Exerciţiu de însingurare
Posted by Anda on Aug 10, 2010 in Viaţa reală | 80 comments
Să stabilim un lucru de la început. Singurătatea e una -lăfăită pe tabelul de întreţinere, închisă în cutiile de plastic ce adăpostesc o singură prăjitură ciocolătoasă cu rom, remarcată în toate reuniunile la care de fapt nu vrei sa mergi, întrucât trebuie să faci conversaţie numai cu cupluri (el -plictisit şi ghiftuit, ea -zgomotoasă şi neasortată). Însingurarea e cu totul altceva. Nu are legătură, aşa cum aţi crede la o primă privire, cu numărul de persoane din jur, cu locul sau cu presupusele motive de bucurie perpetuă (pe care nu ştiu cum se face că numai ceilalţi au un fler deosebit în a le detecta la existenţa ta). Însingurarea se manifestă, dacă vreţi, atunci când simţi aşa, că ţi-e frig prin suflet şi i-ai mai pune o haină (fie ea şi peticită şi colorată în nuanţe ce nu-ţi aparţin). Bate vântul pe dinăuntru şi în loc de inimă ai un fluture (tahicardie, ar spune unii, dar mie îmi place explicaţia cu fluturele mai mult).
Îl simt bătând din aripi de câte ori sosesc într-o gară goală pentru mine, când, uneori, în miezul zilei nu e nimeni pe stradă şi Bucureştiul pare mort, când merg la petreceri unde trebuie să dansez (întrucât nu fumez şi de vorbit nu mai are nimeni despre ce), când mă întorc acasă şi afară e încă lumină, când anumite dulciuri care îmi plac vin în porţii pentru doi, când trebuie să le cer ceva unor necunoscuţi, când observ cele două riduri tot mai adânci sub ochiul stâng (“de expresie” cică, dar ce expresie o fi asta care rămâne întipărită pe chip şi după ce sursa ei s-a dus?!), când se termină o carte care mi-a plăcut tare sau o serie din “Entourage”, când, nu ştiu de ce, beau ceai şi nu cafea, când văd marea la Eforie Nord sau Parisul în noiembrie, când mi se spune “hai să-ţi chem un taxi”, când se adună prea multe rochii nepurtate pe umeraşe, când aura începutului se rupe în două cu zgomot şi ecou, când intru într-un spital de orice fel, întotdeauna de ziua mea şi de Revelion şi când constat că mă vând extrem de ieftin. Aproape gratis.
Sunt primele exemple care mi-au venit în minte. N-are rost să lungesc lista la nesfârşit, e evident că, întrucât trăim cu toţii, sunt mai multe motoarele care ne trag înainte. Sau la fel de multe. Sau măcar…există trei-patru imbolduri care ne apropie de utopia numită generic fericire pământeană.
Cum acesta nu este un post despre fericire, aş vrea să ştiu care au fost (sau mai sunt?) momentele voastre de însingurare, de pustietate, neaşteptate, tănuite, copleşitoare. Clipele în care sufletul vostru ar fi avut nevoie de ceva mai multă caldură sau în care inima transformată în fluture se încăpăţâna să îşi facă simţită fiecare bătaie. Trimiteţi-le încoace.
80 Comments
Leave a Comment
Ma uit la “Entourage” seria 7 si mananc inghetata de ciocolata cu biscuiti. Nu mai vad nimic altceva.
(Si dadusem doar doua exemple din coada listei
)
Siiigur ca da
Apropo. Sper ca ai dat un save la arhiva aia. Mi-ar face placere sa le recitesc candva
Cumpariluzii
M-ai pierdut. Te referi la blogul vechi sau ziceai asa, in general?
In general…
Cumpariluzii
Nici o grija. Nu uit decat daca trebuie.
Poza din articol este facuta de tine? Ma intereseaza locul acela pentru ca mi se pare cunoscut. Scuze de deranj.
N-am facut-o eu, am gasit-o intamplator mai demult si am pastrat-o. De regula daca nu sunt fotografii facute de mine precizez sursa, dar la asta mi-a fost imposibil sa aflu, nu e de pe un site profesionist.
Anda ,
).
Astazi stiu ca lumea mea e asa.Compromisuri sunt ,caci altfel nu se poate .Esenta ramane.Ce va fi apoi ,voi vedea(nu sunt nici batrana nici asa dezamagita sa fiu de neclintit din lumea mea
Am vorbit de momente de singuratate care nu aveau neaparat legatura cu prezenta sau absenta unui barbat.
