Despre scris, numai de bine
Posted by Anda on Jul 10, 2010 in Viaţa reală | 36 comments
Am instalat un program de monitorizare care îmi permite să văd numărul de intrări pe blog, IP-urile (cu puţin noroc firmele sau instituţiile), ţările şi oraşele de provenienţă, durata vizitei şi paginile răsfoite. Unul relativ banal (nu, nu-mi indică vârsta, alura şi preferinţele în materie de prăjituri ale persoanei respective). În zilele în care scriu un text nou, am ceva peste 200, maxim 250 de vizitatori unici (asta poate fiindcă unii sunt anunţaţi să intre d0ar atunci). În rest am în jur de 100, cu o pantă serioasă în week-end (vară fiind, lumea mai pleacă sau petrece mai mult timp cu jumătatea teoretic mai bună). Şi mai există un număr constant, maxim 50, care intră mereu, indiferent cât de mult timp trece între postările mele. Cei “de bază”.
Cred că am mai mulţi cititori în ţară decât în Bucureşti. Unii îmi sunt prieteni din copilărie, alţii foşti colegi, pe unii i-am cunoscut pentru că mi-au scris, altora le-am găsit întâmplător blogul, iar pe restul îi bănuiesc a fi cunoştinţe ale celor de mai sus. Am prieteni pe alte meleaguri pe care îi recunosc, alteori văd intrări din ţări străine mie. Zâmbesc de câte ori e vorba de Paris, Bruxelles sau Strasbourg, pentru că îmi amintesc cât de mult doresc să ajung acolo. N-am idee însă cine sunt vizitatorii. Uneori apare cineva care citeşte tot, tot ce am scris de la început. Atunci îmi vine să mă fac mică-mică. Nu mă simt niciodată în largul meu când se aduce vorba despre blog, poate pentru că e o parte din mine diferită de ansamblu. Nu ştiu dacă cea mai bună. Pur şi simplu…altfel. Uneori mi se dau citate din ce am scris de care, spre marea mea ruşine, nu îmi mai amintesc. Odată cuvintele revărsate, nu le mai vreau înapoi. Mereu mi se pare că e prea devreme pentru un “best of”.
Încercările mele de a turna ceva în cuvinte (din exaltată simţire şi cam multă visare) au început cred cu câţiva ani înainte de Cele mai frumoase iubiri. Şi primele mailuri către Alice tot atunci au fost. Apoi concursurile, cartea şi blogul. Blogul promovat în revistă, cu marca Tango. Ca o certitudine că, să zicem, n-am scris degeaba.
Amân întotdeauna însemnările pe blog mai mult decât ar fi permis. Nici un text nu mi se pare decent de original, nici o idee mulţumitor de nouă, nici un stil de a scrie destul de pătrunzător. Încerc de mulţi ani să găsesc modul ideal de a jongla cu vorbele. Aşa cum am discutat de nenumărate ori cu Delia, nu e suficient să fie “corect gramatical”, dar să zicem că asta ar fi condiţia minimă. Încep să scriu pe o anume temă şi las scriitura să mă ducă unde o vrea. Până la urmă, ceea ce ne apasă sufletul găseşte un mod remarcabil de a ţâşni la suprafaţă. Tot despre ce ne doare scriem. Despre ce ne dorim, am dorit şi n-a ieşit sau a ieşit şi n-a durat.
Cred în cuvinte din tot sufletul. Chiar dacă viaţa mi-a demonstrat că ele nu schimbă inimi şi nici nu întorc oameni din drum. Eu mă încăpăţânez să caut epitete sensibile, comparaţii neaşteptate, întorc fraza pe dos în speranţa unei formule magice care să-i dea putere. Să schimbe inimi şi să întoarcă oameni din drum. Până una-alta, scriu într-una. Chiar dacă…e puţin dureros când ceea ce crezi tu că faci cel mai bine nu are destulă valoare.
