De dinainte de viaţă…

  Amalia mi-a transmis rugămintea de a scrie despre cartea copilăriei mele. Despre aceea care mă făcea să visez mult timp după ce îi închideam copertele (pe atunci necartonate şi deloc lucioase) şi de câte ori treceam pe lângă raftul unde o aşezasem. M-am gândit o vreme ce să aleg -în primul rând, pentru că ea a scris deja tot ce am trăit alături de “cavalerii florii de cireş” şi, în al doilea rând, pentru că la mine copilăria, începutul de adolescenţă şi tinereţea târzie nu sunt deloc clar delimitate. Nu-mi dau seama foarte bine ce scrieri mi-au influenţat păşitul în viaţă, care a fost vârsta primelor iubiri citite sau cea a acceptării despărţirilor dintâi.

  Am ales o carte (impropriu spus, pentru că se întinde de-a lungul şi de-a latul a zece volume) “de capă şi spadă”. O carte despre curaj şi onoare, iubire, acceptare şi speranţă, despre istorie şi fast, despre parfumuri şi rochii lungi de bal. Întâlniri de taină şi scrisori rătăcite. Otrăvuri şi comploturi. Dueluri şi declaraţii. Şi, dincolo de toate, despre Paris. Parisul, aşa cum se contura încet-încet în mintea mea în formare, drept cel mai frumos oraş din lume. Somptuos. Magic. Locul marilor regăsiri, despărţiri şi începuturi. Michel Zevaco mi l-a adus, cu măiestrie, în “Cavalerii Pardaillan”. Ca şi când ar fi fost la o aruncătură de băţ distanţă, ca şi când muzica ar fi răsunat undeva în spatele meu, alături de foşnetul evantaielor şi al rochiilor atingând podeaua şi înmiresmând aerul cu adieri vechi din sticluţe cu dop. Iar eu n-ar fi trebuit decât să mă întorc şi să alunec în Sala Oglinzilor, căutând discret un nume în carneţelul de bal şi întinzând cu graţie o mână înmănuşată.

   Au trecut 20 de ani de atunci şi în continuare îmi plac parfumurile şi rochiile lungi, chiar dacă n-am participat la prea multe baluri şi nici n-am fost nevoită să scot des carneţelul pentru a nota încă un nume (pentru un dans, poate două). Încă mai cred în iubirea din acele vremuri, dar accept că ea poate nu există şi sper să găsesc ceva pe aproape măcar. Parisul e tot acolo, revine mereu în ceea ce scriu şi mă aşteaptă să-mi trăiesc povestea. Cartea e pe acelaşi raft pe lângă care trec zâmbind, într-o casă unde mă întorc rar şi în care nu mai visez demult baluri, oglinzi şi sticluţe cu dop.

   Dreptul de a citi (www.estedreptulmeu.ro), de a-ţi îmbogăţi mintea şi sufletul cu cele mai frumoase vise despre viaţă, e un pas făcut de timpuriu în căutarea a ceea ce numim generic “fericire”.

Pentru sănătatea dumneavoastră…

…evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi.

Nu o dată, indiferent de postul tv urmărit, am dat peste un carton pe care, cu litere mari şi colorate, era scris (şi citit, cu voce pătrunzătoare şi sonoră) un sfat util bunei funcţionări a organismului nostru. Îndemnul…nu a reuşit niciodată să îmi trezească nici cel mai mic interes, nici cea mai banală reacţie. Folosesc în continuare toate condimentele care imi plac, ador caşcavalul pane şi micii, consum dulciuri zilnic ca şi când viaţa mea ar depinde de asta. M-ar fi făcut însă să mă ridic de la biroul unde lucrez de obicei şi să holbez ochii a uimire şi a fascinaţie să fi văzut măcar o dată ceva în genul acesta: Pentru sănătatea sufletului dvs., evitaţi excesul de vise fără viaţă, iubiri unilateral dezvoltate şi prietenii “pentru totdeauna” de conjunctură.

În loc de consumaţi fructe şi legume zilnic ar merge: eliminaţi toate poveştile nefaste ale trecutului, faceţi-le ghem şi aruncaţi-le cu boltă într-un colţ al minţii (nu al sufletului), unde să nu mai testaţi niciodată conexiunile neuronale (aşa ştim că se vor pierde la un moment dat).

Beţi cel puţin 2 litri de lichide în fiecare zi ar putea deveni: umpleţi-vă inima de oameni care ţin la voi cu adevărat (sunt uşor de găsit: vă fac surprize fără să pretindă nimic în schimb, vă caută des doar să vadă ce mai faceţi şi ţin minte care e parfumul vostru preferat).

În locul nesuferitei faceţi cel puţin 30 de minute de exerciţii fizice zilnic, recomand cu căldură evadările din rutină pentru a nu face nimic din ceea ce “trebuie”. O carte de călătorii, apoi călătoria în sine, apoi propriile fotografii făcute cu sufletul. Câteva pagini pe zi. Un flash.

