Unde sunt balurile de altădată?…
Posted by Anda on Apr 14, 2010 in Viaţa reală | 14 comments
În anii ’90 s-a compus şi s-a cântat până la epuizarea corzilor de chitară, vocale şi ale sufletului cea mai bună muzică. O spun cu mâna pe inima împărţită frăţeşte (fără furtişaguri) între Kurt Cobain, Axel Rose, Jon Bon Jovi şi Steven Tyler. Inimă frântă de câte ori începea un an de liceu şi se termina o vară, cusută şi tămăduită cu o nouă “rock ballad”.
De colegii alături de care am crescut, am visat şi am colorat lumea doar bănuită, am colindat (la propriu) munţi, peşteri şi râpe şi ne-am umplut reciproc sufletele cu fărâme de poveste şi început de viaţă îmi amintesc…nu, de fapt nu “îmi amintesc”. Îi port mereu undeva, cu mine, într-o zonă strategic adăpostită în colţul din stânga-sus al inimii. Cel “vinovat”, uneori, de linişte. De stare de bine. De dor de mine, dor de noi, cei de atunci. Dor de rochiile lălâi cu bretele subţiri, care mergeau la fix cu bocancii până la genunchi (cu cât mai multe şireturi), de cămăşile în carouri şi blugii tăiaţi de noi însene, de bentiţele din catifea purtate la gât şi de…permanentul-spirală. Aşa cum văzuserăm noi în serialul (de referinţă) Beverly Hills 90210.
Am urmat liceul într-un nu foarte mare oraş din Ardeal. Balurile şi tradiţionalele concursuri de miss erau evenimentul fiecărui început de toamnă. Când eram eu în clasa a noua, prin ’93, se purtau rochiile fără umeri, cu volane şi curea pe mijloc, iar rozul era cea mai “traznet” culoare. N-am participat niciodată la un astfel de concurs. Ca să nu dau vina pe alte lipsuri, preferam să-mi spun mie însămi că nu ştiu să dansez. Sunt, până în ziua de azi, de o rigiditate vecină cu Obeliscul (în ciuda anilor de balet de la vârste mici). În timp ce colegele mele defilau pe scenă, altceva îmi atrăsese mie atenţia. Prezentatoarea. O fată brunetă cu ochii albaştri, Augusta. Felul lipsit de timiditate în care se adresa unei săli imense, spontaneitatea, umorul cu care prezenta probele concursului. Am invidiat-o din tot sufletul meu de 14 ani şi 4 luni. Şi, din colţul meu plin cu fete care, ca şi mine, probabil nu erau destul de bune dansatoare, mi-am dat seama că, dacă vreau vreodată să urc pe o scenă, nefiind nici prea frumoasă, nici remarcabil de spirituală, ar trebui în mod obligatoriu să prezint balul, când oi fi eu într-a doişpea. Cum o să fac să-mi controlez emoţiile, să stau în faţa unei mulţimi care mă analizează, pe tocuri, destinsă şi zâmbitoare, erau probleme care, deşi inevitabile, nu îmi încruntau prea tare fruntea de adolescentă. Aveam…vreo 3 ani timp să mă gândesc la asta.
În anii de liceu care au urmat am reuşit, cumva, să mai scap de emoţii şi de nesiguranţă. Sau poate doar am învăţat să le maschez. Şi…mi-am împlinit dorinţa, aşa cum am dus la bun sfârşit, în viaţă, cam toate planurile mele cincinale, dar realiste, care nu implicau bărbaţi. Înafară de o bâlbă fix în prima propoziţie a prezentării, m-am descurcat binişor. Şi mi-am însuşit şi lecţia: dacă, în ciuda faptului că nu ai nici un talent, îţi doreşti, din când în când, să mai cadă un colţ de reflector şi pe tine, fă-te jurnalist. Sau…învaţă să dansezi.
Despre balurile voastre, despre vise la început de drum, despre poveşti de dragoste în ritmul muzicii anilor ce s-au dus citim, cu gândul la o tulburatoare şi minunată revedere, aici: http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/
14 Comments
Leave a Comment
Anda mea draga, ma faci sa rad si sa plang, sa zambesc si sa ma intristez. Sa-mi fie dor de munti, de rochii cu bretele, de inocenta. Si de balurile de altadata. Ma faci sa-mi fie dor de mine, cea care am fost, in cea mai curata versiune a mea. Unde sunt? Unde am ramas? Si cum am ajuns sa ma pomenesc lacrimand de un dor fara noima, intr-o dimineata buimaca, in care parca doar eu privesc spre trecut, in timp ce omenirea toata merge inainte?
Alice, cred ca “balurile de altadata” si versiunile noastre, in forma neingradita, inca, de prea multe incercari, de prea multe povesti doar visate si franturi de inima donate fara rost sunt prefata la ceea ce scriem azi. Si o mai recitim uneori, cu voluptate si nerabdare, ca si cand n-am sti deja ce urmeaza, ca si cand romanul vietii noastre ar fi unul implinit, fermecator si rotund, la fiecare pagina.
Cred ca tu ti-ai scris cartea vietii in culorile sufletului. Fiecare rand. Cu prea multa simtire pentru a nu fi, uneori, chemata de inima sa te uiti inapoi, cu dor. Cat despre prezent…e, in sfarsit, vremea iubirilor implinite. Trebuie.
Anda, bine ai revenit!;)
Daca nu ai talent, fa-te profesoara m-am gandit:) si eu in acea vreme.