Cuvintele nu sunt suficiente pentru a face lucruri să se întâmple. Nici timp pentru a le citi parcă nu mai e. De câte ori încep o nouă “relaţie”, spun aşa, timid, ca şi când aş fi mâncat un borcan întreg de dulceaţă de afine cu lingura de supă: Ştii…eu scriu din când în când... Unde, când, cum…iată link-ul, citeşte când ai timp şi chef. După care aştept aşa, o maaare schimbare. Dar nu se întâmplă nimic niciodată. Probabil cei care vorbesc despre magia cuvintelor sunt vânzători de iluzii. Toate rândurile pe care le-am cernut prin suflet, toate scrisorile, toate visele şi toată corectitudinea gramaticală nu vor face niciodată cât o fustă scurtă (tot a mea). Am testat. Cât de simplă e viaţa, de fapt, şi cât de mult o complicăm cu visele şi cu toate cuvintele noastre!
M-am plictisit de ani întregi de fuste scurte. De scris, încă nu. Mai sper încă în magia cuvintelor care “îşi dezvăluie taina numai celui care are cheia potrivită ş.a.m.d.”? Absolut! Mai mult, ultima dată chiar am crezut că s-a întâmplat.
36 Comments
Leave a Comment
Draga Anda, gata m-ai prins cu noul cititor de ip
Acum o sa stai de “de veghe” pe blog si o sa devii ofiter-sef..glumesc desigur 
Nu iti mai face griji cand scrii, cum scrii, ce scrii..pana la urma scrisul asta oglindeste asa de bine starea de spirit, incat degeaba vrei sa scrii ceva vesel cand esti suparat, pur si simplu nu iese si seamana a prefacatorie.. si cum aici este un blog, ceea ce implica un contact mult mai intim cu cititorii, eu cred ca ai fost nascuta pentru asta (ceea ce nu inseamna ca ma indoiesc cumva de celelalte priceperi si talente ale tale). Adik, in concluzie si la urma urmei, mie imi place tare mult cand scrii, orice scrii tu!! asa ca scrie orice,numai scrie 
Pupici!!
Ei, Adnya, programul nu e nou, il am de la inceputul blogului (il aveam si pe cel vechi). Ma mai uit din cand in cand, din curiozitate, doar ca zau ca nu mi-a trecut prin cap pana acum sa scriu despre asta!
Multumesc pentru comentarii si vizite, de scris o sa scriu, doamne-fereste sa ma apuc sa-mi folosesc celelalte priceperi si/sau talente
P.S. Cat despre “orasul tau de resedinta”, a fost o destinatie minunata pentru implinirea a 30 de ani, in 2009!
Anda mi-a venit a zambi cand te-am citit. Cum Dumnezeu de ai reusit sa instalezi chestia aia? Eu nici sa citesc carti de programare (stii genu “program de monitorizare pentru tantalai/tantaloace in cazul meu”) n- as reusi. Da asa e, am vorbit noi in noptile noastre comune (cand nu fac curat:) ) de scriitura! (barbati si scris, temele noastre favoritre:) si rochii si bijuterii siiiiiii…..FRANTA
. Corect gramatical nu ajunge…desi vorbind toata ziua germana asta afurisita ma surprind ca si incep sa gandesc in ea…Dar nici la comanda nu pot “a scrie”:) de aia mai sunt si eu la intarziere cu postari si scris. Ei na, “inspiratia nu da semnale”, vine cand vine…ca si iubirea de altfel.
