Ne vedem după genericul final?
Posted by Anda on Apr 30, 2010 in Viaţa reală | 21 comments
Îţi sunt necesare doar câteva minute să dispari, în mediul virtual. Un blog devine inaccesibil într-o secundă şi poate doar tu, unicul deţinător al cheii de citit şi de interpretat printre rânduri, mai intri din când în când, ca să nu uiţi că “ai fost”. Conturile de mail se pot şterge, parolele pot fi uitate. Se uită până şi obiceiul de a deschide, întotdeauna noaptea târziu şi deseori în zorii zilei, calculatorul, pentru a vedea dacă ai mai primit vreun mesaj. Vreun semn că s-a gândit cineva la tine. Pentru a citi ce au mai făcut X sau Y, oameni pe care nu îi vei cunoaşte niciodată în realitate şi pe care oricum nu i-ai recunoaşte. Cred că nimeni nu e aşa cum scrie. Nici măcar eu.
Am întâlnit, de-a lungul anilor care se adună, oameni pe care n-am să-i mai revăd vreodată. Mi-am povestit fărâme de inimă desupra unor căni aburinde, alături de alte suflete despre care nu mai ştiu nimic. Pe care le-am lăsat să îmi părăsească viaţa aşa cum mi-au găsit-o. Cu unele cunoştinţe plănuiesc întâlniri apropiate care nu vor avea loc nici măcar într-un plan îndepărtat, mă entuziasmez în faţa unor evenimente la care nu voi participa niciodată şi amân la nesfârşit decizii pentru că nu sunt în stare să spun “nu”. Şi, doar când se adună foarte multe, când prea multe ecuaţii rămase fără soluţie mă ajung din urmă, realizez că din viaţa reală nu prea poţi să dispari printr-un click sau dincolo de o uşă trântită mai cu putere.
În dorinţa mea de a ridica realul la nivelul scenariului înflorit artistic, mi-am jucat rolul până ceva a început să sune fals. Sau poate personajul meu a fost schimbat de timpul trecut, de prea multe cuvinte, prea multe repetiţii. Aşa că…exersez dispariţiile, ca şi când viaţa ar fi un uriaş joc în mediul virtual, de unde mă pot retrage de câte ori nu mai primesc suficientă atenţie. Pentru a începe altul.
În lumea poveştilor efemere, las oameni să dispară din viaţa mea în fiecare zi. E cel mai simplu. Uit de poveştile depănate desupra cănilor aburinde sau scrise în pagini întregi, uit de promisiuni, uit de planuri. Ştiind sigur că şi ei vor uita de mine. Convinsă fiind că scenariul vieţii lor va fi întotdeauna mai bogat în pagini, mai frumos decorat pe margini şi cu mai multe personaje, în timp ce eu mâzgălesc aceeaşi filă pe care destinul mi-o tot rupe (poate pentru că am scris-o urât şi aplecat spre stânga).
De o vreme nu mai ştiu cum să torn neîmpliniri în cuvinte. Nu mai pot să scriu despre vise, despre trecut şi final(uri). Nu mai vreau să dau valenţe artistice singurătăţii mele asumate, erijându-mă într-o persoană neînţeleasă, când adevărul-adevărat e că sunt ursuză şi morocănoasă în majoritatea timpului meu (liber). Nu mă mai rog nopţi în şir să nu se termine niciodată povestea prezentului. Sper doar să ţină cât mai mult. Nu mai retrăiesc, cadru cu cadru, momentele de fericire. Le aştept pe următoarele. Pentru că în lumea reală…nu mă pricep să scriu vreun final.
21 Comments
Leave a Comment
Draga Anda, ai spus azi un mare adevar pe care eu nu l-am recunoscut nici macar fata de mine pana cand iata, l-am regasit printre randurile tale, si anume: “nu mai vreau să dau valenţe artistice singurătăţii mele asumate, erijându-mă într-o persoană neînţeleasă, când adevărul-adevărat e că sunt ursuză şi morocănoasă în majoritatea timpului meu (liber)”. Daca ne-am cunoaste te-as suspecta ca vorbesti despre mine
De unde vine si excesul meu de frustrare de astazi? Din faptul ca a trebuit sa ma declar invinsa de Petronela, cea cu bikini albi si colanti negri transparenti asortati cu maiou insuficient spalat, ambele piese vestimentare fiind garnisite cu scamele din dotare si … nespalare, fapt care poate o fi si nu stiu eu, un “must have” al sezonului…
Petronela cea sus-mentionata cu-al ei zambet languros si aplecari strategice in fata tintei vizate( in timpul oreleor de fitness), a castigat detasat in fata seriozitatii si igienei mele personale, trofeul fiind nimeni altul decat un instructor dragut cu care intamplator flirtam de aproximativ o luna de zile. Si urasc sa admit ca umorul meu inteligent, frumusetea discreta si aluziile fine care il incantau si-l faceau sa zambeasca pe barbatul in cauza, facandu-ne revederile atat de savuroase, au clacat fara drept de apel in fata unui fund vizibil printre scame si a unor sani rasariti de sub un maiou de culoare indoielnica.
