De dinainte de viaţă…

  Amalia mi-a transmis rugămintea de a scrie despre cartea copilăriei mele. Despre aceea care mă făcea să visez mult timp după ce îi închideam copertele (pe atunci necartonate şi deloc lucioase) şi de câte ori treceam pe lângă raftul unde o aşezasem. M-am gândit o vreme ce să aleg -în primul rând, pentru că ea a scris deja tot ce am trăit alături de “cavalerii florii de cireş” şi, în al doilea rând, pentru că la mine copilăria, începutul de adolescenţă şi tinereţea târzie nu sunt deloc clar delimitate. Nu-mi dau seama foarte bine ce scrieri mi-au influenţat păşitul în viaţă, care a fost vârsta primelor iubiri citite sau cea a acceptării despărţirilor dintâi.

  Am ales o carte (impropriu spus, pentru că se întinde de-a lungul şi de-a latul a zece volume) “de capă şi spadă”. O carte despre curaj şi onoare, iubire, acceptare şi speranţă, despre istorie şi fast, despre parfumuri şi rochii lungi de bal. Întâlniri de taină şi scrisori rătăcite. Otrăvuri şi comploturi. Dueluri şi declaraţii. Şi, dincolo de toate, despre Paris. Parisul, aşa cum se contura încet-încet în mintea mea în formare, drept cel mai frumos oraş din lume. Somptuos. Magic. Locul marilor regăsiri, despărţiri şi începuturi. Michel Zevaco mi l-a adus, cu măiestrie, în “Cavalerii Pardaillan”. Ca şi când ar fi fost la o aruncătură de băţ distanţă, ca şi când muzica ar fi răsunat undeva în spatele meu, alături de foşnetul evantaielor şi al rochiilor atingând podeaua şi înmiresmând aerul cu adieri vechi din sticluţe cu dop. Iar eu n-ar fi trebuit decât să mă întorc şi să alunec în Sala Oglinzilor, căutând discret un nume în carneţelul de bal şi întinzând cu graţie o mână înmănuşată.

   Au trecut 20 de ani de atunci şi în continuare îmi plac parfumurile şi rochiile lungi, chiar dacă n-am participat la prea multe baluri şi nici n-am fost nevoită să scot des carneţelul pentru a nota încă un nume (pentru un dans, poate două). Încă mai cred în iubirea din acele vremuri, dar accept că ea poate nu există şi sper să găsesc ceva pe aproape măcar. Parisul e tot acolo, revine mereu în ceea ce scriu şi mă aşteaptă să-mi trăiesc povestea. Cartea e pe acelaşi raft pe lângă care trec zâmbind, într-o casă unde mă întorc rar şi în care nu mai visez demult baluri, oglinzi şi sticluţe cu dop.

   Dreptul de a citi (www.estedreptulmeu.ro), de a-ţi îmbogăţi mintea şi sufletul cu cele mai frumoase vise despre viaţă, e un pas făcut de timpuriu în căutarea a ceea ce numim generic “fericire”.