In ceea ce priveste cine ma citeste…suntem o mana suficienta de fete cucuiete- si restul….treaba lor:) nu stiu ce pierd:)) noapte buna, pe maine
Interesant ce ai scris azi…m-am gandit si eu de nenumarate ori ca tot ce stiu si tot ce pot sa fac, nu vor putea intrece niciodata o fusta scurta – vorba ta, si aia tot a mea…
Nu sunt atat de priceputa la cuvinte ca voi, de multe ori cand vreau sa spun ceva si nu imi iese, ma ajut cu vreun citat, cu vreun cantec, cu un vers…
Mi s-a parut nedrept mereu ca inainte de toate, nu conteaza decat ambalajul…pana cineva ajunge sa iti cunoasca sufletul – daca are atata rabdare – tot lungimea fustei si generozitatea decolteului sunt de baza…Mai trist, am niste amici – baieti – care sustin ca omul se intoarce mereu la nevoile primare, simple…ce daca au avut privilegiul sa aiba langa ei o minte frumoasa, e atat de complicat sa ii faca fata, ca se intorc mereu la ceva simplu-simplu…Imi pare rau sa spun asta, si mai ales, chiar sa cred…Nu sunt din cale afara de isteata – ca atunci as fi putut sa combin niste elemente si sa fiu in stare sa tin vreo presupusa iubire langa mine mai mult, daca nu pentru totdeauna…dar sunt complicata – nu stiu de ce, ca poate nici eu nu as vrea sa fiu asa. Si atunci, cand fusta scurta isi face efectul, de toata lumea stiut, ma gandesc ca as fi vrut, totusi, o iubire intreaga in care sa aiba loc si mintea mea complicata, si tot…
Eu cred in puterea cuvintelor,dovada ca tot ce am citit m-a ajutat sa-mi fac o anumita parere despre tine.Nu cred ca blogul e o parte chiar asa de diferita de ansamblu,desi tu sustii acest lucru.Te percep exact cum mi te-ai aratat aici,cu vise,ciocolata,cu multe indoieli,sandale galbene cu toc asortate la zile fericite de vara.Si mult prea multe intrebari care nu-si gasesc raspuns in cotidian.Si stii de ce?Fiindca nu-si gasesc corespondenta in banalitate.Ai un alt drum,stii…un alt rost,mai ales.
Delia, nu cred ca mai stiu sa-l instalez!!! Iti amintesti ca pe tine nu am reusit sa te lamuresc nicicum, aparusera niste ciudatenii pe blog de ne-am lasat pagubase
Asa o fi…
Ce frumos ai spus, insipiratia vine ca iubirea
O iubire in care sa-si gaseasca locul si mintea complicata…exact la asta ma gandeam si eu, Je. Nu cred ca poti sa-i acuzi pe bietii oameni ca prefera lucruri simple. Ei sunt mult mai putin daruiti sufleteste. Se cufunda in profesie sau in mai stiu eu ce pasiuni ciudate, iar acasa nu vor decat…liniste. Nu discutii nuantate despre profunzimea sufletului etc. Si ii inteleg perfect. De unde nu e…
Ca peste tot, mai exista si exceptii. Intrebarile ar fi doua: cum sa dau tocmai peste una? si cum sa pastrez una, odata ce am dat peste ea?…
Dorulet, poate asta sunt eu. Si, in ultima vreme, cred ca am decis sa merg pe “a fi eu”, in viata, cu toate intrebarile care nu-si gasesc raspuns. Probabil joc cam prost rolul femeii necomplicate, de asta n-am luat nici un premiu de interpretare pana acum.
Din pacate, dorinta de a fi eu insami vine greu, vine cu varsta…
a trecut cineva de la Chicago pe aici
Anda, trebuie sa fac o corectie propozitiei tale “Probabil cei care vorbesc despre magia cuvintelor sunt vânzători de iluzii. “…sau cei care cumpara
. Iar daca tu spui ca o fusta scurta face mai mult decat cuvintele astea asternute, inseamna ca ai dat numai peste tipi a le caror pasiune era croitoria. Nu spun ca nu este si una din pasiunile mele, dar daca tinzi spre perfectiune cauti mai mult de atat….
Cumpariluzii
PS: nu trebuie sa faci nimic. Va incerca el sa te pastreze.
Cumpariluzii
Urrra, a trecut Amalia
Asa cred si eu, Cumpariluzii. Ca n-am dat peste cine trebuie. Asta nu inlatura sentimentul de esec, dar il face suportabil. Unii nu cauta nimic si nu tind spre nimic, din pacate. Desi lor le place sa spuna ca tind spre…altceva.
ar fi frumos sa se intample asa.
Cat despre P.S.