Morala: as putea spune ca sunt in continuare singura, fiindca EL nu m-a inteles. Dar de fapt, eu cred ca el a inteles tot, inclusiv faptul ca zilele in care apaream morocanoasa si ursuza iar el ma intreba inevitabilul “De ce esti suparata?” sunt consecinta atator batalii pierdute pe campul amorului, incat intr-un final a ales calea cea mai simpla: eterna zambitoare, plina de viata, chef si scame: Petronela.
Pana cand vom castiga razboiul, ma retrag sa imi bag hainele la spalat, in speranta ca undeva, candva, un barbat va vedea mai departe de masca moroconoasa care atarna din ce in ce mai greu.
Felicitari Anda, imi plac gandurile tale, chiar si cand dor.
Am cunoscut si eu cateva exemplare pe care le-am putea numi, generic, “Petronela”. Si, daca multi ani nu am putut intelege in ruptul capului o astfel de alegere (cum, Doamne iarta-ma, sa mergi pe varianta inferioara?!), acum sunt in stare sa o accept, tacut si tacit. Calea usoara, batatorita si fara complicatii. Nu intrebari, nu provocare, nu ceva ce i-ar putea bloca (la propriu si la figurat, stiu eu ce zic, din pacate). DAR e un semn si pentru mine ca respectivul e o investitie inutila. Mie imi plac provocarile si complicatiile si in mod sigur nu voi alege niciodata varianta inferioara. Asa n-am sa ma mai intalnesc cu vreo Petronela vreodata.
Ama, Petronela cred ca ti-a facut un bine. Ti-a dezvaluit acea parte din obiectul veneratiei, pe care tu ai fi descoperit-o foarte tarziu.
Anda, nu ai disparut din gandurile celor care au intrat in casa ta virtuala. Chiar ma intrebam ce s-a intamplat.
Imi place noua ta stare de spirit. Parca incepi sa te reinventezi, incercand sa aduci o noua dimensiune vietii tale. Trecutul a fost, prezentul va deveni intr-o secunda trecut, asa ca e bine sa te axezi pe viitor. Mult succes.
Anda , desi nu am scris niciodata pe blogul tau , n-am uitat in nicio dimineata sa deschid calculatorul sa vad daca ai mai postat ceva. ” Ursuza si morocanoasa” ? nicidecum !N-am avut deloc sentimentul asta .Doar “un pic” prea profunda!
Nu ma refeream neaparat la disparitia de pe blog, Alexandra. Stiam ca e doar o problema de timp pana vor fi mutate. Doar ca situatia in sine si niste evenimente recente m-au facut sa ma gandesc la alte tipuri de disparitii.
Cred ca e o oarecare schimbare, asa simt. Cu toate astea, nu cred ca va fi nici mai greu, nici mai usor ca altadata. Perioadele de echilibru nu prea alimenteaza manifestarile artistice; le vindeca insa pe cele ale sufletului.
Bun venit si in scris, Camellia, ma bucura randurile tale. Poate am fi cu totii mai zambitori si mai senini daca n-am mai sta sa analizam atat viata, insa nu-mi iese decat rareori. E usor sa fii sociabil…in scris
Te mai astept.
“Mie imi plac provocarile si complicatiile si in mod sigur nu voi alege niciodata varianta inferioara.”