Dar postarea ta mi-a adus aminte de timpul inocentei cum il numesc eu. Si parca stelele se vedau noaptea altcumva, si parca concertele Phoenix in Piata Unirii aveau alta stralucire si parca sarutul era mai intens si ora de matematica (cosmarul meu) trecea atunci mai usor, cand stiam ca rebelul meu m-asteapta pe treptele liceului. Si lumea era a noastra. Doamne, Anda ce frumos era (am sa ti arat sper cat de curand ceva poze). Era un zeu, crede-ma si eu cea mai fericita adolescenta. “Unde sunt zapezile de alta data”, Anda mea?
Citind , m-au napadit emotiile chiar daca balurile mele au fost cel putin cu vreo 10 ani inaintea balurilor tale . Cum sa nu ne fie dor de acele vremuri ? Eram atat de tineri , de inocenti , de increzatori in viitorul din fata noastra , eram atat de sinceri , atat de curati sufleteste ! Mi-e dor de mine cea de atunci , de fata vesela , optimista , fara griji . Mi-e dor de visele mele de adolescenta , de puterea cu care credeam ca le pot transforma in realitate , mi-e dor de vacante , mi-e dor de extemporale , mi-e dor de toti prietenii de atunci care s-au pierdut in trecerea vremii desi ne juram ca vom ramane la fel de uniti toata viata .
Ce repede trec anii ! Ma ingrozesc , ma tem , si mi-e dor de vremuri trecute si de balurile de alta data ………….
Bine ai revenit Anda!:) Cand am descoperit eu “Tango”, tu ai fost prima pe blogul careia am scris, asadar nu aveam cum sa nu trec iar pe aici. Toate cele bune.
Delia, eu nu cred ca regret nimic din “zapezile” de altadata. De putin timp, de cand am implinit 30 de ani poate, prefer prezentul. Si ma bucura gandul la viitor, la diverse planuri, la ce voi vedea sau voi face. Asa ca…abia astept luna iunie
Marina, balurile de altadata, prietenii si visele raman “copilul din noi”…sau, daca vrei, noi in cea mai pura versiune. Cea dinainte de viata reala. Uneori ne e tare dor de vise…
Ma bucur sa te regasesc, Nico. Te mai astept, sper, cat mai des.
Vulcanul asta mi-a dat tema de gandire. Cred ca mi-ar face placere sa ma intorc in timp, sa renunt la avion si sa merg cu vechiul Orient Express…..timp sa fie. De unde oare dorinta asta de intoarcere in timp ?
Cumpariluzii
Cu trenul…hmm…doar daca as putea sa port o rochie de la inceputul secolului trecut, bine stransa in talie, si una din acele palarii pentru care ai nevoie de o cutie imensaaa si rotunda, cu panglica lata. Sa scot capul pe geam numai aparata de o umbreluta cu maner de sidef si, din cand in cand, sa miros o batista de dantala, parfumata cu cele mai pretioase esente ale Orientului.
Ne dorim sa ne intoarcem la lucruri si la locuri pline de suflet, mereu.
Te asteptam.
…si carti…multe carti…
Cumpariluzii
Iaca s-au facut 20 de ani de atunci,de la balul de absolvire.Nu poate fii adevarat,undeva,cineva triseaza.Ma uit in oglinda,sunt aceeasi,un pic de adancime in privire,cate un oftat ici colo,doua trei riduri de ingrijorare in rest nimic.Si peste toate,comentarii”nu te-ai schimbat deloc”.Oare? Oare nu se vad nicaieri dezamagiri,deziluzii,vise spulberate?S-au compensat oare cu bucurii,fericiri,impliniri?
Cunosc povesti cu fata cu ochi albastri,din trecerile mele printr-un oras nu prea mare din Ardeal.Poate ne-om fii intalnit ,cine stie?
Ne place, intr-un fel, sa ni se spuna ca nu ne-am schimbat. Acceptam, zambind. Nu e asa. Ne schimba fiecare fila de viata si orice farama de suflet. Implinirile nu compenseaza dezamagirile, nici concretul iluziile. Si…nici macar nu cred ca se aduna, gramada, undeva. Nu avem cum sa le aratam intr-un mod anume, pentru ca au devenit, in timp, noi insine.
Orasul nu prea mare a fost mereu plin de povesti
Cele mai frumoase sunt intotdeauna cele din anii nostri.
Ne schimba fiecare zi,nu-i asa Anda?Fiecare zambet,fiecare ezitare,fiecare cuvant nespus pe care-l discernem.Si provocarea fiecarui inceput.Din pacate….
Mi-e dor din cand in cand de rochiile cu bretele si de bocancii purtati in miez de vara. Si de body-uri
Mi-e dor de cum ma faceau sa ma simt.
Ma bucur ca aducerile noastre aminte despre moda altei decade si-au facut loc intr-una dintre scrierile tale.
Dorulet, uneori cred ca intamplarile, inceputurile si finalurile se inlantuiesc intr-un mod anume, deloc intamplator, pentru a ne duce undeva. Alteori cred ca suntem stapanii propriului destin. Si ca, intotdeauna, marile decizii duc la mari schimbari si la ceva furtuna in suflet. Solutia pe care o adopt, cel putin temporar, este sa nu mai iau…mari decizii.
Iti multumesc ca ma mai vizitezi, chiar daca stilul meu e departe de cel al inceputurilor. Tocmai pentru ca ne schimba fiecare zi