Invizibil
Posted by Anda on Jul 2, 2010 in Visele altora | 23 comments
Există oameni pe care nu-i uităm, deşi ne trec fulgerător prin viaţă. Sunt întâmplări ce nu durează mai mult de o seară, câteva ore, o jumătate de noapte. Le rulăm apoi la nesfârşit, în buclă, pe ecranul colorat al sufletului, îmbogăţindu-le mereu cu replici care nu s-au rostit sau cu gesturi care nu s-au simţit. Pietre de hotar. Repere pentru noi înşine. Lucruri aproape întâmplate, în decoruri care nu mai există demult.
Cartea lui Paul Auster e un slalom ameţitor printre pietrele de hotar ale acestui suflet dotat cu ecran colorat, pe care imaginile noastre favorite rulează în buclă. Ne urmăresc, după ani şi ani, ne rod, ajung să ne definească. Sfârşim prin a povesti despre ele în mod ciudat…
Atunci l-am văzut ultima dată. Pentru mine va avea mereu 28 ani, un tricou negru, o ţigară în colţul gurii şi o maşină nărăvaşă. Sau: Eram foarte bronzată în vara aceea, tocmai venisem din Grecia. Aveam părul ondulat, sub 50 de kg, fuste scurte şi mereu sandale cu toc. Parcă n-aş fi fost eu. Cât a trecut? Sau: Puteam vorbi ore în şir despre filme, oraşe, cărţi şi oameni. Savurând prăjituri cu ciocolată fină şi uneori un vin bun (când voiam să par adult). Nu aveam să uit perioada aceea niciodată.
Există multe începuturi şi (aproape la fel de) multe finaluri de poveste în viaţa noastră, dacă e să ne gândim bine. Creierul reţine, nărăvaş şi selectiv, doar ceea ce doreşte, în propria lui versiune. Poate de asta ne temem atât de mult de întoarceri la oameni şi la locuri. Dacă nu mai găsim nimic din ce ştiam? Dacă, de fapt, nici nu au fost aşa vreodată? Stă în puterea noastră să ne confirmăm poveştile sau, dimpotrivă, să le anulăm. Ne trezim mereu prea târziu, preferând să vegetăm laş sub imperiul lui ce ar fi fost dacă?…
Poate ăsta e rostul cărţilor, poate sunt simple plăsmuiri ale lucrurilor pe care nu le vom face în viaţa reală. Nu se gândeşte nimeni că e ultima dată când îl vede pe X sau pe Y sau că povestea Z nu se va întâmpla niciodată. Plăsmuirea de faţă e, din acest punct de vedere, una extrem de reuşită. M-a determinat (în mijlocul discuţiilor despre filme, cărţi şi alţi oameni) să întind mâna spre al doilea ecler cu ciocolată (al lui) şi să-i spun că vorbeşte prostii. Sunt prea tânără pentru niciodată.
23 Comments
Leave a Comment
Anda, ciudat…poate eu am fost prea batrana pentru ca mereu ma gandeam “este ultima data cand il vad pe X”…cumva am fost constienta ca povestea noastra il va gasi pe niciodata. Vream doar sa aman momentul cat mai mult…
Si amanarea e o impotrivire in fata lui “niciodata”. Cred ca e normal sa ne dorim macar sa tina (lucrurile bune). Cica unele dureaza “pentru totdeauna”.
Ahh, zilele astea m-am gandit la tine si caut si cartea asta…
Mereu am suferit de melancolia locurilor din care am plecat si a oamenilor pe care i-am lasat in urma. Ma vor durea vesnic ferestre pe care acum sunt condamnata sa le privesc din strada, niciodata dinauntru, suspin langa usi in spatele carora il gaseam candva pe el, mi-e dor de bucataria stramta in care abia incapeam sa mancam amandoi si de cate si mai cate…M-ati crede daca v-as spune ca mi-e un dor sfasietor de o alimentara care acum nu mai exista, dar de unde el imi cumpara zilnic un ness mic?..
Voiam sa intru, sa ating tejgheaua si sa mi-l amintesc acolo, langa mine, alegand pliculetele.
Am ocazia, desi am fugit de asta 3 ani de zile, sa revad locul unde ne-am vazut pentru ultima oara, am in fata mea aceeasi ochi negri si genele lungi pe care i le-am sarutat de atatea ori, imi aud cu precizie infioratoare glasul tremurat, incercand sa fac conversatie dar stiind undeva in adancul sufletului ca e “ultima data” cand il vad, venise si marele final. Si el si eu ne-am schimbat, dar pentru mine vom ramane in eternitate gravati in suflet asa cum eram in acea zi, imortalizati pe veci in mintea si fiinta mea.
