină cât mai mult. Nu mai retrăiesc, cadru cu cadru, momentele de fericire. Le aştept pe următoarele. Pentru că în lumea reală…nu mă pricep să scriu vreun final.

Unde sunt balurile de altădată?…

În anii ’90 s-a compus şi s-a cântat până la epuizarea corzilor de chitară, vocale şi ale sufletului cea mai bună muzică. O spun cu mâna pe inima împărţită frăţeşte (fără furtişaguri) între Kurt Cobain, Axel Rose, Jon Bon Jovi şi Steven Tyler. Inimă frântă de câte ori începea un an de liceu şi se termina o vară, cusută şi tămăduită cu o nouă “rock ballad”.

De colegii alături de care am crescut, am visat şi am colorat lumea doar bănuită, am colindat (la propriu) munţi, peşteri şi râpe şi ne-am umplut reciproc sufletele cu fărâme de poveste şi început de viaţă îmi amintesc…nu, de fapt nu “îmi amintesc”. Îi port mereu undeva, cu mine, într-o zonă strategic adăpostită în colţul din stânga-sus al inimii. Cel “vinovat”, uneori, de linişte. De stare de bine. De dor de mine, dor de noi, cei de atunci. Dor de rochiile lălâi cu bretele subţiri, care mergeau la fix cu bocancii până la genunchi (cu cât mai multe şireturi), de cămăşile în carouri şi blugii tăiaţi de noi însene, de bentiţele din catifea purtate la gât şi de…permanentul-spirală. Aşa cum văzuserăm noi în serialul (de referinţă) Beverly Hills 90210.

Am urmat liceul într-un nu foarte mare oraş din Ardeal. Balurile şi tradiţionalele concursuri de miss erau evenimentul fiecărui început de toamnă. Când eram eu în clasa a noua, prin ’93, se purtau rochiile fără umeri, cu volane şi curea pe mijloc, iar rozul era cea mai “traznet” culoare. N-am participat niciodată la un astfel de concurs. Ca să nu dau vina pe alte lipsuri, preferam să-mi spun mie însămi că nu ştiu să dansez. Sunt, până în ziua de azi, de o rigiditate vecină cu Obeliscul (în ciuda anilor de balet de la vârste mici). În timp ce colegele mele defilau pe scenă, altceva îmi atrăsese mie atenţia. Prezentatoarea. O fată brunetă cu ochii albaştri, Augusta. Felul lipsit de timiditate în care se adresa unei săli imense, spontaneitatea, umorul cu care prezenta probele concursului. Am invidiat-o din tot sufletul meu de 14 ani şi 4 luni. Şi, din colţul meu plin cu fete care, ca şi mine, probabil nu erau destul de bune dansatoare, mi-am dat seama că, dacă vreau vreodată să urc pe o scenă, nefiind nici prea frumoasă, nici remarcabil de spirituală, ar trebui în mod obligatoriu să prezint balul, când oi fi eu într-a doişpea. Cum o să fac să-mi controlez emoţiile, să stau în faţa unei mulţimi care mă analizează, pe tocuri, destinsă şi zâmbitoare, erau probleme care, deşi inevitabile, nu îmi încruntau prea tare fruntea de adolescentă. Aveam…vreo 3 ani timp să mă gândesc la asta.

În anii de liceu care au urmat am reuşit, cumva, să mai scap de emoţii şi de nesiguranţă. Sau poate doar am învăţat să le maschez. Şi…mi-am împlinit dorinţa, aşa cum am dus la bun sfârşit, în viaţă, cam toate planurile mele cincinale, dar realiste, care nu implicau bărbaţi. Înafară de o bâlbă fix în prima propoziţie a prezentării, m-am descurcat binişor. Şi mi-am însuşit şi lecţia: dacă, în ciuda faptului că nu ai nici un talent, îţi doreşti, din când în când, să mai cadă un colţ de reflector şi pe tine, fă-te jurnalist. Sau…învaţă să dansezi.

Despre balurile voastre, despre vise la început de drum, despre poveşti de dragoste în ritmul muzicii anilor ce s-au dus citim, cu gândul la o tulburatoare şi minunată revedere, aici: http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/

Dorul nu se măsoară în kilometri

Nu ştiu chiar sigur dacă există un moment potrivit, în viaţă, în care drumul tău este menit să se intersecteze cu paşii altcuiva sau în care o carte, un film, o piesă de teatru sau o vorbă aruncată în cumpăna cugetării conţine un mesaj, un răspuns, un sfârşit de căutare.

