Show Time

Mai mult ca sigur că ne imaginăm fiecare jucând diverse roluri -în viaţă, în dragoste, în profesie. Le colorăm după vârstă, după înţelepciune, sau pur si simplu după starea noastră din momentul respectiv. Uneori mai determinată, alteori mai naivă. Uneori mai puternică, alteori dependentă. Şi…câţi oameni, atâtea roluri. Nu poţi să-i compari, aşa cum nu poţi nici să le cântăreşti visele. Pentru că vin cu unitatea de măsură dată de sufletul fiecăruia.

Sunt convinsă că multe din rolurile pe care mi le-am dorit, în această viaţă, ar putea părea copilăreşti, hilare sau de-a dreptul imposibile. Chiar şi pentru mine. Renunţ acum extrem de uşor la vise care altădată mă atingeau cu aripile suficient de ferm încât să mă facă să zbor. Pentru că vremea figuraţiilor a trecut. Şi, chiar dacă mai sunt destul de tânără, sufletul meu e mai puţin darnic la capitolele încredere, altruism şi speranţă. Nu ştiu să mă vând şi nici să visez la recompense. Dar speram mereu la un succes final, general, care să dea valoare drumului de până atunci. Acum însă mă uit în urmă şi constat că n-am ajuns la nici un capăt, nici n-am primit vreun rol principal. M-am pregătit desigur, ani întregi, în tacere şi gratis, orbeşte, fără să ştiu corect criteriile de selecţie. Am lăsat să se culeagă în grup lauri care erau ai mei, doar ai mei, creionaţi, coloraţi şi ridicaţi de mine de la zero, întrucât mi-am zis că data viitoare o să pot şi mai mult, de una singură. Am urmărit ascensiuni spectaculoase care mi-au trecut razant peste umăr, crezând prostiile psihologice conform cărora victoria muncită şi obţinută cu greu e cea care durează (în ce secol?!). Am dat din umeri si am plecat capul, considerând că poate nu sunt destul de drăguţă, sau de caldă, sau de specială ca să primesc un inel cu piatră pătrată. Sigur ceva lipsea, poate mai trebuia să mă pregătesc câţiva ani, în tăcere şi gratis. Data viitoare…

Acum nu mai fac repetiţii pentru nimic. Dezvolt o artă deosebită de a mă retrage din lucrurile care contau acum 5-7-10 ani, chiar dacă sunt la o aruncătură de băţ. Pentru că nu mai am tăria de a face figuraţie visând poveşti ideale şi incapabilă să invidiez pe cineva (măcar cât să mă ambiţionez un pic). Plec cu graţie virtuală când concurenţa devine prea ascuţită nu pentru că nu mai am tehnici de luptă, ci pentru că nu e lupta mea. A fost, demult. Am absolvit cu brio toate cursurile de figuraţie imaginate vreodată (la care mă înscrisesem de una singură, cu ochii plini de încredere). Consider că stagiul acesta prelungit a fost îndeplinit, aşa că aştept roluri principale, dacă or fi. Cu menţiunea ca în prezent nu mai sunt aşa tăcută şi nici nu vin gratis.

În ultima vreme, am primit prea multe roluri de figurantă cu pretextul că mi se face un bine. Mi s-o fi dus buhul că aş fi extrem de ieftină (în urma figuraţiei anterioare, teribil de priceput realizate şi de-a dreptul pe banii mei). O să le spun solicitanţilor din viaţă, dragoste şi profesie, cu un zâmbet politicos (acelaşi pe care îl servesc şi când mi se spune “nu” -unul anesteziat de prea multe repetiţii), că au greşit adresa, să caute în altă parte. Dar, înainte de asta, poate ar trebui să ies şi, cu dioptriile mele care mă împiedică să văd clar departe/aproape, să descifrez ce o scrie, totuşi, pe uşa mea.

Voi face asta mâine. Se ştie că noaptea nu e prea bine să primeşti o veste proastă.

