Ce facem cu foştii?
Posted by Anda on Jun 7, 2010 in Viaţa reală | 27 comments
Poveştile de iubire nu mai sunt demult pentru totdeauna (decât dacă, poate, apar relativ târziu, în viaţă). Despărţirile însă, mai ales dacă se lasă cu sfâşieri de vise şi goluri de suflet, le dorim a fi pentru eternitate. Rostim cu patimă şi pe un ton cam înalt pentru urechile unui muritor de rând lucruri adânc ferecate, până atunci, în cutia dorinţelor pe care nu le spuneam ca-să-nu-se-supere-şi-să-se-termine. S-a terminat oricum, parcă mândria şi onoarea nu mai atârnă atât de greu. Adunăm, febril, ca şi când ar fi ultima noapte, tot ceea ce ne-ar putea proiecta în trecutul comun. Apoi eliminăm tot balastul. Chestii pe care tot noi le-am păstrat, le-am visat sau le-am scris, ca şi când gândul cel rău ne îndemna să facem o cronologie a ceea ce putea fi un început de relaţie pentru totdeauna. Cum se face că, atunci când ceva merge, nu avem nevoie de atâtea amintiri?! Amintiri ale clipelor când ne era bine… Şi ne spunem că niciodată, dar absolut niciodată, sub nici o formă, nu vom mai face aceleaşi greşeli. Că, data viitoare, n-o să ne mai grăbim, n-o să mai lăsăm de la noi, nu vom mai pretinde că nu ne dorim lucruri la care visăm, de fapt (în ideea ascunsă şi parşivă că cineva ni le va oferi numai pentru că, totuşi, le visăm). Şi că, bineînţeles, vom uita că a existat. El. Şi totul nu va fi altfel decât bine.
Acum îmi amintesc cu amuzament (o fi de vină vârsta?!) de sacii cu balast (a se citi amintiri) aruncaţi în miez de noapte. De telefoane sau mesaje de final în care am debitat toate răutăţile auzite la alţii, întrucât vocabularul meu nu le conţinea. De scrisori nesfârşite în care detaliam, cu precizie de ceasornic, toate momentele în care inculpatul făcuse ceva neatent, nepotrivit, nepermis. De clipa finală de luciditate care a salvat de la distrugere nişte cadouri preţioase (chiar dacă perlele nu le-am purtat încă). De cartea apărută, în care am expus, cât de artistic am putut, punctul meu de vedere. Aşa încât ei să fie, mereu, personajul negativ, fără drept de replică. Doar pentru că am putut s-o fac. Şi apoi am avut grijă să primească acea carte, pentru că sunt sigură, până în ziua de azi, că nici o femeie din viaţa lor nu a mai ţinut la ei în felul acela care te face personaj de roman.
Viaţa însă e ciudată, îl schimbă pe niciodată în uneori şi lasă să se depună praful chiar şi pe cărţile scrise cu sufletul. Cred că drumul nostru se va intersecta mereu, repetat, cu unele poteci, pentru că nu se poate altfel. Sau poate pentru că, la un moment dat şi într-un anume colţ de lume, s-a creat o legătură între două suflete care trece peste kilometri şi timp (asta e explicaţia care îmi convine cel mai mult, ar fi frumos să se întâmple cu adevărat aşa). Poate suntem jucăriile descentrate ale destinului sau poate unele lucruri nu se termină cu adevărat niciodată, doar iau o pauză din când în când.
Şi, după o discuţie de o noapte cu cel despre care vorbeam mereu cu ură, la timpul trecut (sau deloc), personajul care, în carte, nu simte niciodată, după ce toate acuzaţiile au fost strigate, toate judecăţile emise şi toate, absolut toate scrisorile expediate, avem o senzaţie ciudată, ca o întoarcere acasă, la o ciocolată alb-cu-negru şi o carte bună. Senzaţia că ne-am putea înţelege, până la urmă.
Nota autoarei: Însemnarea de mai sus vizează doar relaţiile adevărate. Îi excludem de aici pe cei care bifează cu succes una sau mai multe din următoarele categorii: A. mincinoşii B. lăudăroşii C. impotenţii. Pentru aceştia nu posed o formă atât de poetică de despărţire. Pur şi simplu, nu le mai răspund la telefon.
