Vis de vară
Posted by Anda on May 15, 2010 in Vise despre viaţă | 16 comments
Mă trezeşte zgomotul brichetei. Profiţi de geamurile deschise şi expiri fumul nestingherit, cu voluptate, ca după o pauză lungă de la ceva cu adevărat necesar. Mi-e prea somn să mă lansez într-o polemică pe tema viciilor cu tine, aşa că te privesc doar dezaprobator. Mă ridic. Iau cănile mele alb-cu-negru, noi şi pântecoase (singurele în pereche), şi fac două cafele, de data asta ambele după reţeta ta. O mai ştiu. Le bem repede-repede, rezemaţi de dulăpiorul bucătăriei mele fără scaune. Facem un plan pentru partea de noapte rămasă. Râzi. Zici că mereu vreau să organizez lucrurile şi pomeneşti de acel carpe diem! care ne-a adus împreună prima dată. Nu-mi mai amintesc mare lucru de atunci. Poate doar că îmi era frig, dar nu voiam să te trezesc ca să nu zici că sunt o mofturoasă (care trebuie obligatoriu luată în braţe). Dar acum mereu pretind că mi-e frig, ştiu că nu te superi. M-am obişnuit să adorm lângă inima ta.
Bem cafelele şi văd că te aşezi din nou pe canapea. Ca să-şi facă efectul, zici. Eu mă enervez că le-am făcut degeaba… Vei adormi la loc şi se va alege praful de tot… Zâmbeşti în felul acela care mă face mereu să-mi înghit reproşurile, iei cheile şi spui: Să mergem…în două ore suntem acolo… Nu vreau să ne grăbim…nu, nu mi-e teamă niciodată cu tine…vreau doar să prelungesc un pic aşteptarea…hai să facem drumul acela de care avem amândoi nevoie… Am călătorit atât de mult fiecare încât nici nu mai ştim unde e “acasă”, dar e primul nostru drum împreună. Încep să-ţi spun despre începuturi şi ratări, despre lucruri care mă fac să râd sau să plâng, despre ceea ce am iubit, am urât, am aşteptat. Îţi eram datoare cu povestea mea. Vorbesc repede, şi mult, şi tare, uneori zâmbesc, alteori rămân fără suflu, sar de la o întâmplare la alta şi apoi mă întorc, ca într-un carusel ameţitor dintr-un bâlci al amintirilor.
Îţi aprinzi din când în când o ţigară şi taci. Te întreb despre lucrurile pentru care n-a fost niciodată timp, loc. Pentru care erai mereu prea singur. Răspunzi încet, mormăit. Ascult atentă, tu priveşti drumul, iar eu te privesc pe tine.
Am ajuns aşa cum am plănuit. La răsărit. Ştii că e primul pe care îl văd, acum, la mare? Îmi e puţin frig, dar nu contează. Trebuie să-mi fie, ca să fiu sigură că nu visez. Că eşti aici. Că sunt aici. Şi mai departe? Nu ştiu mai departe…n-am facut o listă, de data asta…am uitat. Probabil sunt fericită.
Însă nu văd prima geană de soare, aşa cum ar trebui. Nu mai simt nici briza, nu aud nici pescăruşii. Încerc să mă întorc spre tine şi simt cum mă pierzi din braţe…Deşi îmi vine să urlu, nu pot decât să şoptesc: Nu pleca…
În bucătăria mea fără scaune sunt două căni cu cafea, noi şi pântecoase, uitate pe dulăpior. Una e neatinsă.
Pe gresia din hol se văd urme de nisip.
16 Comments
Leave a Comment
Si tu ma faci sa plang?!
Ce frumos scrii,ca un balsam pentru suflet!
Scrisul frumos vine cand sufletul e mai tulburat, din pacate. Pentru a ramane ceva in urma, dupa ce toate lacrimile s-au dus.
Bineinteles ca si pe mine m-ai arucat in durere…Mai mult decat in visul tau,ma intind pe gresia din hol si sarut urmele de nisip ramase…Anda scumpa, cumpara scaune in bucatarie, poate va avea cine sa stea pe ele…
Aerlilian, asa cum spunea Octavian Paler, trebuie sa fim mai buni la nivelul visurilor decat in realitate. Care parti din vis sunt adevarate, conteaza mai putin.
