Vis de vară

Mă trezeşte zgomotul brichetei. Profiţi de geamurile deschise şi expiri fumul nestingherit, cu voluptate, ca după o pauză lungă de la ceva cu adevărat necesar. Mi-e prea somn să mă lansez într-o polemică pe tema viciilor cu tine, aşa că te privesc doar dezaprobator. Mă ridic. Iau cănile mele alb-cu-negru, noi şi pântecoase (singurele în pereche), şi fac două cafele, de data asta ambele după reţeta ta. O mai ştiu. Le bem repede-repede, rezemaţi de dulăpiorul bucătăriei mele fără scaune. Facem un plan pentru partea de noapte rămasă. Râzi. Zici că mereu vreau să organizez lucrurile şi pomeneşti de acel carpe diem! care ne-a adus împreună prima dată. Nu-mi mai amintesc mare lucru de atunci. Poate doar că îmi era frig, dar nu voiam să te trezesc ca să nu zici că sunt o mofturoasă (care trebuie obligatoriu luată în braţe). Dar acum mereu pretind că mi-e frig, ştiu că nu te superi. M-am obişnuit să adorm lângă inima ta.

Bem cafelele şi văd că te aşezi din nou pe canapea. Ca să-şi facă efectul, zici.  Eu mă enervez că le-am făcut degeaba… Vei adormi la loc şi se va alege praful de tot… Zâmbeşti în felul acela care mă face mereu să-mi înghit reproşurile, iei cheile şi spui: Să mergem…în două ore suntem acolo… Nu vreau să ne grăbim…nu, nu mi-e teamă niciodată cu tine…vreau doar să prelungesc un pic aşteptarea…hai să facem drumul acela de care avem amândoi nevoie… Am călătorit atât de mult fiecare încât nici nu mai ştim unde e “acasă”, dar e primul nostru drum împreună. Încep să-ţi spun despre începuturi şi ratări, despre lucruri care mă fac să râd sau să plâng, despre ceea ce am iubit, am urât, am aşteptat. Îţi eram datoare cu povestea mea. Vorbesc repede, şi mult, şi tare, uneori zâmbesc, alteori rămân fără suflu, sar de la o întâmplare la alta şi apoi mă întorc, ca într-un carusel ameţitor dintr-un bâlci al amintirilor.

Îţi aprinzi din când în când o ţigară şi taci. Te întreb despre lucrurile pentru care n-a fost niciodată timp, loc. Pentru care erai mereu prea singur. Răspunzi încet, mormăit. Ascult atentă, tu priveşti drumul, iar eu te privesc pe tine.

Am ajuns aşa cum am plănuit. La răsărit. Ştii că e primul pe care îl văd, acum, la mare? Îmi e puţin frig, dar nu contează. Trebuie să-mi fie, ca să fiu sigură că nu visez. Că eşti aici. Că sunt aici. Şi mai departe? Nu ştiu mai departe…n-am facut o listă, de data asta…am uitat. Probabil sunt fericită.

Însă nu văd prima geană de soare, aşa cum ar trebui. Nu mai simt nici briza, nu aud nici pescăruşii. Încerc să mă întorc spre tine şi simt cum mă pierzi din braţe…Deşi îmi vine să urlu, nu pot decât să şoptesc: Nu pleca…

În bucătăria mea fără scaune sunt două căni cu cafea, noi şi pântecoase, uitate pe dulăpior. Una e neatinsă. 

Pe gresia din hol se văd urme de nisip.

Hai să ne educăm niţel iubirile!

Am văzut „An Education”, recunosc, întâmplător. Căutam un film care să-mi gâdile artistic orgoliul de femeie fără obligaţiile traiului în doi, cu o linie a vieţii minuţios creionată, aşa încât cea a inimii să fie întotdeauna un drum fără prioritate. Îmi era dor de un film despre mine. Şi l-am găsit. Doar că…am aflat mai mult decât aş fi vrut. Fărâme de poveste ratăcite la început de viaţă sau de iubire. Sau de iubire de o viaţă.