27 Comments
Leave a Comment
m-am intors “acasa” dupa vreun an si jumatate de pribegie si a fost ca si cum ne vazusem deabia ieri. nu mi-am propus nimic de data asta, doar sa incerc sa nu mai iau calea recriminarilor si a despicatului firului in 4, caci am inceput sa banuiesc ca, poate, el e mai bun decat mine, si nu invers cum eram eu convinsa pana de nu demult. si mi-e un pic rusine ca am trimis cadouri inapoi (macar pe alea le-am recuperat cu chiu cu vai), aruncat (irecuperabile), ca am sters mesaje, emailuri, fotografii acum pierdute forever intr-o tentativa disperata de a pune punct ca si cum punctul ala mi-ar fi adus cine stie ce fericire (nu mi-a adus).
unele legaturi nu par sa vrea sa se dizolve, amandoi am incercat si ne-am intors de unde am plecat. sa fie bine, sa fie rau? habar n-am…
Ma intorc in Sibiu dupa trei ani de evitare, de fuga si viata noua in Capitala. Sibiul facultatii mele, orasul marii mele iubiri. Orasul in care as fi vrut sa raman, dar de care am fugit cat m-au tinut picioarele din disperarea de a uita, de a ma vindeca, de a incepe o alta viata, o noua iubire. Si acum, cand nici macar nu mai luam in calcul posibilitatea de a ma intoarce acolo, sunt adusa inapoi de un alt barbat, care vrea sa imi ofere o noua viata. Iar eu am acceptat barbatul nou, dar orasul?…
Peste 5 zile ma intorc in Sibiu. Si nu pot sa nu ma intreb ce fac cu fostul? De atunci, de cand relatia noastra s-a incheiat intr-o zi de vara racoroasa, intr-o autogara mica, cu noi inghesuiti printre bagaje, eu nu am mai pus piciorul in Sibiu. Durea prea tare, tot … locuri, cafenele, parcuri, acel apartament…
Dar, ma intorc in Sibiu si voi pasi din nou dupa atata timp prin locurile care au fost candva ale “noastre” cu … el, barbatul cel nou, care ma vrea acolo. Si eu nu pot sa nu ma intreb ce fac cu durerea? ce fac cu amintirile de care am fugit atat? si cum procedez cu “fostul”? Simt ca vreau sa fug, din nou. Anda… fostul meu, ma intreb cat de “fost” imi este, de fapt, in suflet? Si mai ales ce pot sa fac cand atatea amintiri reprimate imi vor inunda mintea, inima, viata? Cum voi putea fi fericita acolo? Voi putea fi vreodata?
Ne intoarcem cu drag la locurile copilariei, chiar daca pe langa atinsele si alte jocuri am mai suferit si unele cazaturi. Si cand iese cel mai mult in evidenta copilul din noi daca nu atunci cand iubim?
Cumpariuzii
Juztine, am facut proba timpului pentru lucrurile care se doreau distruse, aruncate, eliminate. Pana la urma, uiti de ele. Si vine intotdeauna un moment cand nu mai dor. Alfel, probabil, n-am putea trai. Nu mai stiu cine spunea ca timpul vindeca tot, iar ce nu vindeca, ingroapa. Cat despre regasiri, reintoarceri…uneori, bine sau rau, asa trebuie sa fie.
Stiu prea bine cum e cu locurile care dor, Ama. Din fericire pentru mine, sunt pierdute prin colturi de lume si evit inca sa privesc fotografiile. Cred ca barbatul cel nou va crea amintiri noi, in locuri vechi si frumoase. Sau…de ce spun eu amintiri? Va fi o poveste adevarata, cea mai buna dintre toate
Cumpariluzii, probabil ne intoarcem, sufleteste, spre cei care ne cunosc destul incat sa ne accepte. Cu cazaturi cu tot.
Multumesc Anda. Aleg varianta ta, am nevoie sa cred ca va fi o poveste adevarata. Speranta moare ultima, pana la urma.
“De ce ne-a dat Dumnezeu sa ne intalnim daca nu putem fii impreuna?”Pentru ca viata e ciudata,cum ai spus tu,pentru ca intr-un anume timp si spatiu simt ca-mi apartii,cum a spus EL.Am reusit sa accept ca nu se va sfarsi niciodata,ca legatura creata nu poate fii distrusa oricare ar fii oprelistile,ca mereu o sa ma raportez si la el ,asa cum el o sa lase mereu o portita a sufletului deschisa.Si o sa ne purtam in gand,si-o sa ne amintim doar ca intr-un anume los si timp ne-am apartinut unul altuia.Si asta e mai mult decat putem avea.
