The Turning Point

The Turning Point nu este un film despre dans. Ci unul pe care îl revezi, şi după 30 de ani, pentru a te gândi la alegeri, la destin, la viaţă. La păreri de rău şi paşi (chiar pe poante) înainte. Un film care te face să te întrebi dacă suntem, totuşi, rezultatul tuturor punctelor de întoarcere din existenţa noastră.

Una dintre protagoniste a ales luminile, scena, dansul. Cu preţul prieteniei înşelate, al iubirii mimate, al renunţării la stabilitate. Cu orice preţ. Cealaltă, nu mai puţin talentată, a ales să aibă o familie. Un soţ. Copii. Purtând în suflet, vreme de două decenii, chinuitoarea povară a lui “ce ar fi fost dacă?”. Dacă n-ar fi trebuit să renunţe la scenă. Dacă n-ar fi ales copilul. Ar fi fost destul de bună?

Am vrea să avem totul, dar cum trebuie şi suntem obligaţi de viaţă să alegem, ne trezim în momente de respiro ale sufletului că visăm la viaţa noastră altfel. La luminile scenei, chiar efemere şi neiertătoare, în locul plictisului conjugal şi al aritmeticii de clasa a doua. Sau, din contră, la vacanţe în doi, cumpărat de mobilă şi ales nume de copii, când tot ce avem sunt câteva vorbe, o agendă doldora de oameni pe care i-am întâlnit şi jenant de multe rochii.

Cred că alegerile sunt parte din noi, de asta le şi purtăm, inevitabil, în suflet, în zone “apăsabile”. Nu-mi amintesc să fi avut vreo păpuşă-bebe pe care să o schimb sau să o hrănesc, dar am transformat tuburi de spray în microfoane dinainte să învăţ să scriu. Nu cred că am “gătit” în oale de plastic nisip, pietre şi frunze decât de vreo două-trei ori (când veneau verii mei în vizită), dar am decupat steluţe din staniol pentru a confecţiona decorul unei scene în sufrageria bunicilor, pe care îmi prezentam propriul spectacol. Spectacol în care cântam fără să am o voce prea bună, recitam cu improvizaţii şi dansam căzând mereu de pe poante.

Când una dintre nenumăratele mele cunoştinţe, căsătorite şi cu un numar de copii cuprins între zero şi doi (interval închis) îmi spune că îmi invidiază viaţa, libertatea, călătoriile sau toaletele, sunt mereu stânjenită. Dintre toate replicile, o aleg de obicei pe cea cu “toate astea nu înseamnă nimic dacă seara te întorci într-o casă goală”. Dă bine. Dar adevărul e că abia aştept să închid uşa între mine şi lume, uşa unei case în care eu am ales, cumpărat şi transportat tot, de la covor până la ultimul şurub. Fără să fie nevoie să fac nimic din ceea ce nu vreau. Şi cred că, apropo de puncte de întoarcere sau doar de cotitură, de alegeri şi de “ce ar fi fost dacă?”, cel mai corect faţă de mine însămi ar fi să spun precum Emma, balerina aflată la vârsta când e prea târziu pentru scenă, prea târziu pentru viaţă: Nu cred în regrete. Suntem ceea ce suntem.