Corpul meu mai rezistă într-o formă acceptabilă, chiar dacă nu respect nici una dintre regulile scrise mai sus, cu litere frumos rotunjite spre dreapta. Când dă semne că ar ceda, îi pun un plasture sau înghit maximum o pastilă. Trece. Dar n-am găsit niciodată, deşi jur că am holbat ochii, mi-am ascuţit auzul şi, uneori, m-am ridicat de la birou, un îndemn care să înceapă, frumos şi rotunjit spre dreapta, cu: Pentru sănătatea sufletului dumneavoastră… Mi-aş fi luat notiţe şi le-aş fi respectat cu stricteţe, zilnic chiar. Nu de alta, dar (am testat) sufletul nu reuşesc să-l cârpesc cu un plasture şi nici pastilele pe a căror cutie scrie: “pentru dureri de orice fel” nu rezolvă nimic.

Voi încerca să mă schimb, ceea ce vă propun şi vouă. Voi urma toate regulile de la televizor: renunţ la condimente, încep să fac piaţa în fiecare zi pentru fructe şi legume proaspete, aliniez baxurile cu apă plată până îmi umplu tot balconul şi port mereu o sticlă de 2l după mine (deshidratarea este, desigur, cea mai neagră suferinţă posibilă. Abia după vin despărţirile şi depresiile). Scot salteaua de aerobic de sub pat, merg pe jos minim 4 staţii mereu şi îmi fac şi un abonament la piscină. Trebuie să reuşim. Într-un final, vom fi cu toţii supli, atletici şi, desigur, extrem de bine hidrataţi. Nişte organisme fizic sănătoase. Vom avea un ambalaj perfect al sufletului, suflet pentru sănătatea căruia, din păcate, sfaturile nu se repetă obsesiv la toate posturile tv, scrise pe cartoane cu litere colorate şi rostite de o voce timbrată. Să fim şi noi fericiţi odată!

Despre scris, numai de bine

Am instalat un program de monitorizare care îmi permite să văd numărul de intrări pe blog, IP-urile (cu puţin noroc firmele sau instituţiile), ţările şi oraşele de provenienţă, durata vizitei şi paginile răsfoite. Unul relativ banal (nu, nu-mi indică vârsta, alura şi preferinţele în materie de prăjituri ale persoanei respective). În zilele în care scriu un text nou, am ceva peste 200, maxim 250 de vizitatori unici (asta poate fiindcă unii sunt anunţaţi să intre d0ar atunci). În rest am în jur de 100, cu o pantă serioasă în week-end (vară fiind, lumea mai pleacă sau petrece mai mult timp cu jumătatea teoretic mai bună). Şi mai există un număr constant, maxim 50, care intră mereu, indiferent cât de mult timp trece între postările mele. Cei “de bază”.

Cred că am mai mulţi cititori în ţară decât în Bucureşti. Unii îmi sunt prieteni din copilărie, alţii foşti colegi, pe unii i-am cunoscut pentru că mi-au scris, altora le-am găsit întâmplător blogul, iar pe restul îi bănuiesc a fi cunoştinţe ale celor de mai sus. Am prieteni pe alte meleaguri pe care îi recunosc, alteori văd intrări din ţări străine mie. Zâmbesc de câte ori e vorba de Paris, Bruxelles sau Strasbourg, pentru că îmi amintesc cât de mult doresc să ajung acolo. N-am idee însă cine sunt vizitatorii. Uneori apare cineva care citeşte tot, tot ce am scris de la început. Atunci îmi vine să mă fac mică-mică. Nu mă simt niciodată în largul meu când se aduce vorba despre blog, poate pentru că e o parte din mine diferită de ansamblu. Nu ştiu dacă cea mai bună. Pur şi simplu…altfel. Uneori mi se dau citate din ce am scris de care, spre marea mea ruşine, nu îmi mai amintesc. Odată cuvintele revărsate, nu le mai vreau înapoi. Mereu mi se pare că e prea devreme pentru un “best of”.

Încercările mele de a turna ceva în cuvinte (din exaltată simţire şi cam multă visare) au început cred cu câţiva ani înainte de Cele mai frumoase iubiri. Şi primele mailuri către Alice tot atunci au fost. Apoi concursurile, cartea şi blogul. Blogul promovat în revistă, cu marca Tango. Ca o certitudine că, să zicem, n-am scris degeaba.

Amân întotdeauna însemnările pe blog mai mult decât ar fi permis. Nici un text nu mi se pare decent de original, nici o idee mulţumitor de nouă, nici un stil de a scrie destul de pătrunzător. Încerc de mulţi ani să găsesc modul ideal de a jongla cu vorbele. Aşa cum am discutat de nenumărate ori cu Delia, nu e suficient să fie “corect gramatical”, dar să zicem că asta ar fi condiţia minimă. Încep să scriu pe o anume temă şi las scriitura să mă ducă unde o vrea. Până la urmă, ceea ce ne apasă sufletul găseşte un mod remarcabil de a ţâşni la suprafaţă. Tot despre ce ne doare scriem. Despre ce ne dorim, am dorit şi n-a ieşit sau a ieşit şi n-a durat.