Ama, vei vedea ca, langa persoana care trebuie, care merita, care conteaza, tot ce a fost pana atunci isi pierde greutatea, devine o parte de trecut, pur si simplu.
Sibiul e un oras minunat, l-am vizitat de multe ori. Sa mananci la “Bufnita” spanac cu ochiuri si papanasi cu dulceata de afine cu prima ocazie! Cea mai buna masa din lume
Unele legaturi nu se sfarsesc, Dorulet, dar se schimba, ne schimba. Dureaza pentru ca nu suntem genul care sa aruncam cu bucati de suflet, gratis. Pentru ca le transformam in ceva important, le facem sa dureze, le ducem cu noi in fiecare clipa. Cel mai frumos e cand putem sa ni le amintim fara sa mai doara si sa ne mobilizeze gandul la ceea ce avem in prezent. Intr-un fel, avem nostalgia tuturor anilor nostri mai tineri.
Promit. Prima iesire in Sibiu va fi la Bufnita, iar papanasii pur si simplu ii ador, deci va fi un regal mai ales ca sunt cu dulceata de afine.
Deja mi-ai indulcit plecarea si cu siguranta ma voi gandi la tine stand la masa la Bufnita. Multumesc Anda pentru tot.
Ai avut o idee minunata (mai ales ca Bufnita are o multime de semnificatii pentru mine, cum ar fi faptul ca e localul unde, imediat dupa examenul de licenta, ne-am oprit sa mancam si sa bem ceva, iar acolo am facut si ultimele mele poze ca studenta in Sibiu). Se intampla in 2007.
O sa ai o cititoare in plus pe malul Cibinului
Ce coincidenta ! Tocmai mi-am luat la revedere, pe messenger, de la primul meu EL. Cu care 11 ani am cules amintiri, am adunat fotografii si cadouri si care de trei ani este barbatul EI. Si eu la rindul meu am sters sau am rupt fotografii. Si eu la rindul meu am spus ca niciodata nu o sa mai fac la fel. Si acum mi-e dor de el, dor din acela cald si senin si lipsit de alte ginduri necurate, dor frumos de momente frumoase cu noi. Si nu mai doare nici minciuna, nu mai dor nici vorbele aruncate la nervi. Si chiar ne intelegem acum ! Asta inseamna ca ne-am maturizat?
Da, sau poate a trecut prea mult timp, s-au spus toate vorbele, s-au plans toate lacrimile, s-au sfaramat toate visele. Ce sa mai ramana dupa?! Ei nu prea rup legaturi. Pasul inainte intr-o familie cu o alta femeie nu-i obliga neaparat sa ne piarda pe drum. Nu sunt ca noi care, atunci cand iubim din nou, stergem trecutul, uitam tot ce nu a mers candva, anulam fostii. Nici macar nu ne mai vine sa le spunem ca suntem, in sfarsit, fericite.
Mda, grea intrebare. Daca l-ai iubit, nu-l uiti, chiar daca vrei din tot sufletul acest lucru. Sau tocmai de aceea vrei.Va fi propria-ti umbra care te va insoti toata viata. Afectiv si emotional nu-ti va da pace nici dupa 20 de ani. Cred ca atunci cand un barbat nu conteaza in viata ta, nici nu-ti pui problema ca trebui sters din memorie. Pur si simplu se intampla. Te vindeci ca de un guturai. In schimb, iubirea e o boala cronica. Acceptata si rivnita cand se intampla in doi, suferinta cand o duci de unul singur. Traiesti si mori cu ea.
Ma uit in urma si cred ca ma mai doare…nu atat de tare ca atunci cand am aruncat cuvinte grele, cand am sters poze,cand am dat cadourile de la el altor oameni, am crezut ca-mi va fi mai usor…. Uneori imi pare rau ca nu am fost mai demna, mai distanta si am trimis pe langa cuvintele pline de rautate si ganduri pline de suflet rupt. Noroc ca memoria e selectiva si uneori ma ajuta sa uit ce am facut si astfel ma mai impac cu mine.
