Nu ştiu chiar sigur dacă există un moment potrivit, în viaţă, în care drumul tău este menit să se intersecteze cu paşii altcuiva sau în care o carte, un film, o piesă de teatru sau o vorbă aruncată în cumpăna cugetării conţine un mesaj, un răspuns, un sfârşit de căutare.

O cărţulie se odihnea în rusacul meu de maxim 5 kg, care aştepta, ca şi mine, să decoleze. Despre farmecul lucrurilor plictisitoare. Îmi pomenise de ea cineva căruia îi mărturisisem pasiune mea pentru avioane, hoteluri şi călătorii (la un ceas al destăinuirilor în care sufletul se întoarce pe dos, crezând că, poate, căptuşeala lui mai conţine măcar o fărâmă de trăire, chiar dacă toate cusăturile exterioare s-au uzat demult şi arată jalnic).

Idealul pentru măiestria unui scriitor, o spune Alain de Botton însuşi, este să nu se limiteze în a descrie fapte, întâmplări sau emoţii. Ar trebui să ne facă să le percepem ca fiind ale noastre, metamorfozate în cuvinte mai bine decât am fi noi în stare să le exprimăm. Dar recognoscibile. Cam asta am simţit citind o carte despre decolări, plecări şi veniri, despre restaurante non-stop, singurătate asumată, uneori un strop de tristeţe diluată şi abilitatea de a nu te plictisi.

Am călătorit cu trenul mulţi ani. Uram gările, agitaţia, anunţurile, mulţimea prin care trebuia să-mi croiesc drum spre un taxi (uneori îmi plăcea să mă joc de-a mă aşteaptă cineva drag, chiar îi făceam cu mâna şi îmi imaginam că i-aş sări în braţe, dar acum am mai mulţi ani scurşi în direcţia bună şi fac faţă cu brio unui peron gol). Încercam întotdeauna, aproape fără succes, să primesc un loc în direcţia de mers a trenului. Aveam teoria asta, nu ştiu de unde, că dacă circuli ”cu spatele” e ca şi când te-ai îndepărta de ceva, fără să ştii încotro. Cu faţa, măcar aveam o ţintă. Puteam să-mi joc şarada cu mă aşteaptă cineva drag.

De când zbor, am reuşit să elimin problema asta. Iar momentul decolării e favoritul meu, cu toată eliberarea pe care mi-o induce ridicarea. Ca şi când toată lumea pe care o ştiam, toate apăsările, toate frământările mai mult sau mai puţin justificate rămân în urmă, sub un unghi ascuţit. Aşa ar fi minunat să simţi şi când treci într-o lume pe care o numim generic “cealaltă” (deşi am dubii că Moartea ar alege un unghi ascuţit, cred că te ia de-a dreptul perpendicular cu solul, ca o rachetă. Brrr).

Există şi o plăcere psihologică în această decolare, pentru că repeziciunea cu care urcă avionul e simbolul exemplar al transformării. Etalarea puterii ne poate inspira să ne imaginăm schimbări asemănătoare, decisive în vieţile noastre; să ne imaginăm că şi noi ne-am putea ridica deasupra multor lucruri care ne-au copleşit…

În câteva ore, ajungi într-o altă lume (nu cealaltă). Ce simplu ar fi dacă şi în viaţă am putea aştepta în faţa unui terminal ca un avion să vină şi, după două-trei ceasuri, să ne “debarce” într-un nou eu! Mă îndoiesc însă că viaţa ar putea fi vreodată o continuă călătorie de vacanţă pe alte meleaguri (pentru unii, puţini şi norocoşi, poate chiar e). Şi atunci, cam tot ceea ce câştig transform în mici bilete spre o existenţă imaginară în altă parte. Măcar pentru câteva zile. Nu, nu mai joc demult mă aşteaptă cineva drag, în aeroport trag cu nerăbdare de pe banda rulantă bagajul, care are întotdeauna conţinutul potrivit, aranjat impecabil, greutatea regulamentară şi cel mai simplu sistem de manevrare. Camerele de hotel îmi par cele mai primitoare case din lume, în care nimeni nu-mi amestecă visele, iar micul-dejun, cu brânzeturi, cereale şi ciocolată, de neuitat (poate pentru că, în viaţa obişnuită, nu mănânc niciodată dimineaţa).

Restaurantul deschis non-stop, sala de aşteptare din staţie sau motelul sunt sanctuare pentru cei care, din motive nobile, n-au reuşit să-şi găsească un cămin în lumea de zi cu zi. Ce o înţelege Alain de Botton prin “motive nobile” ?!…

Poate că adevăratul eu nu îl găsim în viaţa de zi cu zi, între lucrurile care ne condiţionează şi ne impun limite. Poate trebuie să ne îndepărtăm, măcar o vreme, de tot ceea ce ne ţine legaţi. Şi, la final de drum, ne simţim redaţi nouă înşine. Ne dăm seama de ce sau de cine ne-a fost atât de dor. Ca şi când sufletul nu mai trebuie să se întoarcă pe dos în căutarea unei fărâme de trăire prin căptuşeală, pentru că a primit deja un înveliş strălucitor (numai bun de prezentat la ceas de destăinuire), din pricina sau, mai bine zis, datorită mai multor ani scurşi în direcţia potrivită.