Hai să ne educăm niţel iubirile!
Posted by Anda on May 9, 2010 in Poveşti cinematografice | 17 comments
Am văzut „An Education”, recunosc, întâmplător. Căutam un film care să-mi gâdile artistic orgoliul de femeie fără obligaţiile traiului în doi, cu o linie a vieţii minuţios creionată, aşa încât cea a inimii să fie întotdeauna un drum fără prioritate. Îmi era dor de un film despre mine. Şi l-am găsit. Doar că…am aflat mai mult decât aş fi vrut. Fărâme de poveste ratăcite la început de viaţă sau de iubire. Sau de iubire de o viaţă.
Londra anilor ’60, elegant şi conservator decor al poveştii cinematografice, nu diferă cu mult, ca mentalitate, de societatea în care ne învârtim azi. La fel ca Jenny, protagonista de numai 16 ani a filmului, tinerele domnişoare urmează cursuri de dans, de muzică, învaţă limbi străine sau bunele maniere. Nici scopul acestor pregătiri elaborate nu prea s-a schimbat, în timp. Având toate aceste atuuri, afişul „Acceptăm prinţi!”, despre care pomenea Julian Barnes in „Trois”, va putea fi scris cu caractere mari, îngroşate, şi cu mândria investiţiei de ani de zile. Dacă nu intri la Oxford, vei avea nevoie de un bărbat cu buzunare adânci, afirmă tatăl lui Jenny, pe cât de vigilent în privinţa rezultatelor ei academice, pe atât de absent şi de nesigur în ale vieţii. Din fericire pentru el, Jenny (natural, puternic şi nuanţat jucată de Carey Mulligan) e suficient de isteaţă pentru a se descurca în problemele de şcoală. Nu şi în cele de viaţă.
Există întotdeauna un moment când ceea ce am fost educaţi de mici să credem, ceea ce am învăţat mai mult sau mai puţin motivaţi de la profesorii noştri sau am citit singuri în cărţi se confruntă cu viaţa însăşi. Viaţa despre care ne-au povestit părinţii, pentru care ne-a pregătit şcoala şi pe care ne-am colorat-o singuri, frunzărind cărţi alese de noi. N-ai idee cât de plictisitor era totul înainte de a te cunoaşte, îi spune Jenny lui David (Peter Sarsgaard), bărbatul matur, rafinat, amuzant, apărut în calea ei întâmplător şi nu prea.
Viaţa de dincolo de cărţi în care păşeşte cu David prinde contur în restaurante elegante, maşini moderne, la concerte fastuoase, în cluburi de jazz sau pe străduţele boeme ale Parisului, cu adiere de Chanel No.5. Anii de studiu intens, dorinţa de a aprofunda literatura engleză la Oxford şi de a vorbi limba franceză pierd din însemnătate în faţa lumii care îşi deschide singură vitrinele luminoase, încărcate de minuni, farmec, distracţie. Alegerea pare simplă şi clară. Dintr-o dată, moralitatea nu-şi mai are rostul. Nu mai e suficient să ne educaţi. Trebuie să ne spuneţi şi de ce o faceţi, este replica prin care Jenny demontează pledoaria directoarei liceului unde studia, o Emma Thompson distinsă, într-un rol rigid şi uman totodată. Iar scopul educaţiei pare a fi foarte clar punctat de acelaşi tată (Alfred Molina) care, cu puţin timp în urmă, nu îşi dorea decât s-o vadă la Oxford: Acum…nu mai trebuie să mergi neapărat. Va avea cine să aibă grijă de tine, ca răspuns la cererea în căsătorie pe care Jenny o primeşte de la David.
În viaţă, ca şi în iubire, nu există scurtături spre ceea ce ne dorim. Asta urmează să afle Jenny. Putem alege însă să construim cu grijă, atenţi la detalii, nerepetând greşelile şi, mai ales, bazându-ne în primul rând pe noi înşine. Singurii care suntem ceea ce pretindem a fi. În faţa sufletului nostru nu e nevoie să purtăm nici o mască. Şi, dacă pentru iubire mai e nevoie şi de altcineva, nu-l vom găsi într-un „David” dual, laş sau slab. O astfel de persoană nu va fi niciodată o iubire de o viaţă, chiar dacă îţi arată Parisul. Poate doar una dintre lecţii.