Ciudat e ca un fost cu care m-am format si caruia ii datorez mult din ceea ce sunt m-a iertat dupa ce i-am zdrelit sufletul si imi e foarte bun prieten. E ciudat pentru multi din jur si pentru mine de altfel, care mai apoi, dupa ce mi-am luat o palma sanatoasa in urmatoarea relatie, nu mi-as dori nici in ruptul capului sa ii fiu prietena. Niciodata. Poate o sa il inteleg, poate o sa-l iert, dar pana una alta raman resentimente, dezamagiri, urme…
Unele stergeri din memorie se produc automat, intr-adevar, Dada. Cat despre restul…depinde, depinde de multe, de natura despartirii, de lucrurile impartite atatia ani, de firi, de tot…
Oricum ar fi, daca a fost ceva puternic sau iubire adevarata, nu uitam complet. Dar invatam sa nu ne mai gandim. Cred in continuare ca leacul pentru suferinta produsa de iubire este una noua, cu care organismul nostru nu este obisnuit. Prin urmare va reactiona foarte bine la ea.
Anca, dupa o perioada prea lunga in care esti demn fara sa ti se raspunda pe masura, in care dai numai pentru a ti se cere din nou si apoi constati ca ai investit degeaba, nu prea mai e loc de vorbe frumoase. Asta e pretul platit pentru a nu spune lucrurilor pe nume la momentul potrivit, din discretie, teama sau buna-crestere. Iti iei revansa mai tarziu. Chiar daca nu vei fi inteleasa, nu mai conteaza. Parca dormi mai usor.
“Prietenie”, in adevaratul sens al cuvantului, nu se mai poate. Dupa natura fiecaruia, raman resentimente, dezamagiri, urme care ies la suprafata, mai des sau mai rar. Reusesc doar cei care nu isi pun sufletul pe tava nici in iubire, nici in prietenie. Cum, de altfel, e de preferat. Barbatilor le iese mai mereu.
Bai Anda si se mai vorbeste prin targ ca barbatii sunt misogini
Cumpariluzii
Candva, inainte sa incep a ma acomoda cu sensurile reale ale unor cuvinte rostite adesea, intelese rareori (cum ar fi “mereu” si “niciodata”), ma intrebam cum o sa duc eu tot restul vietii atat de mult dor si atatea regrete. Pentru ca eu stiam ca “il voi iubi mereu”.
Disconfortul emotional era atat de intens, incat nu intelegeam ca restul vietii mele inseamna o perioada extrem de lunga de timp, astfel incat ar fi fost aproape imposibil ca sentimentele ce ma marcau in acele zile sa nu sufere transformari. Nostalgia a devenit suportabila inainte ca eu sa pot macar concepe aceasta posibilitate. Dragostea a ramas la locul ei (caracteristica a genului proxim probabil :p), dar pasiunea s-a risipit cat sa-mi dea voie sa nu ma mai simt permanent ca in clipele de dinaintea unui inec (el fiind evident aerul din aceasta metafora tocita).
Si am constatat ca, daca nu te hotarasti sa mori (si nu pui hotararea in executare, iertati cinismul), viata nu numai ca nu iti permite convalescente prelungite, dar iti si face tandari majoritatea (pre)conceptiilor despre viitor. Bineinteles ca am spus si eu, cu deplina convingere, ca nu ma voi mai indragosti niciodata (uneori mi se pare ca a trecut totusi o vesnicie, deci eroarea nu era atat de pronuntata
).
Si bineinteles ca destinul avea alte planuri, asupra carora nu mi-a cerut aprobarea, nici macar avizul (poate responsabilitatea cade in sarcina hazardului, in orice caz, nu am fost consultata in prelabil). Si a aparut un alt barbat, datorita caruia continui sa descopar lucruri noi despre mine, asta fara sa ma fi simtit vreodata mai in largul meu.
Pentru mine “ce facem cu fostul” nu a constituit o dilema, raspunsul este limpede. Il lasam in camaruta de suflet pe care si-a castigat-o pentru… tot restul vietii noastre si speram ca gandurile noastra nu vor mai indrazni sa calce pe acolo decat daca este absolut necesar. In cazul meu, problema a fost “ce-i spunem iubitului despre fostul”, intrucat actualul (si viitorul) partener a facut cunostinta in mod brutal cu trecutul meu (asupra caruia categoric nu-i datorez explicatii, dar franturile de informatii care au ajuns la el l-au facut sa presupuna ca rolul lui in viata mea e extrem de limitat)…
Astept un post pe blogul dumneavoastra pe tema “cum ne asiguram actualul partener de afectiunea noastra, fara sa ne dezicem de fostul (deci fara sa mintim
)”…
In rest… tempus fugit
Cumpariluzii, abia am inceput
Renunta la ananas, a inceput sezonul cireselor (stii tu, alea care vin in pereche)
Ai povestit cu mare acuratete despre inec, nostalgie, camarute ale sufletului si a doua (a treia etc.) sansa, Andrada. Se intampla asa dupa un timp a carui durata nu o stiu nici eu, cand suntem pregatiti, cand trebuie (?), uneori niciodata.
te mai astept.