O cărţulie se odihnea în rusacul meu de maxim 5 kg, care aştepta, ca şi mine, să decoleze. Despre farmecul lucrurilor plictisitoare. Îmi pomenise de ea cineva căruia îi mărturisisem pasiune mea pentru avioane, hoteluri şi călătorii (la un ceas al destăinuirilor în care sufletul se întoarce pe dos, crezând că, poate, căptuşeala lui mai conţine măcar o fărâmă de trăire, chiar dacă toate cusăturile exterioare s-au uzat demult şi arată jalnic).

Idealul pentru măiestria unui scriitor, o spune Alain de Botton însuşi, este să nu se limiteze în a descrie fapte, întâmplări sau emoţii. Ar trebui să ne facă să le percepem ca fiind ale noastre, metamorfozate în cuvinte mai bine decât am fi noi în stare să le exprimăm. Dar recognoscibile. Cam asta am simţit citind o carte despre decolări, plecări şi veniri, despre restaurante non-stop, singurătate asumată, uneori un strop de tristeţe diluată şi abilitatea de a nu te plictisi.

Am călătorit cu trenul mulţi ani. Uram gările, agitaţia, anunţurile, mulţimea prin care trebuia să-mi croiesc drum spre un taxi (uneori îmi plăcea să mă joc de-a mă aşteaptă cineva drag, chiar îi făceam cu mâna şi îmi imaginam că i-aş sări în braţe, dar acum am mai mulţi ani scurşi în direcţia bună şi fac faţă cu brio unui peron gol). Încercam întotdeauna, aproape fără succes, să primesc un loc în direcţia de mers a trenului. Aveam teoria asta, nu ştiu de unde, că dacă circuli ”cu spatele” e ca şi când te-ai îndepărta de ceva, fără să ştii încotro. Cu faţa, măcar aveam o ţintă. Puteam să-mi joc şarada cu mă aşteaptă cineva drag.

De când zbor, am reuşit să elimin problema asta. Iar momentul decolării e favoritul meu, cu toată eliberarea pe care mi-o induce ridicarea. Ca şi când toată lumea pe care o ştiam, toate apăsările, toate frământările mai mult sau mai puţin justificate rămân în urmă, sub un unghi ascuţit. Aşa ar fi minunat să simţi şi când treci într-o lume pe care o numim generic “cealaltă” (deşi am dubii că Moartea ar alege un unghi ascuţit, cred că te ia de-a dreptul perpendicular cu solul, ca o rachetă. Brrr).

Există şi o plăcere psihologică în această decolare, pentru că repeziciunea cu care urcă avionul e simbolul exemplar al transformării. Etalarea puterii ne poate inspira să ne imaginăm schimbări asemănătoare, decisive în vieţile noastre; să ne imaginăm că şi noi ne-am putea ridica deasupra multor lucruri care ne-au copleşit…

În câteva ore, ajungi într-o altă lume (nu cealaltă). Ce simplu ar fi dacă şi în viaţă am putea aştepta în faţa unui terminal ca un avion să vină şi, după două-trei ceasuri, să ne “debarce” într-un nou eu! Mă îndoiesc însă că viaţa ar putea fi vreodată o continuă călătorie de vacanţă pe alte meleaguri (pentru unii, puţini şi norocoşi, poate chiar e). Şi atunci, cam tot ceea ce câştig transform în mici bilete spre o existenţă imaginară în altă parte. Măcar pentru câteva zile. Nu, nu mai joc demult mă aşteaptă cineva drag, în aeroport trag cu nerăbdare de pe banda rulantă bagajul, care are întotdeauna conţinutul potrivit, aranjat impecabil, greutatea regulamentară şi cel mai simplu sistem de manevrare. Camerele de hotel îmi par cele mai primitoare case din lume, în care nimeni nu-mi amestecă visele, iar micul-dejun, cu brânzeturi, cereale şi ciocolată, de neuitat (poate pentru că, în viaţa obişnuită, nu mănânc niciodată dimineaţa).

Restaurantul deschis non-stop, sala de aşteptare din staţie sau motelul sunt sanctuare pentru cei care, din motive nobile, n-au reuşit să-şi găsească un cămin în lumea de zi cu zi. Ce o înţelege Alain de Botton prin “motive nobile” ?!…

Poate că adevăratul eu nu îl găsim în viaţa de zi cu zi, între lucrurile care ne condiţionează şi ne impun limite. Poate trebuie să ne îndepărtăm, măcar o vreme, de tot ceea ce ne ţine legaţi. Şi, la final de drum, ne simţim redaţi nouă înşine. Ne dăm seama de ce sau de cine ne-a fost atât de dor. Ca şi când sufletul nu mai trebuie să se întoarcă pe dos în căutarea unei fărâme de trăire prin căptuşeală, pentru că a primit deja un înveliş strălucitor (numai bun de prezentat la ceas de destăinuire), din pricina sau, mai bine zis, datorită mai multor ani scurşi în direcţia potrivită.