Cred că ni s-a întâmplat tuturor cel puţin o dată să vrem să renunţăm la o viaţă, a noastră, devenită plictisitoare, pentru a trăi pentru şi prin altcineva. Crezând că aşa trebuie să fie, că aşa va dura până dincolo de lumea asta cunoscută. Spre iubirile de o viaţă nu ştiu să fie scurtături, nici renunţări la ceea ce suntem. Am fost şi eu în Paris, într-un moment în care povestea conta mai mult decât viaţa reală. L-am văzut ca pe un decor ploios şi fad, pentru un scenariu început doar, cu final neştiut. Voiam să uit de mine, în speranţa de a-l pune în scenă şi de a-l face să învingă timpul.
Azi, când viaţa mi-a dat deja câteva lecţii, am învăţat în sfârşit că pentru iubirea care durează nu e nevoie nici de scenarii, nici de roluri abile, nici de renunţare. Şi, aşa cum declară, plină de încântare, Jenny, în finalul filmului, îmi doresc enorm să văd Parisul. De parcă n-aş mai fi fost niciodată. De data asta la pas, pe îndelete. Fără scurtături.
(apărut în Tango, aprilie 2010)
17 Comments
Leave a Comment
Anda, ai scris frumos. Ai simtit filmul.
“O astfel de persoană nu va fi niciodată o iubire de o viaţă, chiar dacă îţi arată Parisul.” A cita oara exprimi atit de frumos ceea ce simt si eu! Si cit de adevarat! Aceeasi senzatie de “asta mi s-a intimplat si mie” am avut pe parcursul vizionarii filmului. Mi-a placut tare mult personajul Jenny, poate si unde m-am regasit in ea uneori, mai mult decit as fi vrut poate. Si sper sa vad si eu Parisul parca pentru prima oara, fara sa ma gindesc ca pe acolo au trecut pasii lui…Si sa imi educ fiecare fibra sa nu mai tresara la atingerea lui, sa nu imi mai straluceasca ochii tare tare la vederea lui…
As vrea sa vad si eu filmul,banuiesc ca l-ati vazut in Bucuresti.Ce ne facem fetelor cu “David” care ne tot ademeneste sa ne arate Parisul?
Sunt atatea motive care ne fac sa ne legam sau sa ne dezlegam. Mai demult am crezut ca iubirea e de ajuns si ca iubitul meu imi va arata si mie Parisul anilor lui. Dar doar mi-a povestit in trecere despre el. S-a jucat un joc de barbati maturi. Stii Anda si ei se joaca, sunt actori ai naibii de buni!
M-am gandit mult la momentul in care noi ne decidem pentru cineva- sau la acel moment in care acel el alege sa se desparta de noi si sa mearga pe alt drum. Eram naiva si credeam ca lumea cu el va fi ca si lumea care i se aratase lui Jenny. Dar Anda era o lume fardata. Nimic mai mult. Acum nici nu stiu daca sa rasuflu usurata ca n-am facut parte din acea prefacatorie …sau sa ma gandesc ca prezenta mea, felul meu de a fi ar fi adus o latura mai umana lipsei lui de moralitate! (Poate imi dau prea multe credite!)
Si totusi Parisul a fost frumos chiar daca l-am descoperit singura.
Multumesc, Cristina. Ma gandeam eu ca, din pacate, revista ajunge mai greu (sau deloc) in unele colturi de lume, de asta am pus textul aici (intr-o forma usor mai lunga decat cea publicata).
Imi amintesc foarte bine de Parisul tau, Georgiana, si de discutiile noastre. Eu cred ca il voi ocoli si anul acesta. Poate pentru ca sunt foarte lasa (desi as putea insira alte 100 de motive, mai putin temeinice).