Pe masura ce avansam in varsta si in iubiri apuse este greu, imposibil, sa nu ducem cu noi urmele tuturor bataliilor sufletului -cele castigate, cele incheiate cu remiza sau cele nesfarsite inca. Din fericire, toate pot fi rezumate intr-o fraza scurta si clara, ce contine numai verbe la timpul trecut.
Ma cheama Anda
Ce e si viata asta…cand eram mai tanara tot auzeam in jur o propozitie care suna cam asa “prima iubire nu se uita niciodata” ehhhh ma gandeam pe atunci, vorbe; dar acum trecuta prin viata, prin iubiri, prin o gramada de greseli datorate naivitatii si nu numai am ajuns sa ma trezesc gandindu-ma unde eram acum cu iubitul meu din liceu, cu care am trait o poveste de dragoste aproape ireala, un copil bun care m-a iubit pana la cer si inapoi si eu i-am dat un sut. Acum chiar daca sunt fericita, la casa mea ,cu un om bun care ma iubeste mult cu copii mei frumosi tot ma trezesc gandindu-ma la un trecut mic si “ticalos’ si stau si ma gandesc ca acum copii mei (nefacuti) ar fi fost mari la liceu si oare cum ar fi fost? Stiu ca si el e implinit la casa lui cu copilasul lui si ma intreb oare se mai gandeste vreodata la mine?? Imi amintesc ca ne-am reintalnit dupa despartire dupa vreo 2 ani si el cand m-a vazut a inceput sa tremure, sa transpire, ehhhh , ciudata oricum viata asta, cararile Domnului, destinul nostru . Dar trebuie sa margem inainte dar cateodata mai putem doar sa ne imaginam cum ar fi fost , daca??!!!!!!!!!
praful se pune peste orice si oricine….
si cele mai mari iubiri se erodeaza.
important este sa fii capabil sa inti gasesti noi inceputuri si sa ai puterea sa uiti cat mai mult.
Dia, cu totii avem astfel de amintiri ale fostelor iubiri, astfel de ganduri despre “ceea ce ar fi putut fi”. Ne agatam cumva de clipele in care eram mai tineri pentru ca ne place sa ne amintim de noi asa. Parca si iubirile aveau alt gust. Cred ca si barbatii se mai gandesc la iubiri trecute, desi fericiti sunt cei care nu pot privi in alta parte decat inainte.
Asa bine am ras azi dimineata cand m-am trezit si mi-am amintit visul de azi noapte, se arata in vis ca am divortat de sotul meu si m-am recasatorit cu ex iubitul din liceu (de care povesteam mai sus) si eram si insarcinata cu el (in realitate sunt insarcinata dar cu sotul meu, nicidecum cu cel in liceu) ; ce inseamna subconstientul, a pastrat scurta mea poveste , relatata mai sus si a transformat-o intr-un vis ; sotul meu a ras una buna de mine si visele mele .
Anda, eu zic ca fericiti sunt si cei care pot privi inainte, cum zici si tu, dar si cei care au cu ei un trecut frumos, pastrat sub forma de amintiri dragi ale sufletului, ca si paginile unei carti bune care chiar daca ai citit-o de zeci de ori o rasfoiesti intotdeauna cu drag.
Da, daca trecutul e frumos, daca povestile au si pagini de vis, daca nu a fost totul o iluzie, daca… De obicei iubirile care nu ies te lasa cu niste acuzatii in varful buzelor si cu apasari de suflet.
Anda… as renunta la ananas pentru cirese, dar vezi tu…am auzit ca foarte multe sunt atacate de viermi….
” De obicei iubirile care nu ies te lasa…. ” …eu opresc fraza asta aici.
Cumpariluzii
“Nu plange pentru ce nu mai este; zambeste pentru ce a fost”
Daca toti am reusi sa urmam aceasta maxima ce bine ar fi…
Asta si alte maxime
E nevoie de mult antrenament ca sa nu-ti mai doresti ceva ce nu depinde doar de tine, sa accepti trecutul cu bune si rele, sa gasesti fericirea in lucruri simple si la indemana…