Cred în cuvinte din tot sufletul. Chiar dacă viaţa mi-a demonstrat că ele nu schimbă inimi şi nici nu întorc oameni din drum. Eu mă încăpăţânez să caut epitete sensibile, comparaţii neaşteptate, întorc fraza pe dos în speranţa unei formule magice care să-i dea putere. Să schimbe inimi şi să întoarcă oameni din drum. Până una-alta, scriu într-una. Chiar dacă…e puţin dureros când ceea ce crezi tu că faci cel mai bine nu are destulă valoare.

Cuvintele nu sunt suficiente pentru a face lucruri să se întâmple. Nici timp pentru a le citi parcă nu mai e. De câte ori încep o nouă “relaţie”, spun aşa, timid, ca şi când aş fi mâncat un borcan întreg de dulceaţă de afine cu lingura de supă: Ştii…eu scriu din când în când... Unde, când, cum…iată link-ul, citeşte când ai timp şi chef. După care aştept aşa, o maaare schimbare. Dar nu se întâmplă nimic niciodată. Probabil cei care vorbesc despre magia cuvintelor sunt vânzători de iluzii. Toate rândurile pe care le-am cernut prin suflet, toate scrisorile, toate visele şi toată corectitudinea gramaticală nu vor face niciodată cât o fustă scurtă (tot a mea). Am testat. Cât de simplă e viaţa, de fapt, şi cât de mult o complicăm cu visele şi cu toate cuvintele noastre!

M-am plictisit de ani întregi de fuste scurte. De scris, încă nu. Mai sper încă în magia cuvintelor care “îşi dezvăluie taina numai celui care are cheia potrivită ş.a.m.d.”? Absolut! Mai mult, ultima dată chiar am crezut că s-a întâmplat.

Invizibil

Există oameni pe care nu-i uităm, deşi ne trec fulgerător prin viaţă. Sunt întâmplări ce nu durează mai mult de o seară, câteva ore, o jumătate de noapte. Le rulăm apoi la nesfârşit, în buclă, pe ecranul colorat al sufletului, îmbogăţindu-le mereu cu replici care nu s-au rostit sau cu gesturi care nu s-au simţit. Pietre de hotar. Repere pentru noi înşine. Lucruri aproape întâmplate, în decoruri care nu mai există demult.

Cartea lui Paul Auster e un slalom ameţitor printre pietrele de hotar ale acestui suflet dotat cu ecran colorat, pe care imaginile noastre favorite rulează în buclă. Ne urmăresc, după ani şi ani, ne rod, ajung să ne definească. Sfârşim prin a povesti despre ele în mod ciudat…

Atunci l-am văzut ultima dată. Pentru mine va avea mereu 28 ani, un tricou negru, o ţigară în colţul gurii şi o maşină nărăvaşă. Sau: Eram foarte bronzată în vara aceea, tocmai venisem din Grecia. Aveam părul ondulat, sub 50 de kg, fuste scurte şi mereu sandale cu toc. Parcă n-aş fi fost eu. Cât a trecut? Sau: Puteam vorbi ore în şir despre filme, oraşe, cărţi şi oameni. Savurând prăjituri cu ciocolată fină şi uneori un vin bun (când voiam să par adult). Nu aveam să uit perioada aceea niciodată.

Există multe începuturi şi (aproape la fel de) multe finaluri de poveste în viaţa noastră, dacă e să ne gândim bine. Creierul reţine, nărăvaş şi selectiv, doar ceea ce doreşte, în propria lui versiune. Poate de asta ne temem atât de mult de întoarceri la oameni şi la locuri. Dacă nu mai găsim nimic din ce ştiam? Dacă, de fapt, nici nu au fost aşa vreodată? Stă în puterea noastră să ne confirmăm poveştile sau, dimpotrivă, să le anulăm. Ne trezim mereu prea târziu, preferând să vegetăm laş sub imperiul lui ce ar fi fost dacă?…

Poate ăsta e rostul cărţilor, poate sunt simple plăsmuiri ale lucrurilor pe care nu le vom face în viaţa reală. Nu se gândeşte nimeni că e ultima dată când îl vede pe X sau pe Y sau că povestea Z nu se va întâmpla niciodată. Plăsmuirea de faţă e, din acest punct de vedere, una extrem de reuşită. M-a determinat (în mijlocul discuţiilor despre filme, cărţi şi alţi oameni) să întind mâna spre al doilea ecler cu ciocolată (al lui) şi să-i spun că vorbeşte prostii. Sunt prea tânără pentru niciodată.