Nu prea sunt de acord cu asta. Lipsa provocarilor si complicatiilor NU inseamna o varianta inferioara. Asta credem noi, cele care nu putem trai decat daca ne condimentam viata cu tot felul de complicatii inutile, consolandu-ne apoi cu credinta ca suntem, de fapt, niste persoane speciale cu standarde ridicate, si ca de aia suntem singure, nu pentru ca, doamne-fereste, am avea si noi vreo hiba. Exista si barbati “calitate superioara” alaturi de care viata nu este o continua “provocare”. Problema e ca, neplandu-le nici lor complicatiile, si-au gasit un suflet pereche pe masura lor, adica neiubitor de complicatii si provocari, alaturi de care se poate trai frumos si fara roller coaster cotidian. Eu nu mai cred in variante “inferioare” si “superioare”, nici cand e vorba de femei, nici cand vorbim de barbati. Cred ca ne cautam, inconstient, imaginea din oglinda, si nu e doar vina lui X ca ne-a dezamagit, ci si a noastra ca l-am adus in viata noastra si i-am permis sa o faca.
Justine, am inteles si punctul tau de vedere si pe cel al Andei. O sa incerc pe scurt sa trag o concluzie dupa ce am citit ambele comentarii.
Se intampla uneori sa primim de la oameni si semnale false care ne conduc pe drumuri gresite pana apare cate o “Petronela” care ne arata exact cu ce fel de oameni am avut de-a face. Nu fug de provocari sau complicatii si nu inteleg prin provocari faptul ca aleg oameni -sa zic asa- “sub standardele mele”.
Cred ca, pur si simplu, putem avea surprize exact atunci cand nu ne asteptam, iar oameni de acelasi nivel cu noi ne pot oferi surprize neplacute, care ne arata la timp sau uneori prea tarziu cu ce fel de persoane am avut de-a face.
Nu nivelul nostru e problema, fiindca eu cred ca noi, ca femei, flirtam cu un barbat pe care, in prealabil, l-am considerat demn sa ne fie alaturi, dar acel barbat-desi ar putea alege in functie de statutul lui- se indreapta totusi spre o cale mai usoara si mai la indemana, asa cum mi s-a intamplat mie.
Sa nu uitam, draga mea Justine, ca intodeauna cand un barbat face o alegere proasta e mai putin vizibila decat atunci cand noi femeile alegem varianta gresita. Din pacate, nu exista semn de egalitate intre o femeie care face mai multe alegeri gresite si un barbat cu aceeasi cantitate de greseli sau alegeri proaste.
Sa ai o saptamana reusita
Ai si tu dreptatea ta, Justine. Dar…nu cred ca am ales neaparat voit partea complicata, crezand-o superioara. De multe ori, complicatiile au aparut pe parcurs, asa cum spune si Ama. Poate inceputul a fost bun, ne indreptam in general spre cineva pentru ca ne atrage prin ceva anume. De multe ori m-am intrebat de ce, in incercarile mele deloc numeroase, nu s-a intamplat sa dau peste cineva de “calitate superioara” si lipsit de complicatii, asa cum spui. Sau…poate l-am intalnit, dar n-a fost locul, momentul sau…pur si simplu lipsea ceva. Si…daca lipseste scanteia din start, cam greu s-o gasesti pe parcurs. Si, pe masura ce trec anii, scanteia e de preferat sa fie cat mai puternica pentru a ma scoate din ale mele. Cat despre X care ne-a dezamagit, eu, in ciuda proclamatelor principii, cred in continuare ca sansele sunt 50-50. Ar fi putut fi reciproc, ar fi putut sa mearga
Altfel probabil n-as mai da nici o sansa, niciodata, daca as fi convinsa ca cei care imi starnesc cat de cat interesul sunt meniti sa ma dezamageasca.
Ama, mi s-a intamplat si mie ca, odata ce s-a dus aura inceputurilor si ceata de pe ochi, sa vad exact cu cine am avut de-a face. El/ei asa au fost mereu, insa probabil sentimentele mele si dorinta de poveste, mai ales, i-a facut minunati, i-a transformat in personaje.
Da, pentru barbati “da bine” sa aiba o cocota aranjata langa ei, care sa puna intrebari, sa faca ochii mari, sa se atarne de bratul lor, sa le ceara protectie financiara si sfaturi de viata. Pe ei asta-i face sa se simta puternici, doriti, necesari. Asortarea noastra cu unul care nu stie pe ce lume se afla ne-ar face sa parem patetice si lipsite de valoare. Nu e cazul.
De-a lungul vietii am intalnit multi oameni care au insemnat foarte mult la un anumit moment dar care in timp s-au pierdut pe nesimtite in noianul de intamplari si nu mai stiu nimic de ei . Viata ne duce pe carari diferite si ne instraim chiar daca nu dorim acest lucru . Imi amintesc cat am suferit de fiecare data cand au intervenit despartiri inevitabile de oameni pe care i-am dorit prieteni pe viata – terminarea scolii generale , a liceului , a facultatii , a stagiului de 3 ani dupa terminarea facultatii – cum ne juram ca nimic nu ne va putea desparti .