Salut Anda! N-am mai scris de mult timp pe blog, insa cred ca intru zilnic pe site-ul vostru. Asa te-am gasit si m-am bucurat, poate si pentru ca te cunosc si pentru ca locuiesc in acelasi oras cu parintii tai… Imi sunteti dragi, va citesc si am devenit un pic dependenta de scrierile voastre… Ma regasesc in ele, plang si rad citind si ASTEPT cu nerabdare postari noi, pe care la citesc pe nerasuflate! Te pup
E intotdeauna reconfortant sa stii ca esti citit acasa, Blue! E ca si cand…ai putea sa-ti permiti sa fii mai slab sau mai trist uneori, sau mai artagos, oamenii care te cunosc dintotdeauna n-ar trebui nici sa se supere, nici sa plece
Sper sa pot scrie mereu lucruri noi si vechi in acelasi timp.
a trecut si pisica… cu imbratisari de duminica!
Multumesc, Pisica, tu esti deja de-ai casei!
M-as vrea de-a casei…Te citesc,imi lipsesti, mi-e dor chiar si cand esti…SCRIE!!!
Mai incape in vorba?! Tu esti unul dintre cititorii-prieteni la care ma gandesc cand scriu -din pacate uneori prea rar, prea comun, prea deprimat…
Varsta: 27. Prajituri preferate: everything with lemon.
Ai mare dreptate, am observat si eu ca barbatii nu pot fi usor sedusi de cuvinte, oricat de mestesugite ar fi. Invers, e ridicol de usor. Am cunoscut candva un escroc care asa isi agata victimele, prin blogul personal, unde se dadea sensibil si profund, desi scria cele mai mari stupizenii. Acum, daca as intalni un barbat care imi analizeaza atent cuvintele, as intra la banuieli, ceva nu-i in regula. Putinii barbati din aceasta categorie pe care i-am intalnit visau la relatii doar in planul ideilor rafinate; cand aveam nevoie de ei, se retrageau rapid, ca realitatea e vulgara si hai sa nu stricam fantezia, nu-i asa? Am ajuns la concluzia ca prefer sa le pese daca am nevoie de un ceai cand sunt bolnava, decat sa-mi analizeze epitetele.
.
Sper sa scrii in continuare cat mai mult, nu ne deprimi
Codul care-mi permite sa-mi zaresc vizitatorii blogului dincolo de numele de scena pe care si-l iau a fost printre primele imbunatatiri pe care le-am facut cand m-am apucat de blog. Abia apoi am ales culorile si structura. Mi se pare firesc sa fie asa, nu pentru a face politie, ci pentru a cunoaste mai bine un public invizibil. E adevarat, ma simt ca si cum respectivii vizitatori mi-ar scotoci in dulap si mi-ar proba hainele, dar sunt mereu curioasa ce le-a placut, ce i-a facut sa revina.
Eu nu spun nimanui ca scriu. Doar cei cativa prieteni care erau in preajma cand m-am apucat de asta stiu. Pe ceilalti ii astept sa gaseasca intamplator textele mele si le dau sansa sa nu le placa si sa nu mai revina, fara a se simti prost. Dar scriu, pentru ca asa imi curat eu plamanii.
E bine de stiut, Cat. As adauga branza dulce, un praf de vanilie, stafide si o parere de rom, ca sa facem o “cheese cake” in toata regula
O ador!
Si eu am invatat sa nu mai pretind atat de mult de la barbati. Daca intra prea adanc in profunzimea hiperbolelor, ajung sa ma puna pe fuga de-a binelea. Pai doi sensibili ne trebuie?! Dar ador momentele cand imi arunca o propozitie prin care dovedesc, in felul lor direct si lipsit de metafore, ca, totusi, ceva-ceva au inteles din ce au citit. Sunt micile mele victorii
Primul meu blog a fost cu numele meu in adresa. Apoi, cand lucrurile despre care scriam au devenit usor mai personale si el usor de gasit pe internet, am incercat (cu greu) sa inlatur impedimentul si sa-l mut. Cand si acela devenise prea accesibil, l-am inchis. Dupa care a venit propunerea de la Alice sa scriu aici -semnat, concret, asumat.
Te mai astept, MR!