O sa simt mereu primul sarut, intr-o noapte friguroasa de martie, dupa 3 ore de condus ca descreierata pe autostrada, cu un barbat care a trecut prin viata mea ca o parere. Noaptea, frigul, cativa fulgi rataciti intr-o primavara intarziata, fuga mea din Capitala pentru atat de doritele, prime ore petrecute impreuna cu el. Amandoi avem pe altcineva in prezent, dar cand vorbim intotdeauna revine in discutie acea prima noapte, imortalizata si ea intr-un album sufletesc.
Cred ca mintea isi alege singura imaginile pe care le indosariaza cu grija in suflet si pe care ni le pune pe tava de fiecare data cand lasam putin garda jos. Dar e bine asa. Si intr-adevar cand ne intoarcem la oameni si la locuri, de cele mai multe ori nu mai gasim nimic din ce stiam. Si nu doar oamenii si locurile s-au schimbat, nu e doar vina lor, nici noi nu mai suntem aceeasi. Si nu intotdeauna o schimbare inseamna ceva mai bun.
Ma gandesc cu teama ca poate din dorinta sau disperarea de a supravietui dupa marele final si de a merge mai departe, ajungem sa calcam pe cadavre, incepand intotdeauna cu al nostru.
Draga Anda, o sa citesc cartea, m-ai facut extrem de curioasa.
Si bine ne-am gasit si la Sibiu
Bine te-am regasit, Ama, sper ca papanasii de la “Bufnitza” sunt asa cum mi-i amintesc
Cartea e speciala tocmai pentru ca trezeste in noi tipul asta de reactii si, in final, parca rasuflam un pic usurati ca, poate, pentru multe timpul nu e trecut.
Stii ce se spune despre “ochii care nu se vad”. La fel cred ca e si cu locurile. Daca esti nevoit sa te intorci, constati ca nu mai esti nici tu acelasi. Asa cum am mai spus, cred ca e nostalgia dupa noi “‘mai tineri”, daca vrei. Uneori ne pare rau dupa sentimente care s-au dus ori s-au transformat. Ne simtim mai saraci fara ele. Poate analizez eu prea mult, ca tot sunt in concediu
Mda… uite intr-adevar o chestie la care nu m-am gandit niciodata… multumesc pentru perspectiva…
Draga mea Anda sunt minunati papanasii de la Bufnita. Asa cum ti-am promis acolo m-am oprit intaia oara. Oricand ai drum prin Sibiu, esti invitata mea la Bufnita
Concediu minunat.
Mi-a placut mult insemnarea si am sa cumpar cartea, desi atunci cand a aparut am hotarat sa nu o iau, nu stiu de ce am crezut ca nu voi rezona cu ea. Acum sunt insa curioasa ce voi regasi din buclele mele de timp si din emotiile legate de o iubire trecuta, dar vesnic vie in sufletul si in mintea mea.
Multumesc pentru vizita, Bogdan. Te mai astept.
Ama, drum prin Sibiu aveam in mod normal de cateva ori pe an, fiind la 100 de km de casa parintilor mei. In ultima vreme insa nu mai folosesc soselele, mi-e teama de accidente si nici nu conduc.
Riana, cartea am primit-o cadou de la cineva care nu prea se inseala in domeniul asta. Ma abtin de regula sa fac recomandari in materie de carti, scriu mai putin despre ele si mai mult despre ceea ce starnesc in mine. Cred ca asta ramane in urma lor -mai putin povestea, mai mult reactiile.
Iti multumesc pentru ceea ce ai scris.Am gasit intamplator.Am gandit si tu ai scris ceea ce eu nu am avut curaj.Ascult Holograf,am devenit melancolica,fetita mea,Veronica,citeste si parca e prea multa linste.Se aude doar Sa nu-mi iei niciodata dragostea.Te astept,te caut si te salut de la Blaj. Tot binele din lume!
E intotdeauna o mare bucurie pentru mine cand un cititor nou ajunge la blogul meu, Simona. Iar daca se osteneste sa lase si un comentariu, cu atat mai bine. Iti multumesc. E usor sa scrii ce ai trait sau ai vrea sa se intample. Cu prezentul am ceva probleme.
Ma bucur ca suntem din acelasi judet
Citit, placut mult, multumesc!
Ma bucur ca ai regasit in carte ceva din buclele tale de timp, din emotii sau iubiri trecute, Riana!
Chiar azi am imprumutat si eu cartea de la cineva; cand o sa o termin, daca nu uit, o sa iti las si eu un feedback aici.
Eu nu prea ma pricep sa povestesc subiecte de filme sau de carti -nu tin minte nume de personaje, uit sau amestec scene, in fine, pana la urma nu se intelege mare lucru (am testat). Asa ca prefer sa ma limitez la a descrie reactii, stari sau amintiri pe care respectiva opera mi le trezeste. Nu incerc sa fac recomandari, dar daca se intampla ca preferinta mea sa coincida cu a altora, cu atat mai bine
Astept cu interes sa vad cum ti s-a parut cartea.