Si eu am dat valente artistice singuratatii mele , am intalnit barbati care m-au iubit si pe care i-am iubit , barbati care mi-au jurat ca nu ma vor parasi niciodata si totusi niciunul nu m-a iubit pentru toata viata . Nu sunt ursuza si morocanoasa dar sunt profunda si complicata . Cand iubesc o fac la cote maxime si ma ranesc vorbe si gesturi pe care alte persoane nici nu le sesizeaza.
Ceea ce i s-a intamplat Amei e dovada ca barbatii prefera variantele usoare nu neaparat inferioare .A preferat ceea ce i se oferea si putea obtine fara niciun efort , considerand ca e prea complicat sa intre in tainele Amei , sa descifreze motivele supararilor ei , sa afle ce gandeste , ce simte .
Va doresc tuturor o saptamana frumoasa !
Multumesc pentru vizita si pentru randuri, Marina. Cred ca…ai concluzionat cum nu se putea mai bine. Ma intreb (si gandul asta ma sacaie de cativa ani, nu-mi da pace) daca, totusi, toti barbatii prefera variantele usoare? Daca nu cumva sunt unii, profunzi si complicati la randul lor, carora sa le placa sa descifreze taine, sa afle ce gandesti, ce simti? De cand mai adun niste ani si cei cu care ma intersectez au ceva mai multi, imi place sa cred ca da, exista si aceasta ultima categorie.
oamenii iti pot oferi surprize, nu contest, dar pentru unii oameni surprizele sunt in mod constant aceleasi si invariabil se ajunge la simplificari daunatoare de genul: “toti barbatii / toate femeile inseala” (corect fiind “eu aleg doar barbati / femei care sa ma insele”), “barbatii prefera femei proaste / cocote / varianta usoara”. axiome dupa care alegem sa traim si cu ajutorul carora ne justificam mult prea multe alegeri strict personale. chiar daca vezi in jurul tau 1000 de barbati care prefera cocotele, Anda, asta nu inseamna ca este adevarat in toate cazurile si pentru toti barbatii. intrebarea pe care trebuie sa ti-o pui este de ce ti se pare tie ca asta e un ‘adevar’ care merita sa iti ocupe gandurile mai mult de cateva secunde? de ce sunt petronelele astea asa o amenintare? de ce simtiti nevoia sa ii transformati pe barbati in niste personaje caricaturale – doar asa il / ii puteti intelege? – chiar sunt ei niste indivizi neinteresati de tainele voastre, care aleg intotdeauna varianta usoara, femeia prostuta obtinuta fara efort?
ceea ce i s-a intamplat Amei nu e o dovada ca barbatii prefera variantele usoare, ci ca acel barbat nu era indragostit de ea sau suficient de atras ca sa existe aceasta posibilitate. un barbat decide in primele secunde de la intalnirea cu o ea daca va avea sau nu o relatie cu aceasta. nu are nevoie de o luna sa se hotarasca, ca dovada ca in fata alteia nu sta atata pe ganduri. e neplacut cand o petronela ni-l sufla asa usor, dar e mai sanatos, zic eu, altfel poate pierdeam 6 luni intr-un flirt fara viitor, nu 1 luna. prea des femeile prefera sa poetizeze deciziile/actiunile barbatilor (lui i se pare prea complicat sa patrunda tainele ei, sa afle ce gandeste, etc), sau sa le transforme intr-o caricatura (lui ii plac doar cocotele). Poate ca adevarul e undeva la mijloc sau in cu totul alta parte, acolo unde nu vrem sa ne uitam.
Anda, cred ca barbatii prefera o combinatie de provocare si liniste. Cand gasesc pe cineva care ii incita, dar fara sa ii isterizeze, atunci aleg sa isi petreaca restul vietii cu ea, pentru ca stiu ca alaturi de acea femeie nu se vor plictisi, dar nici nu isi vor toci nervi. Si nu trebuie sa fie profund si complicat pentru asta, trebuie doar sa fie barbat.
