Vis de vară

Mă trezeşte zgomotul brichetei. Profiţi de geamurile deschise şi expiri fumul nestingherit, cu voluptate, ca după o pauză lungă de la ceva cu adevărat necesar. Mi-e prea somn să mă lansez într-o polemică pe tema viciilor cu tine, aşa că te privesc doar dezaprobator. Mă ridic. Iau cănile mele alb-cu-negru, noi şi pântecoase (singurele în pereche), şi fac două cafele, de data asta ambele după reţeta ta. O mai ştiu. Le bem repede-repede, rezemaţi de dulăpiorul bucătăriei mele fără scaune. Facem un plan pentru partea de noapte rămasă. Râzi. Zici că mereu vreau să organizez lucrurile şi pomeneşti de acel carpe diem! care ne-a adus împreună prima dată. Nu-mi mai amintesc mare lucru de atunci. Poate doar că îmi era frig, dar nu voiam să te trezesc ca să nu zici că sunt o mofturoasă (care trebuie obligatoriu luată în braţe). Dar acum mereu pretind că mi-e frig, ştiu că nu te superi. M-am obişnuit să adorm lângă inima ta.

Bem cafelele şi văd că te aşezi din nou pe canapea. Ca să-şi facă efectul, zici.  Eu mă enervez că le-am făcut degeaba… Vei adormi la loc şi se va alege praful de tot… Zâmbeşti în felul acela care mă face mereu să-mi înghit reproşurile, iei cheile şi spui: Să mergem…în două ore suntem acolo… Nu vreau să ne grăbim…nu, nu mi-e teamă niciodată cu tine…vreau doar să prelungesc un pic aşteptarea…hai să facem drumul acela de care avem amândoi nevoie… Am călătorit atât de mult fiecare încât nici nu mai ştim unde e “acasă”, dar e primul nostru drum împreună. Încep să-ţi spun despre începuturi şi ratări, despre lucruri care mă fac să râd sau să plâng, despre ceea ce am iubit, am urât, am aşteptat. Îţi eram datoare cu povestea mea. Vorbesc repede, şi mult, şi tare, uneori zâmbesc, alteori rămân fără suflu, sar de la o întâmplare la alta şi apoi mă întorc, ca într-un carusel ameţitor dintr-un bâlci al amintirilor.

Îţi aprinzi din când în când o ţigară şi taci. Te întreb despre lucrurile pentru care n-a fost niciodată timp, loc. Pentru care erai mereu prea singur. Răspunzi încet, mormăit. Ascult atentă, tu priveşti drumul, iar eu te privesc pe tine.

Am ajuns aşa cum am plănuit. La răsărit. Ştii că e primul pe care îl văd, acum, la mare? Îmi e puţin frig, dar nu contează. Trebuie să-mi fie, ca să fiu sigură că nu visez. Că eşti aici. Că sunt aici. Şi mai departe? Nu ştiu mai departe…n-am facut o listă, de data asta…am uitat. Probabil sunt fericită.

Însă nu văd prima geană de soare, aşa cum ar trebui. Nu mai simt nici briza, nu aud nici pescăruşii. Încerc să mă întorc spre tine şi simt cum mă pierzi din braţe…Deşi îmi vine să urlu, nu pot decât să şoptesc: Nu pleca…

În bucătăria mea fără scaune sunt două căni cu cafea, noi şi pântecoase, uitate pe dulăpior. Una e neatinsă. 

Pe gresia din hol se văd urme de nisip.