Intr-un episod din ” Sex & City” ,personajul principal ( nu-mi aduc aminte numele caci am privit sporadic) este invitat la o petrecere de botez .Inainte, se duce la magazinul ales de gazda (deloc ieftin) si alege ceva de pe lista facuta .Ajunge la petrecere (facuta in apartament) si gazda ,care are mai multi copii mici ,o roaga sa se descalte.Personajul principal se conformeaza si isi depune la usa frumosii si scumpii pantofi ( cred ca era cam obsedata de pantofi…nu mai stiu).La sfarsit pleaca acasa desculta fiindca un “bun crestin” s-a gandit sa-i “adopte” pantofii. Gazda refuza sa creada ca asa ceva s-a putut intampla si n-are nici cea mai mica bunavointa de a o despagubi.” Sunt doar pantofi” ii spune ,reducand ,minimizand si ironizand deopotriva ceea ce femeia iubeste,chiar si pentru o iesire .Nici vorba sa-i mai multumeasca ca i-a onorat invitatia sau sa-si mai ceara scuze fiindca doar de’ : o femeie familista e mult mai respectatata si apreciata decat una care nici macar divortata nu e .
Astfel ,intamplarea asta o face sa se gandeasca ca poate ar trebui sa nu se mai simta asa vinovata ca viata ei nu e dedicata vreunui barbat anume ,in nici un caz vreunui copil ,si satula de a fi draguta ,de a fi mers si onorat de atatea ori astfel de invitatii de la oameni care o judecau mereu si ii aratau “calea cea buna” , pune piciorul in prag si ia masuri : pentru ea , pentru ceea ce era ea la momentul respectiv .Asa ca ii trimite prietenei sale “gazda ” o invitatie cu un eveniment “whatever ” si magazinul de unde sa cumpere cadoul .La magazin pe lista e doar perechea de pantofi fiindca asta celebra ea ,pe sine ,pe ceea ce iubea ea la momentul respectiv .Are cineva dreptul sa o condamne ? Daca da : de ce ?
Nu stiu daca e cel mai bun lucru pe care l-a facut.Mamicile ma vor crucifica , femeile casatorite si cu probleme (de parca uneia celibatare ii rezolva altii problemele…) ma vor arata cu degetul , dar in sinea lor, vor trebui sa recunoasca ca fiecare trebuie respectat si acceptat pentru ceea ce este.Ar fi anormal sa fim toti la fel .
Sunt etape din viata noastra si le trecem ,mai mult sau mai putin ,cu brio.
Ador perioada sarbatorilor de iarna, iar in ultimii ani, Craciunul a insemnat negresit “acasa”, adica mama si tata prinsi cu ultimele pregatiri in bucatarie, bradul impodobit cu fratele meu, cozonacii bunicii si musai salata boeuf mancata inevitabil la toate rudele carora le trec pragul atunci. Paradoxal, insa, desi nu reusesc sa raman singura nici macar un minut, Craciunul e perioada in care ma simt cel mai singura. Si simt cu o luciditate dureroasa cat imi lipseste “el”, dar nu oricare el, ci “acel el”, acea jumatate pe care, poate, inca nu am intalnit-o sau poate deja am pierdut-o. Ma asez noaptea langa brad cand toti din casa sunt adormiti, aprind instalatia si imi imaginez in fiecare an ca la urmatorul Craciun “el” va fi langa mine. Craciunul de anul asta nu se anunta diferit, insa..
La fel de singura ma simt in noptile lungi de condus cand trec prin diferite orase si opresc pe la cate un STOP uitandu-ma la ferestre cu lumini aprinse tarziu in noapte. Ma gandesc la oamenii din spatele ferestrelor si imi zic ca ei sunt acasa, poate langa un “el” sau o “ea”, iar eu, mereu pe drumuri, niciodata intr-un loc al meu, al nostru.
Nu stiu de ce mereu ajung sa ma simt tot mai singura atunci cand, culmea, sunt inconjurata de tot mai multi oameni. Cu cat sunt mai multi, cu atat e mai mare singuratatea.