E o diferenta, cred, intre “toti barbatii” si “majoritatea”. Da, tindem sa generalizam prin prisma experientelor proprii, cu subiectivism. Nu prea putem fi rationali, obiectivi si logici in probleme de inima decat dupa foarte mult timp (if ever). Dar, dupa acest foarte mult timp, intr-adevar ajungem la concluzia ca nu era persoana potrivita. Ca am fi pierdut, inutil, si mai mult timp. Tot ramane un oarecare regret. Pierdem cam mult timp gandindu-ne la asta, de acord. Dar permite-mi sa nu cred in “a petrece tot restul vietii” cu cineva. Oricat de incatatoare ar fi combinatia de provocare si liniste, oricat de potrivite proportiile.
esti libera sa crezi in ce vrei tu. daca pe tine te face fericita o relatie de 5 ani, 10, 15 sau de o luna, asta ar trebui sa cauti. dar nu mi-e foarte clar daca e o chestiune de dorinta sau de credinta…
Barbatii care sunt nesiguri si plini de complexe, vor cauta tot timpul alaturarea de o proasta cu fizic impozant. Barbatii refinati, inteligenti, carora le plac provocarile, isi vor alege o femeie care in primul rand nu trebuie sa-i plictiseasca. Din dezamagiri inveti, dar acestea nu ar exista fara asteptari.
Nici nu stiu daca la modul concret caut/ am cautat ceva, Justine, in cazul asta probabil altfel ar trebui sa se desfasoare lucrurile. Cand incepe o relatie nu stiu daca va dura o luna, un an sau 5. Sunt insa cam circumspecta in privinta acelui “toata viata”, mai ales daca-i vorba de fericire. Oricat de lasa sau de comoda as fi, pana si orizontul meu ordonat isi mai schimba din cand in cand legile, migrand spre un inceput de relatie (in schimbul linistii totale). Nu eu nu stiu de ce depinde. Pana la urma, in ciuda dezamagirii mele vizavi de sexul opus caricaturizat aici, textul se voia a fi unul optimist, poate singurul in genul asta scris pana acum. Eu asa il percep.
De acord cu tine, Alexandra. Gasesti insa un astfel de barbat mai greu, in viata, de obicei in timp. Si tot cu timpul inveti sa nu plictisesti si sa nu tocesti nervi. In momentul cand meniul vietii tale e unul complet si nu mai e nevoie decat de cireasa de pe felia de tort.
N-am reusit sa intru pe blog pana azi.Am si scris ceva dar se vede treaba ca s-a pierdut in eter.O sa mai vorbim dupa ce citesc tot ce am pierdut.
Cateodata ar fii minunat s-a poti tranti o usa in urma ta, s-a dispari printr-un singur click!Mai greu insa imi e sa las oameni s-a dispara din viata mea,s-a uit de povesti,planuri sau promisiuni.Fiindca ma leg de tot ceea ce a insemnat ceva pentru mine,am certitudinea ca dincolo de acele “calitati neveridice”sta acel ceva ce m-a oprit din drum si m-a facut sa vreau sa cunosc acea persoana.
Si mie imi placi in noua stare,desi recunosc acelasi stil in fiecare fraza.Doar ca simt o mai mare incredere in tine,un oarecare echilibru.O noua amprenta de maturitate!?
E un exercitiu de vointa sa nu te mai legi de trecut, Dorulet. Sau, cine stie, poate asta vine doar dupa ce ai cam fost dezamagit de multe ori. Dupa niste investitii neinspirate. Cred ca trebuie sa facem o selectie, sa ne amintim doar de ceea ce ne poate incarca de energie, de bucurie, de ce nu.
Poate e un echilibru recent datorat unei usore amprente de maturitate
…si-as vrea sa iti spun ca nici nu trebuie sa ne vedem vreodata, ca nici nu trebuie sa planuim intalniri si regasiri, ca bataia de inima la unison de acum este mai importanta decat promisiunile pentru o luna, un an, o viata.
anda, marile intalniri ale vietii, cele care ravasesc existenta, care zguduie temeila pe care ne asezam confortabil (zicem noi) castelele din carti de joc, nu sunt pentru toata viata, dar aduc enorm. iar dupa genericul final ramanem mai bogati, crestem. eu iti doresc sa ai parte de multe astfel de intalniri…
Marile intalniri ale vietii isi apasa singure butonul “play” si ruleaza genericul final cand nu te astepti, cu viteza ametitoare. Uneori revin, pentru o continuare care nu va avea niciodata emotia, ardoarea sau inconstienta inceputurilor.
Poate ca sunt omul marilor intalniri. Sau poate asa le-am facut eu sa para. De asta incerc sa nu ma mai implic atat de mult in ceea ce inseamna “play” sau “stop”.