The Turning Point
The Turning Point nu este un film despre dans. Ci unul pe care îl revezi, şi după 30 de ani, pentru a te gândi la alegeri, la destin, la viaţă. La păreri de rău şi paşi (chiar pe poante) înainte. Un film care te face să te întrebi dacă suntem, totuşi, rezultatul tuturor punctelor de întoarcere din existenţa noastră.
Una dintre protagoniste a ales luminile, scena, dansul. Cu preţul prieteniei înşelate, al iubirii mimate, al renunţării la stabilitate. Cu orice preţ. Cealaltă, nu mai puţin talentată, a ales să aibă o familie. Un soţ. Copii. Purtând în suflet, vreme de două decenii, chinuitoarea povară a lui “ce ar fi fost dacă?”. Dacă n-ar fi trebuit să renunţe la scenă. Dacă n-ar fi ales copilul. Ar fi fost destul de bună?
Am vrea să avem totul, dar cum trebuie şi suntem obligaţi de viaţă să alegem, ne trezim în momente de respiro ale sufletului că visăm la viaţa noastră altfel. La luminile scenei, chiar efemere şi neiertătoare, în locul plictisului conjugal şi al aritmeticii de clasa a doua. Sau, din contră, la vacanţe în doi, cumpărat de mobilă şi ales nume de copii, când tot ce avem sunt câteva vorbe, o agendă doldora de oameni pe care i-am întâlnit şi jenant de multe rochii.
Cred că alegerile sunt parte din noi, de asta le şi purtăm, inevitabil, în suflet, în zone “apăsabile”. Nu-mi amintesc să fi avut vreo păpuşă-bebe pe care să o schimb sau să o hrănesc, dar am transformat tuburi de spray în microfoane dinainte să învăţ să scriu. Nu cred că am “gătit” în oale de plastic nisip, pietre şi frunze decât de vreo două-trei ori (când veneau verii mei în vizită), dar am decupat steluţe din staniol pentru a confecţiona decorul unei scene în sufrageria bunicilor, pe care îmi prezentam propriul spectacol. Spectacol în care cântam fără să am o voce prea bună, recitam cu improvizaţii şi dansam căzând mereu de pe poante.
Când una dintre nenumăratele mele cunoştinţe, căsătorite şi cu un numar de copii cuprins între zero şi doi (interval închis) îmi spune că îmi invidiază viaţa, libertatea, călătoriile sau toaletele, sunt mereu stânjenită. Dintre toate replicile, o aleg de obicei pe cea cu “toate astea nu înseamnă nimic dacă seara te întorci într-o casă goală”. Dă bine. Dar adevărul e că abia aştept să închid uşa între mine şi lume, uşa unei case în care eu am ales, cumpărat şi transportat tot, de la covor până la ultimul şurub. Fără să fie nevoie să fac nimic din ceea ce nu vreau. Şi cred că, apropo de puncte de întoarcere sau doar de cotitură, de alegeri şi de “ce ar fi fost dacă?”, cel mai corect faţă de mine însămi ar fi să spun precum Emma, balerina aflată la vârsta când e prea târziu pentru scenă, prea târziu pentru viaţă: Nu cred în regrete. Suntem ceea ce suntem.
Read MoreCe facem cu foştii?
Poveştile de iubire nu mai sunt demult pentru totdeauna (decât dacă, poate, apar relativ târziu, în viaţă). Despărţirile însă, mai ales dacă se lasă cu sfâşieri de vise şi goluri de suflet, le dorim a fi pentru eternitate. Rostim cu patimă şi pe un ton cam înalt pentru urechile unui muritor de rând lucruri adânc ferecate, până atunci, în cutia dorinţelor pe care nu le spuneam ca-să-nu-se-supere-şi-să-se-termine. S-a terminat oricum, parcă mândria şi onoarea nu mai atârnă atât de greu. Adunăm, febril, ca şi când ar fi ultima noapte, tot ceea ce ne-ar putea proiecta în trecutul comun. Apoi eliminăm tot balastul. Chestii pe care tot noi le-am păstrat, le-am visat sau le-am scris, ca şi când gândul cel rău ne îndemna să facem o cronologie a ceea ce putea fi un început de relaţie pentru totdeauna. Cum se face că, atunci când ceva merge, nu avem nevoie de atâtea amintiri?! Amintiri ale clipelor când ne era bine… Şi ne spunem că niciodată, dar absolut niciodată, sub nici o formă, nu vom mai face aceleaşi greşeli. Că, data viitoare, n-o să ne mai grăbim, n-o să mai lăsăm de la noi, nu vom mai pretinde că nu ne dorim lucruri la care visăm, de fapt (în ideea ascunsă şi parşivă că cineva ni le va oferi numai pentru că, totuşi, le visăm). Şi că, bineînţeles, vom uita că a existat. El. Şi totul nu va fi altfel decât bine.
Acum îmi amintesc cu amuzament (o fi de vină vârsta?!) de sacii cu balast (a se citi amintiri) aruncaţi în miez de noapte. De telefoane sau mesaje de final în care am debitat toate răutăţile auzite la alţii, întrucât vocabularul meu nu le conţinea. De scrisori nesfârşite în care detaliam, cu precizie de ceasornic, toate momentele în care inculpatul făcuse ceva neatent, nepotrivit, nepermis. De clipa finală de luciditate care a salvat de la distrugere nişte cadouri preţioase (chiar dacă perlele nu le-am purtat încă). De cartea apărută, în care am expus, cât de artistic am putut, punctul meu de vedere. Aşa încât ei să fie, mereu, personajul negativ, fără drept de replică. Doar pentru că am putut s-o fac. Şi apoi am avut grijă să primească acea carte, pentru că sunt sigură, până în ziua de azi, că nici o femeie din viaţa lor nu a mai ţinut la ei în felul acela care te face personaj de roman.
Viaţa însă e ciudată, îl schimbă pe niciodată în uneori şi lasă să se depună praful chiar şi pe cărţile scrise cu sufletul. Cred că drumul nostru se va intersecta mereu, repetat, cu unele poteci, pentru că nu se poate altfel. Sau poate pentru că, la un moment dat şi într-un anume colţ de lume, s-a creat o legătură între două suflete care trece peste kilometri şi timp (asta e explicaţia care îmi convine cel mai mult, ar fi frumos să se întâmple cu adevărat aşa). Poate suntem jucăriile descentrate ale destinului sau poate unele lucruri nu se termină cu adevărat niciodată, doar iau o pauză din când în când.
Şi, după o discuţie de o noapte cu cel despre care vorbeam mereu cu ură, la timpul trecut (sau deloc), personajul care, în carte, nu simte niciodată, după ce toate acuzaţiile au fost strigate, toate judecăţile emise şi toate, absolut toate scrisorile expediate, avem o senzaţie ciudată, ca o întoarcere acasă, la o ciocolată alb-cu-negru şi o carte bună. Senzaţia că ne-am putea înţelege, până la urmă.
Nota autoarei: Însemnarea de mai sus vizează doar relaţiile adevărate. Îi excludem de aici pe cei care bifează cu succes una sau mai multe din următoarele categorii: A. mincinoşii B. lăudăroşii C. impotenţii. Pentru aceştia nu posed o formă atât de poetică de despărţire. Pur şi simplu, nu le mai răspund la telefon.
Read More