Nu am un leac la singuratate, nici la insingurare. Dar am un pisoi. E un bun antidot, iti distrage atentia de la lucruri mai putin placute.:)
Iti amintesc episodul cu pricina, Monamour, intrucat am vazut de mai multe ori intreg serialul. Culmea ca, pe masura ce trece timpul si sunt mai apropiata de varsta lor, il inteleg tot mai bine. Le invidiez de fiecare data prietenia -sa strangi inca 3 persoane cu conceptii asemanatoare pe care sa nu le pierzi, in ciuda casatoriilor si a relatiilor, mi se pare aproape imposibil. In general gasesti companie de conjunctura, nicidecum persoane bune de sunat in miezul noptii pentru discutii (nu stiu de ce am un fix cu sunatul noaptea, cand lumea in general doarme, poate pentru ca eu atunci am un chef teribil de vorba. O fi greu sa fii prieten cu un nebun ca mine).
De vreo cativa ani incerc sa ma bucur de Craciun alaturi de ai mei (si de cele doua pisici), pentru ca e un moment numai bun in care pot sa redevin copil, Ama. Incerc sa privesc lucrurile din punctul asta de vedere si nu din altul. Nici nu imi imaginez cum ar fi sa nu mai am o casa la care sa ma intorc pentru sarbatori.
Drmurile…depinde cum le privesti, care e destinatia lor. Pot fi un excelent motiv de limpezire a gandurilor. Cat despre grupuri, da, cele nepotrivite te fac sa te simti complet din alta lume. Iar pisicile capteaza toata energia negativa, ar trebui sa fim obligati prin lege sa ne luam cate una. Sunt niste animalute absolut grozave. Cum il cheama pe pisoiul tau?
Bijoux.
) E pisoiul nr.2 si la mine. Puka e prima achizitie 
Sa ne traiasca amandurora.
Hahah..am si eu un motan. Negru. E his name issssss……Cip
Cumpariluzii
Am avut si eu doi motani negri cand eram in liceu. Pe primul il chema Roland, cand avea cateva luni a inghitit o viespe si s-a sufocat. A urmat Berlioz, pe care dupa vreo doi ani l-a muscat un caine si, cu toate interventiile veterinarului si cu toata dragostea noastra, nu l-am mai putut salva. Apoi am inceput seria de birmaneze. Imi plac pisicile negre, nu cred ca aduc ghinion, as putea trai cu una in casa.
Cip? Oh, God…esti IT-ist cumva?
It ist? comeeee on!!!! Erau doi negriciosi . Cip & Dale . And i got Cip
Cumpariluzii
M-am linistit
(desi si eu sunt cam o treime IT-ista, una nu prea performanta)
Dale e mai dragutz, are strungareata, ca mine
Anda , te salut cu drag desi nu ne cunoastem! m-am regasit in postarea ta si de aceea m-am gandit sa-ti las aici un gand bun…:)
inca ceva! stii ce doare cel mai tare cand se sfarseste o relatie? lasitatea lor…cel putin in cazul meu.
@Monamour: Relatiile dintre un cuplu / o familie si o persoana singura sunt destul de dificile asa ca nu cred ca trebuie neaparat blamate prietenele tale si asta pentru ca spre deosebire de cazul in care ies impreuna cu un alt cuplu si nu sunt obligati sa faca conversatiei, atunci cand ies cu tine automat trebuie sa te intretina si pe tine pentru ca daca ar incepe sa discute intre ei te-ai plictisi imediat. Nu stiu… poate sunt lucruri care nu ne convin… dar sunt perfect normale…
Georgiana, ma bucur ca ai si scris cateva vorbe, daca tot m-ai citit…
Lasitatea…mda…sa spunem ca ei nu simt asa o nevoie imperativa de a clarifica lucrurile sau de a pune punct. Dorm foarte bine si daca ramane totul “in coada de peste”, si daca nu nu dau explicatiile cerute (poate maine nu mai trebuie). Cel putin in “cazurile mele”
Te mai astept.
Bogdan, “perfect normal” nu e sa apelezi la prietene doar pentru nunti, aniversari si botezuri (sau despartiri) si in rest sa nu mai dai nici un semn. Unii se cupleaza/casatoresc, altii nu. Nu inteleg atunci unde merge toata investitia in prietenia respectiva, pe apa Sambetei? Eu una nu mai fac nici concesii, nici risipa de energie si timp. Nu-ti aduci aminte cand e ziua mea, dar eu sa vin sa cotizez la diverse, din prietenie. Si, asa ca tine, toti cred ca “e de inteles sa…”. Ce inteleg eu de aici e o inechitate -o tabara trebuie mereu sa lase de la ea. E, daca vrei, ca la serviciu, cand trebuie mereu sa-i tii locul colegului care are probleme, intrucat are copil. Nu vreau sa par fara inima, sa-i traiasca si sa se bucure de el! Dar vorba lui Mircea Badea (nu mai sunt fan al lui, dar aici a nimerit-o): ce, l-a facut cu mine?! Ar fi minunat sa te bucuri de sprijinul unei familii acasa si de dragostea unui copil si, in plus, la serviciu sa-ti mai si faca treaba vreun coleg care, nu-i asa, ce alta treaba are? Sa plece prin vreo excursie?!