Exerciţiu de însingurare

Să stabilim un lucru de la început. Singurătatea e una -lăfăită pe tabelul de întreţinere, închisă în cutiile de plastic ce adăpostesc o singură prăjitură ciocolătoasă cu rom, remarcată în toate reuniunile la care de fapt nu vrei sa mergi, întrucât trebuie să faci conversaţie numai cu cupluri (el -plictisit şi ghiftuit, ea -zgomotoasă şi neasortată). Însingurarea e cu totul altceva. Nu are legătură, aşa cum aţi crede la o primă privire, cu numărul de persoane din jur, cu locul sau cu presupusele motive de bucurie perpetuă (pe care nu ştiu cum se face că numai ceilalţi au un fler deosebit în a le detecta la existenţa ta). Însingurarea se manifestă, dacă vreţi, atunci când simţi aşa, că ţi-e frig prin suflet şi i-ai mai pune o haină (fie ea şi peticită şi colorată în nuanţe ce nu-ţi aparţin). Bate vântul pe dinăuntru şi în loc de inimă ai un fluture (tahicardie, ar spune unii, dar mie îmi place explicaţia cu fluturele mai mult).

Îl simt bătând din aripi de câte ori sosesc într-o gară goală pentru mine, când, uneori, în miezul zilei nu e nimeni pe stradă şi Bucureştiul pare mort, când merg la petreceri unde trebuie să dansez (întrucât nu fumez şi de vorbit nu mai are nimeni despre ce), când mă întorc acasă şi afară e încă lumină, când anumite dulciuri care îmi plac vin în porţii pentru doi, când trebuie să le cer ceva unor necunoscuţi, când observ cele două riduri tot mai adânci sub ochiul stâng (“de expresie” cică, dar ce expresie o fi asta care rămâne întipărită pe chip şi după ce sursa ei s-a dus?!), când se termină o carte care mi-a plăcut tare sau o serie din “Entourage”, când, nu ştiu de ce, beau ceai şi nu cafea, când văd marea la Eforie Nord sau Parisul în noiembrie, când mi se spune “hai să-ţi chem un taxi”, când se adună prea multe rochii nepurtate pe umeraşe, când aura începutului se rupe în două cu zgomot şi ecou, când intru într-un spital de orice fel, întotdeauna de ziua mea şi de Revelion şi când constat că mă vând extrem de ieftin. Aproape gratis.

Sunt primele exemple care mi-au venit în minte. N-are rost să lungesc lista la nesfârşit, e evident că, întrucât trăim cu toţii, sunt mai multe motoarele care ne trag înainte. Sau la fel de multe. Sau măcar…există trei-patru imbolduri care ne apropie de utopia numită generic fericire pământeană.

Cum acesta nu este un post despre fericire, aş vrea să ştiu care au fost (sau mai sunt?) momentele voastre de însingurare, de pustietate, neaşteptate, tănuite, copleşitoare. Clipele în care sufletul vostru ar fi avut nevoie de ceva mai multă caldură sau în care inima transformată în fluture se încăpăţâna să îşi facă simţită fiecare bătaie. Trimiteţi-le încoace.

Vârsta inocenţei

Cea mai grea nu e dragostea neîmpărtăşită, ci neconsumată. Cam acesta ar fi punctul de plecare al unuia dintre cele mai spectaculoase, mişcătoare şi autentice filme realizate vreodată. Că pentru Scorsese filmul reprezintă o artă căreia trebuie să-i faci cinste era un lucru ştiut în cercurile înalte ale branşei. A uimit însă cu alegerea acestui roman din 1920, The Age of Innocence, al lui Edith Wharton (devenită, cu el, prima femeie din lume căreia i s-a acordat Premiul Pulitzer).