Intre timp au aflat despre blog o gramada de persoane, dat fiind ca am si o meserie oarecum de asa natura. Cel mai tare ma amuza faptul ca prima (de cele mai multe ori singura) curiozitate pe care o au este legata de vreo recompensa financiara
anda, iarta-ne, suntem un popor cam mercantil…
si, macar daca intru, dau si buna seara.
cum vezi, iarasi pe-aici.
Iar eu, Pisicuto, recitesc “parfum de mireasa”. Fara majuscule
anda, o sa vin, invatacel, sa ma inveti sa-mi zaresc si eu vizitatorii.
nu stiu de ce, dar imi casuna dintr-o data ca ar fi bine…
Si eu trec pe aici
. Cam rar de la o vreme, dar sunt aici in umbra (nu mai e asa un secret, acum cand ne dezvalui faptul ca ne monitorizezi 
). Chiar ma gindeam, citindu-ti postul cum am ajuns pe blogul tau (anterior) si care mi-a devenit drag, drag. Nu imi amintesc, dar nici nu mai conteaza. Sunt aici si te citesc. Apoi a fost cartea, pentru ca m-ai facut curioasa si te-am iubit pentru fiecare cuvint si fiecare zimbet pe care mi l-ai stirnit.
Sa nu renunti niciodata la cuvinte! >:D<
Da, cu mare drag, Pisica, din cat imi amintesc voi incerca sa te indrum sa-ti instalezi un program de monitorizare. Intre timp au aparut unele mai performante, dar eu m-am obisnuit ca asta al meu si, oricum, nu am atat de mult timp de “urmarire”
Eu petrec cateva zile la ai mei acum, dar voi incerca sa iti trimit niste indicatii prin mail cat de curand. E interesant
Georgi, si eu imi amintesc de tine de pe celalalt blog, care mi-a fost si imi e inca drag, pentru partile din mine/noi colorate acolo. Pentru ca e scris intr-un mod in care nu mai pot (si, pana la urma, n-ar mai avea nici un farmec) sa o fac dupa atata timp. Iar Parisul…inca asteapta, asa cum asteapta, sper, multe-multe cuvinte sa fie povestite…
Si eu trec. Citesc. Sunt pusa pe ganduri.Tac. Uneori scriu. Uneori devorez o ciocolata.
Detalii despre codul necesar pentru urmarirea vizitatorilor (si cum se instaleaza) gasiti aici http://renne.ro/it/totul-despre-blog-trafic-utilizatori-statistica/
Scriu un serial pentru cei de la renne.ro, mai mult despre partea tehnica a blogurilor. Poate va inspira cate ceva si le incercati
Scrisul are uneori efectul ciocolatei, Anca. Uneori mai amaruie, alteori o combinatie de alb cu negru, alteori (preferata mea) cu putin rom. Nu ai cum sa te plictisesti sau sa te saturi, din fericire
Multumesc pentru momentele de ragaz petrecute aici.
Si eu tot “Stat Counter” folosesc, MR. Si…a fost extrem de interesant sa-ti descopar un alt stil de a scrie
Parerea mea e ca ceea ce conteaza e calitatea vizitatorilor si nu numarul lor; as prefera oricand 100 de vizitatori cu care chiar sa simt ca interactionez si empatizez (exista oare cuvantul in dex? daca nu oricum cred ca ai inteles ce am vrut sa spun
) decat 2,000 de fani a lui Florin Parizer si a Midgetului de Aur. 
De acord
De asta incerc sa-i pastrez pe cei “de baza”, dar ma bucur de cate ori cineva nou, care trece intamplator, se hotaraste sa revina.
VREAU SA TE STIU VESELA SI NICIODATA NU -TI DORESC SA FII SINGURA!!!TE ROG SA GANDESTI POZITIV!!!Iti place caldura de afara?
Simona, eu sunt relativ vesela chiar daca nu ma stiu altfel decat singura, la propriu si in general si la figurat! Am fost cateva zile intr-un loc cu frig si m-am dezobisnuit de caldura. Ma bucur ca la noi e inca vara.