Londra anilor ’60, elegant şi conservator decor al poveştii cinematografice, nu diferă cu mult, ca mentalitate, de societatea în care ne învârtim azi. La fel ca Jenny, protagonista de numai 16 ani a filmului, tinerele domnişoare urmează cursuri de dans, de muzică, învaţă limbi străine sau bunele maniere. Nici scopul acestor pregătiri elaborate nu prea s-a schimbat, în timp. Având toate aceste atuuri, afişul „Acceptăm prinţi!”, despre care pomenea Julian Barnes in „Trois”, va putea fi scris cu caractere mari, îngroşate, şi cu mândria investiţiei de ani de zile. Dacă nu intri la Oxford, vei avea nevoie de un bărbat cu buzunare adânci, afirmă tatăl lui Jenny, pe cât de vigilent în privinţa rezultatelor ei academice, pe atât de absent şi de nesigur în ale vieţii. Din fericire pentru el, Jenny (natural, puternic şi nuanţat jucată de Carey Mulligan) e suficient de isteaţă pentru a se descurca în problemele de şcoală. Nu şi în cele de viaţă.

Există întotdeauna un moment când ceea ce am fost educaţi de mici să credem, ceea ce am învăţat mai mult sau mai puţin motivaţi de la profesorii noştri sau am citit singuri în cărţi se confruntă cu viaţa însăşi. Viaţa despre care ne-au povestit părinţii, pentru care ne-a pregătit şcoala şi pe care ne-am colorat-o singuri, frunzărind cărţi alese de noi. N-ai idee cât de plictisitor era totul înainte de a te cunoaşte, îi spune Jenny lui David (Peter Sarsgaard), bărbatul matur, rafinat, amuzant, apărut în calea ei întâmplător şi nu prea.

Viaţa de dincolo de cărţi în care păşeşte cu David prinde contur în restaurante elegante, maşini moderne, la concerte fastuoase, în cluburi de jazz sau pe străduţele boeme ale Parisului, cu adiere de Chanel No.5. Anii de studiu intens, dorinţa de a aprofunda literatura engleză la Oxford şi de a vorbi limba franceză pierd din însemnătate în faţa lumii care îşi deschide singură vitrinele luminoase, încărcate de minuni, farmec, distracţie. Alegerea pare simplă şi clară. Dintr-o dată, moralitatea nu-şi mai are rostul. Nu mai e suficient să ne educaţi. Trebuie să ne spuneţi şi de ce o faceţi, este replica prin care Jenny demontează pledoaria directoarei liceului unde studia, o Emma Thompson distinsă, într-un rol rigid şi uman totodată. Iar scopul educaţiei pare a fi foarte clar punctat de acelaşi tată (Alfred Molina) care, cu puţin timp în urmă, nu îşi dorea decât s-o vadă la Oxford: Acum…nu mai trebuie să mergi neapărat. Va avea cine să aibă grijă de tine, ca răspuns la cererea în căsătorie pe care Jenny o primeşte de la David.

În viaţă, ca şi în iubire, nu există scurtături spre ceea ce ne dorim. Asta urmează să afle Jenny. Putem alege însă să construim cu grijă, atenţi la detalii, nerepetând greşelile şi, mai ales, bazându-ne în primul rând pe noi înşine. Singurii care suntem ceea ce pretindem a fi. În faţa sufletului nostru nu e nevoie să purtăm nici o mască. Şi, dacă pentru iubire mai e nevoie şi de altcineva, nu-l vom găsi într-un „David” dual, laş sau slab. O astfel de persoană nu va fi niciodată o iubire de o viaţă, chiar dacă îţi arată Parisul. Poate doar una dintre lecţii.

Cred că ni s-a întâmplat tuturor cel puţin o dată să vrem să renunţăm la o viaţă, a noastră, devenită plictisitoare, pentru a trăi pentru şi prin altcineva. Crezând că aşa trebuie să fie, că aşa va dura până dincolo de lumea asta cunoscută. Spre iubirile de o viaţă nu ştiu să fie scurtături, nici renunţări la ceea ce suntem. Am fost şi eu în Paris, într-un moment în care povestea conta mai mult decât viaţa reală. L-am văzut ca pe un decor ploios şi fad, pentru un scenariu început doar, cu final neştiut. Voiam să uit de mine, în speranţa de a-l pune în scenă şi de a-l face să învingă timpul.

Azi, când viaţa mi-a dat deja câteva lecţii, am învăţat în sfârşit că pentru iubirea care durează nu e nevoie nici de scenarii, nici de roluri abile, nici de renunţare. Şi, aşa cum declară, plină de încântare, Jenny, în finalul filmului, îmi doresc enorm să văd Parisul. De parcă n-aş mai fi fost niciodată. De data asta la pas, pe îndelete. Fără scurtături.

(apărut în Tango, aprilie 2010)