Ne vedem după genericul final?

Îţi sunt necesare doar câteva minute să dispari, în mediul virtual. Un blog devine inaccesibil într-o secundă şi poate doar tu, unicul deţinător al cheii de citit şi de interpretat printre rânduri, mai intri din când în când, ca să nu uiţi că “ai fost”. Conturile de mail se pot şterge, parolele pot fi uitate. Se uită până şi obiceiul de a deschide, întotdeauna noaptea târziu şi deseori în zorii zilei, calculatorul, pentru a vedea dacă ai mai primit vreun mesaj. Vreun semn că s-a gândit cineva la tine. Pentru a citi ce au mai făcut X sau Y, oameni pe care nu îi vei cunoaşte niciodată în realitate şi pe care oricum nu i-ai recunoaşte. Cred că nimeni nu e aşa cum scrie. Nici măcar eu.

Am întâlnit, de-a lungul anilor care se adună, oameni pe care n-am să-i mai revăd vreodată. Mi-am povestit fărâme de inimă desupra unor căni aburinde, alături de alte suflete despre care nu mai ştiu nimic. Pe care le-am lăsat să îmi părăsească viaţa aşa cum mi-au găsit-o. Cu unele cunoştinţe plănuiesc întâlniri apropiate care nu vor avea loc nici măcar într-un plan îndepărtat, mă entuziasmez în faţa unor evenimente la care nu voi participa niciodată şi amân la nesfârşit decizii pentru că nu sunt în stare să spun “nu”. Şi, doar când se adună foarte multe, când prea multe ecuaţii rămase fără soluţie mă ajung din urmă, realizez că din viaţa reală nu prea poţi să dispari printr-un click sau dincolo de o uşă trântită mai cu putere.

În dorinţa mea de a ridica realul la nivelul scenariului înflorit artistic, mi-am jucat rolul până ceva a început să sune fals. Sau poate personajul meu a fost schimbat de timpul trecut, de prea multe cuvinte, prea multe repetiţii. Aşa că…exersez dispariţiile, ca şi când viaţa ar fi un uriaş joc în mediul virtual, de unde mă pot retrage de câte ori nu mai primesc suficientă atenţie. Pentru a începe altul.

În lumea poveştilor efemere, las oameni să dispară din viaţa mea în fiecare zi. E cel mai simplu. Uit de poveştile depănate desupra cănilor aburinde sau scrise în pagini întregi, uit de promisiuni, uit de planuri. Ştiind sigur că şi ei vor uita de mine. Convinsă fiind că scenariul vieţii lor va fi întotdeauna mai bogat în pagini, mai frumos decorat pe margini şi cu mai multe personaje, în timp ce eu mâzgălesc aceeaşi filă pe care destinul mi-o tot rupe (poate pentru că am scris-o urât şi aplecat spre stânga).

De o vreme nu mai ştiu cum să torn neîmpliniri în cuvinte. Nu mai pot să scriu despre vise, despre trecut şi final(uri). Nu mai vreau să dau valenţe artistice singurătăţii mele asumate, erijându-mă într-o persoană neînţeleasă, când adevărul-adevărat e că sunt ursuză şi morocănoasă în majoritatea timpului meu (liber). Nu mă mai rog nopţi în şir să nu se termine niciodată povestea prezentului. Sper doar să ţină cât mai mult. Nu mai retrăiesc, cadru cu cadru, momentele de fericire. Le aştept pe următoarele. Pentru că în lumea reală…nu mă pricep să scriu vreun final.