In viata nu e nimic intamplator!Au spus-o altii si iti dai seama ca este asa,doar din cand in cand,atunci cand e vorba de viata ta.Ma bucur ca existi si de cand te-am descoperit te caut ,te citesc si…te astept.Ma gandesc oare ce faceam eu in timp ce-ti scriai gandurile?Veronicai i-a placut si ii place sa faca baloane!I-a placut fotografia si eu i-am ,,tradus,, unele ganduri de-ale tale!Te astept si-ti doresc multe momente placute si…INSPIRATIE!Iarta-mi eventuale greseli!Mie imi place sa scriu dar nu prea folosesc ,,tastatura,,doar cand imi fac lectiile;imi place hartia, cerneala ,plicurile, timbrele,…creta(nu si in vacanta)Te astept cu mult drag si curiozitate!
Visez sa am un birou mic si cochet, din lemn de nuc maro-inchis, al secolelor trecute, cu sertarase si tot ce-i trebuie pentru scris, in fata unei fereste de unde sa vad tonurile de albastru ale marii. Sa scriu cu cerneala si sa lipesc timbre pe plicuri, pe care sa le duc ulterior la posta. Mi se pare ca asa cuvintele ar veni mai usor, mai cursiv.
Imi plac baloanele de sapun si miile lor de culori, fac de obicei multe-multe, inainte sa reuseasca sa se sparga toate…
Si eu te astept, cu noutati mai des, sper…
Numarul 24 e preferatul meu.In timp ce-mi scriai eu cautam mai multe despre tine Ai un reportaj despre fluturii care se folosesc la nunti?Mi-e greu sa-ti scriu.Asta am observat sambata.Ce crezi daca sunt sincera si-ti spun ce gandesc?Nu te intrebi daca este totul adevarat?Cum sa te fac sa ma crezi ca ceea ce ai scris (uneori)sunt exact ganduri de-ale mele?Poate n-are importanta ce gandesc eu.Importante sunt impresiile mele la ceea ce ai scris.Cum as putea sa stiu cu cine vorbesc?Ce culoare-ti place?Ce flori iti plac?Ce faci cand te superi pe cineva?Cum iti sarbatoresti ziua de nastere?Iti place sa stai singura?Iti place sa zbori cu avionul?Ce te sperie cel mai mult?Cind vrei sa-ti descarci sufletul dai cuiva un telefon sau ne scrii noua cei care asteptam ,,semne ,,de la tine?!Daca eu sunt un om de nimic in viata de zi cu zi si din cand in cand te mint si pe tine?!Eu cred in ceea ce scrii si ma regasesc printre randuri.Te astept. Noate buna si inspiratie!
Am uitat ceva.La Sighisoara, la muzeu, am vazut un astfel de birou.Mi-au placut si as vrea sa am unul dar nu cred ca cei din jur l-ar accepta.Deci, biroul meu e…la muzeu!
Imi plac toate tonurile de mov pana da in albastru, dar uneori ma imbrac in verde. Imi plac narcisele galbene, cand ma supar cred ca tac, sa nu supar la randul meu. Imi place sa calatoresc de ziua mea, asa evit sa ma simt singura. Imi place sa stau singura, nu ma plictisesc niciodata (nu si sa ma simt singura). Cand zbor cu avionul mi se pare ca las toate grijile in urma, pe pamant. Cel mai mult ma sperie faptul ca s-ar putea sa nu stiu cum e sa fii iubit. Imi descarc sufletul aici, voalat, telefoanele mele au scopuri practice, precise.
Poate si eu sunt un om nesincer in viata de zi cu zi. Incerc sa fac macar din povesti ceva special.
Am facut sute de reportaje. Cele mai multe, cele mai bune, au ramas nestiute.
Multumesc pentru intrebari
Asa mult ne place raspunsul tau!Am ras amindoua!
Ne regasim cate putin in ceea ce ai scris.Imi plac narcisele si am gasit o modalitate de a le confectiona cu copiii.Albastru este culoarea preferata ,a veronicai si violetul,movul sunt culori care ma insotesc aproape tot timpul.(de vreo opt ani le prefer,si cand sunt suparata ma ajuta sa-mi revin)Am citit ca munca te ajuta sa nu te plictisesti.Nici eu nu ma plictisesc niciodata.Daca ma supara ceva sau cineva nu raspund dar acasa plang,ma analizez la rece si ,ce am observat, e ca fac ordine in sertare! :X Imi placi mult!Nu am gasit aceasta carte!Astept cu nerabdare s-o citesc!Ce ai vrea sa te intrebam?Vrei sa-ti spun care e cea mai mare dragoste?(parerea mea)Unde as putea sa-ti trimitem o scrisoare?(sa vedem daca mai circula posta!)
cred ca ti-ar placea si cartea iluziilor de acelasi autor
Multumesc, Ana, chiar mi-am propus sa mai citesc din cartile lui Auster, daca tot l-am descoperit. O s-o caut.