Dorulet, cred ca mergem la Paris singure. Doar asa putem fi sigure ca n-o sa ne strice nimeni povestea. Sau orasul
Merita vazut filmul, evoca atat de bine atmosfera acelor decenii! Doar povestile iti dau o senzatie de deja-vu. Sau poate chiar sunt aceleasi…
Asa va fi si pentru mine, Delia. De parca n-as mai fi fost niciodata…Fara jocuri, fara farduri…
Buna lectia ! In cel mai scurt timp o anunt pe fiica-mea sa caute si filmul dar si articolul tau …in caz ca n-a priceput morala : ”sa ne educam putin iubirile” . In alta ordine de idei -imi doresc enorm sa vad Parisul .
Lectiile cele mai bune, cele mai aspre, le invatam, de cele mai multe ori, gresind, tinand ochii nu suficient de deschisi, construind pe nisipuri miscatoare. Ar fi minunat daca am putea pastra ceva din fiecare. In general, o facem. Alteori, suntem, totusi, suficient de norocosi incat sa evitam dezastrul. Asa incat, dupa un numar de ani si unul de lectii, sa ne construim propria poveste. Una reala. Cu Parisul inclus
frumos scris, ca de obicei. n-am vazut filmul, totusi, desi filmele ma pasionau foarte mult la un moment dat, dar, probabil, ca si pasiunile astea mai marunte mor…
Culmea este ca “An Education” e primul film vazut dupa o pauza foarte lunga. Si eu sunt mult mai selectiva acum. Pasiunile mor si invie, cele mai marunte mai usor…
de partea cu “inviatul” nu sunt foarte sigura…. stiu eu niste exemple personale de pasiuni asa de moarte, ca nici parastasul nu mi l-am amintit sa il mai fac…
Nu toate, nu toate. Unele care merita si, de obicei, nu alea mari de tot. Unele de care uitam si ne amintim dintr-o data. Si, poate, prin ele ajungem la unele noi. Cat despre cele moarte si ingropate, acolo sa ramana.
Anda,sigur ca poti,mai poti sa scrii minunat!Stiu ca nu mai sunt povesti optimiste ca la inceputul blogului,dar sunt povesti mai robuste,mai consistente,pare ca sunt scrise de un povestitor care a trait intr-o noapte cat altii in ani de zile.Parerea mea…Si nu stii,dar tocmai de asa ceva am nevoie acum,de oameni cu picioarele pe pamant care sa-mi arate ca nu poti trisa luand-o pe scurtatura,ca viata de dincolo de viata ta nu e decat un surogat prea palid pentru a fii luat in seama.Dar destul de conturat incat sa-l poti ocoli abil.
Dorulet, avem cu totii, in viata, povesti care erau “cat p-aci” sa se intample. Doar ca…nu a fost asa. Ne putem apropia de minuni oricat de mult, tot ne va mai desparti o jumatate de pas. Sau poate…ne-am dorit prea mult sa ridicam la rangul de minuni lucrurile obisnuite sau care din start nu erau menite sa fie. Cand te indrepti spre un lucru real insa, vei constata pe parcurs ca poti sa faci toti pasii, cu timpul. Zic eu.
Cat despre blog, din contra, cred ca povestile optimiste abia incep. Chiar daca nu vor mai fi asa de nuantate sau vibrante precum cele ale trecutului. Sau…cine stie?
scrii atat de frumos Anda…
Multumesc. Te mai astept, inclusiv in scris
draga mea, așa mă bucur că ai reluat scrisul. ai fost cam absenta in ultimele luni. acum te simt, sau mi se pare ca te simt, mai vie, mai optimista poate. nu te-am uitat, sa stii. m-am lasat coplesita de ale mele foarte multa vreme dar, simt ca perioada nefasta va ajunge la final in curand. o sa te sun, intr-o zi nu foarte indepartata, sa te scot la o limonada cu miere sau la o plimbare cu bicicleta. am multe sa-ti povestesc
mai esti pe acolo?
Da, sunt pe aici, sunt mereu intre doua plecari, de fapt. O plimbare cu bicicleta n-ar strica, sa vad daca intr-adevar nu se uita