Apropo de plecat, eu m-am intors, am lipsit foarte putin, cum intentionam, sper sa si scriu ceva in curand.
Sunt foarte de acord cu ce spui tu in sensul ca daca nu te suna de ziua ta nici tu nu ai de ce sa te simti obligata sa o suni de ziua ei, iarasi mi se pare perfect normal sa hotarasti sa te rupi de ea daca nu iti mai convine cat timp iti aloca… nu mi se pare insa OK sa arunci cu noroi doar pentru ca are alte prioritati.
Nu, departe de mine aruncatul cu noroi. Nu-mi place sa dau mai mult decat primesc, sau altceva, atata tot. Si eu am prioritati pentru care, desi nu sunt la fel cu ale majoritatii, pretind aceeasi intelegere.
Eu doar constat si ma indepartez, nu o spun cu critica sau cu ura, din contra. E mult mai bine sa fii integrat in restul lumii decat sa traiesti intre doua margini. Uneori ma indepartez cu mare parere de rau.
Din pacate cu totii o sa simtim momente de singuratate, si nu de putine ori. Si din pacate, de cele mai multe ori nu o sa depinda de noi sa putem face ceva…
Pai daca nu depinde de noi, ce ne facem?…
Ce frumoasa poza ti-ai pus! Nu cred ca o fata ca tine o sa se planga de insingurare pentru prea multa vreme
.
Oh, esti mult prea draguta! Simteam nevoia de…schimbare (?!) si am facut ce era mai la indemana
E cea mai recenta poza, aveam 31 de ani fara cateva ore, apropo de ultimul tau post. Voi scrie si eu ceva in curand, tocmai m-am intors dintr-o calatorie, foarte bolnava din pacate…Acolo a fost bine 
, sper sa-mi revin repede.
Trebuie sa-ti revii repede.
Si da, cred si eu ca poza asta e mai faina ca cea care era inainte.
Multumesc, dupa doua zile febra a mai trecut, din pacate tusesc de rup!
Pai inainte am zis sa pun o poza mai poetica asa, era de la ultimul Revelion unde am fost costumata, deci mai putin recognoscibila. Dar incep sa imbatranesc si sa nu-mi mai pese cine m-ar putea recunoaste pe strada
Simt de foarte multe ori nevoie să mă însingurez singură…dacă nu pot face asta în intimitatea camerei mele (locuiesc cu părinţii), în orice loc m-aş afla (facultate, cafeanea, petrecere etc.) mă aşez într-un colţ mai retras, mai uitat de lume şi visez cu ochii larg deschişi, inima mea zboară pe plaje nemărginit de pustii…nu percep singurătatea ca pe o suferinţă (decât dacă aş fi părăsită când mi-aş dori ca el să mă ţină mai strâns în braţe sau când prietena mea şi-ar şterge sictirită umărul plin de lacrimi şi ar spune că nu mă mai poate ascultata), ci ca pe o fericire, un moment în care să te gândeşti la toate, dar toate se amestecă între ele şi constaţi că nu te gândeşti de fapt la nimic, să uiţi de griji (mulţi spun că ce griji ai putea la 20 de ani- eu cred că orice vârstă are grijile ei, iar grijile unui tânăr dacă par prostii pentru un vârstnic, asta nu înseamnă că ele nu pot fi un capăt de lume pentru propria persoană)…îmi place să fiu singură uneori, în lumea mea perfectă, dar şi înconjurată de prieteni sau cu iubitul meu
Amy, stiu foarte bine cum e sa ai nevoie de un spatiu, cat de mic, doar al tau. La fel de bine stiu ca sunt unii care pur si simplu nu pot sta sau exista singuri. Nu a fost niciodata cazul meu. Am nevoie de momente de tacere, de retragere, de singuratate, ca sa pot fi eu. Te mai astept