Pentru scaune nu prea am loc nici acum, canile insa mai exista
dupa ce zbuciumul inimii se potoleste, cand numai amintirile raman, totul capata gust de fantasma. este important ca din visuri sa cernem sperante cu care sa ne infasuram realitatile. imi place scriitura ta, chiar daca ii ghicesc pretul
si vreau sa cred, iti doresc asta, ca intr-o alta zi, cineva te va ruga pe tine sa ramai si o vei face.
Buna dimineata,Anda!Imi beau cafeaua recitindu-te si ma uit la cana mea galbena,si-ncerc sa rememorez momentul cand am achizitionat-o.Si stiu ca am ales-o datorita culorii,ca sa am dimineti vesele si asa si erau.Apoi ,o vreme nici macar nu-i mai vedeam culoarea,cafeaua o beam repede repede ,intre momentul “fond de ten” si “rimel-ruj”.Pentru ca ma grabeam mereu sa plec de acasa,sa ajung in alt loc si alt timp.In bucataria mea se vad urme de dimineti fericite ,mirosind a cafea si laptic cu ciocolata.Le adun cu mare grija si incerc sa le reconstitui.
Pisica, asa cum spuneam, nu prea ma pricep sa scriu finaluri reale. Pot doar sa povestesc ce a fost sau sa-mi imaginez ce ar fi putut sa fie. Uneori simtite la timpul prezent. Ar fi interesant sa pot scrie, la un moment dat, un scenariu in care as ramane.
Dorulet, si eu incerc sa adun culori vesele in jurul meu. Se asorteaza perfect cu zambetele
Si mie imi place …da, si cafeaua , dar in ultimul timp am cam evitat-o . Adevarul este ca nici n-am prea avut cu cine s-o beau. Poate daca ne dai si noua reteta lui… Acum stau si ma gandesc : de ce cumparam atatea cesti de cafea , cand de -ajuns ar fi doua? Sau una?
Poate ar fi buna cate o cana pentru fiecare stare, Camellia, pentru cand suntem plini de viata, visatori, ganditori sau posomorati. Sau poate simtim nevoia de a schimba ceva, in imediata apropiere, de asta luam atat de des. Sau poate dorim sa ni se aminteasca de o vreme in care eram plini de viata, visatori, ganditori sau posomorati.
Reteta lui…am uitat-o.
Nu mai este mult pana se implinesc douazeci si cinci de ani de la momentul in care am trait primul rasarit, la mare. Eram in tren, intre Constanta si Mangalia. Priveam marea si eram indragostit. Ma intreb daca mai pastreaza si acum nisipul adunat pe gresia de la usa!
Anda nu beau cafea desi iubesc cestile vechi de cafea si ceai:) (le colectionez) sunt dantelate si cu iz de trecut. Imi place sa cred, cand le privesc in vitrina ca mii de domnite si-au baut cafeaua ascultand povesti despre juni primi care se intorc si raman “pentru totdeauna”. Imi place sa cred ca au fost mute partase la destaiunuiri, la momente frumoase intre prietene de suflet, asa cum suntem noi aici, asa cum vom fi noi doua in curand:) Am sa-ti ofer o ceasca veche atunci si ne vom relaxa in fotolii comode. Si poate vom vedea si un rasarit, Anda ca eu am avut mai mult parte de apusuri.
Cu gandul la voi…
VirtualKid, mie mi se pare ca aveam 19 ani si ascultam “Vama Veche” intr-o alta viata, desi nu au trecut inca 25 de ani. Primul drum cu trenul, primul rasarit, primele urme in nisip, prima privire indragostita spre mare…Da, cred ca a fost intr-o alta viata. Mai…simpla?!
Si mie imi plac obiectele vechi si purtatoare de poveste, Delia. O sa petrecem un rasarit povestit si sorbit din canile tale de colectie, apoi o sa ne plimbam prin piata de antichitati din orasul cu cea mai buna ciocolata din lume, ca sa ne alegem unele neincercate inca, pentru toate povestile ce vor sa vina.
superbe randuri, multe dintre ele parca le-ai scris cu un condei smuls din inima mea…
Multumesc mult, Mihaela. De obicei, lucrurile care ne patrund cel mai adanc in suflet pentru a se oglindi in el sunt cele obisnuite, comune, traite si scrise deja. Mi-as dori sa fie la fel si cu cele fericite, din pacate sunt mai rare si au o culoare personala.
Te mai astept cu drag!