Cunoscătorii erau la curent cu pasiunea lui Scorsese pentru istorie şi antropologie, cu obsesia lui pentru acurateţea detaliilor şi respectarea tradiţiilor din epocile trecute şi cu atracţia faţă de relaţii imposibile. Ce l-a captivat, aşa cum regizorul însuşi declară în cartea sa autobiografică Scorsese despre Scorsese, a fost sentimentul profund de dor din povestea de dragoste. Intriga nu e foarte complicată: Newland Archer (Daniel Day-Lewis), sub povara unei logodne aranjate cu May Welland (Winona Ryder), se îndrăgosteşte de Ellen Olenska (Michelle Pfeiffer), verişoara lui May, sosită la New York după un mariaj eşuat cu un conte polonez.

Filmul ne poartă într-o epocă a ritualurilor sociale şi a convenţiilor, a regulilor scrise şi nescrise de comportament şi maniere, a etichetei care se cerea respectată, a politeţii exagerate, dar şi a cinismului. Felul în care se formula o invitaţie sau era trimis un buchet de flori, modalitatea de aranjare a mesei sau de prezentare a diverselor feluri erau purtătoare de mesaje şi de semnificaţii. Era un timp în care o strângere de mână, o privire fugară, erau capabile să insufle puterea de a mai trăi, cu speranţă, o noapte, o zi, o lună.

Archer este un om de cuvânt, un om devotat alegerilor făcute, respectate până la sfârşit. Dar tensiunea, dorinţa împărtăşită sunt prezente, apăsător şi dureros, în fiecare cadru. În felul în care Ellen întoarce capul sau în privirea pătrunzătoare a lui Daniel Day-Lewis. (Nu s-a numărat printre actorii mei preferaţi, până să văd acest film. Dar modul absolut magnetic în care pasiunea din ochii lui trece ecranul, trece orice barieră omenească, mă face să-l iubesc.) Când mă gândesc la film, revăd cu ochii minţii incredibila rochie albastră în care Ellen îşi face apariţia, umbrind tot în jur. O observ cu greu pe May, aparent emotivă, prea comună pentru a străluci, prea politicoasă pentru a fi victima pasiunilor copleşitoare. Puternică, totuşi. (Întotdeauna e nevoie de roluri secundare magnifice pentru a da substanţă poveştii şi aură personajelor principale.)

Finalul nu e unul “de film”, dar e unul realist. Ca să-l citez pe Scorsese, viaţa nu e aşa cum ne-o dorim, ci cum se întâmplă. După atâţia ani, Archer renunţă să-şi mai împlinească visul. Pasiunea lui nu are altă cale decât să rămână protejată de trecut, aşa, luminată roşiatic de apus, cum se întâmpla când o văzuse pe Ellen ultima dată. Ea nu l-a zărit, a rămas cu spatele privind soarele, deşi simpla întoarcere a privirii ar fi echivalat cu o viaţă în doi, dincolo de orice convenţii, de orice bariere. Dar momentul a trecut şi, în viaţa reală, pentru iubire e, de multe ori, prea târziu.

Revăd filmul filtrat prin suflet, tremur încă sub povara privirii lui Archer, încerc să citesc în comportamentul lui May momentul când îşi asumă rolul de martor al unei mari pasiuni, ajung la final şi mă rog ca Archer să mai aştepte un pic, îmi doresc să-i ştiu împreună, după atâta timp. Să nu fie prea târziu. Şi văd scena apusului aşa cum apare în inima lui Archer. Imaginaţia construieşte pentru noi cele mai ”cinematografice” finaluri de poveste.

Cred că sunt mai mult de zece ani de când am urmărit filmul prima dată. Deşi timpul trece şi oamenii (se spune) se schimbă, de câte ori îl văd, de fiecare dată, mă identific cu May.

N-aş putea spune că e o poveste minunată pentru publicul de azi. De fapt, nici nu am idee cum ar fi o poveste minunată pentru publicul de azi. Speram doar că, dacă ar fi destul de sincer şi de emoţionant, s-ar putea să se găsească ceva oameni cărora să li se adreseze. [...] Aş prefera să spun că “The Age of Innocence” este un film de dragoste. (Martin Scorsese)