Exerciţiu de însingurare
Posted by Anda on Aug 10, 2010 in Viaţa reală | 82 comments
Să stabilim un lucru de la început. Singurătatea e una -lăfăită pe tabelul de întreţinere, închisă în cutiile de plastic ce adăpostesc o singură prăjitură ciocolătoasă cu rom, remarcată în toate reuniunile la care de fapt nu vrei sa mergi, întrucât trebuie să faci conversaţie numai cu cupluri (el -plictisit şi ghiftuit, ea -zgomotoasă şi neasortată). Însingurarea e cu totul altceva. Nu are legătură, aşa cum aţi crede la o primă privire, cu numărul de persoane din jur, cu locul sau cu presupusele motive de bucurie perpetuă (pe care nu ştiu cum se face că numai ceilalţi au un fler deosebit în a le detecta la existenţa ta). Însingurarea se manifestă, dacă vreţi, atunci când simţi aşa, că ţi-e frig prin suflet şi i-ai mai pune o haină (fie ea şi peticită şi colorată în nuanţe ce nu-ţi aparţin). Bate vântul pe dinăuntru şi în loc de inimă ai un fluture (tahicardie, ar spune unii, dar mie îmi place explicaţia cu fluturele mai mult).
Îl simt bătând din aripi de câte ori sosesc într-o gară goală pentru mine, când, uneori, în miezul zilei nu e nimeni pe stradă şi Bucureştiul pare mort, când merg la petreceri unde trebuie să dansez (întrucât nu fumez şi de vorbit nu mai are nimeni despre ce), când mă întorc acasă şi afară e încă lumină, când anumite dulciuri care îmi plac vin în porţii pentru doi, când trebuie să le cer ceva unor necunoscuţi, când observ cele două riduri tot mai adânci sub ochiul stâng (“de expresie” cică, dar ce expresie o fi asta care rămâne întipărită pe chip şi după ce sursa ei s-a dus?!), când se termină o carte care mi-a plăcut tare sau o serie din “Entourage”, când, nu ştiu de ce, beau ceai şi nu cafea, când văd marea la Eforie Nord sau Parisul în noiembrie, când mi se spune “hai să-ţi chem un taxi”, când se adună prea multe rochii nepurtate pe umeraşe, când aura începutului se rupe în două cu zgomot şi ecou, când intru într-un spital de orice fel, întotdeauna de ziua mea şi de Revelion şi când constat că mă vând extrem de ieftin. Aproape gratis.
Sunt primele exemple care mi-au venit în minte. N-are rost să lungesc lista la nesfârşit, e evident că, întrucât trăim cu toţii, sunt mai multe motoarele care ne trag înainte. Sau la fel de multe. Sau măcar…există trei-patru imbolduri care ne apropie de utopia numită generic fericire pământeană.
Cum acesta nu este un post despre fericire, aş vrea să ştiu care au fost (sau mai sunt?) momentele voastre de însingurare, de pustietate, neaşteptate, tănuite, copleşitoare. Clipele în care sufletul vostru ar fi avut nevoie de ceva mai multă caldură sau în care inima transformată în fluture se încăpăţâna să îşi facă simţită fiecare bătaie. Trimiteţi-le încoace.
82 Comments
Leave a Comment
O sa fiu nepoliticos si nu o sa-ti raspund la intrebare, ci o sa-ti adresez eu o intrebare.
OK, aceste stari apar… invariabil, insa ce ai facut pentru a le preveni sa apara din nou?!?
Nu mai merg cu trenul, nici la petreceri, nu beau ceai, mananc doua portii de desert…glumesc acum, dar, pe cat posibil, incerc sa evit starile de genul asta care depind doar de mine. Pe restul..ma straduiesc sa nu le pun la suflet atat. Uneori reusesc. Cand se aduna destul de multe si devin mai greu de manageriat, de regula plec intr-o calatorie, cum voi face curand. Ajuta la limpeziri de suflet si linistiri de inima
Si daca nu te superi inca o intrebare… de ce Dumnezeu la ora 3 noaptea esti pe net inloc sa dormi?
Primul Revelion in Canada, de una singura. Mai facusem Revelioane solo inainte, din proprie initiativa, dar stiam ca in cateva zile ii voi vedea din nou pe cei dragi, vom povesti, ne vom relua cursul vietii. De data asta stiam ca nu voi vedea pe nimeni si a fost foarte greu, mai ales cand auzeam petrecerile din apartamentele vecine.
. Anul asta pare sa fie mai bun, din fericire, sper s-o tina tot asa.
Primele zile de toamna, in fiecare an. Mi se par cele mai frumoase si mai romantice zile din an si, pana anul asta, nu am avut cu cine sa le impart.
Verile cu plecari spontane la mare, picnicuri improvizate, distractii… mereu ale altora.
La fel cum spui tu de rochiile nepurtate, asa simteam si eu cand ma uitam la ale mele si la parfumurile de ocazie, bijuteriile speciale, fardurile de seara, lenjeriile scumpe, toate lucrurile fine care imi zaceau prin casa neincepute, nefolosite. Asta de cand a inceput insingurarea asteptarii dupa niste promisiuni mincinoase. Inainte de asta, ma iubeam destul incat sa-mi ofer mie tot ce aveam mai bun, nu pastram lucrurile scumpe ca pe moaste.
Toate diminetile racoroase, cand a trebuit sa ies din casa foarte devreme si strazile erau aproape goale, orasul abia se dezmortea. Parca fac a plecare diminetile astea, a plecare cu masina spre ceva frumos si departe, si e un sentiment amar cand nu ai unde sa pleci, cand pur si simplu te intorci acasa cu un pachet de tigari si o cutie de suc si te asezi la calculator.
Ar mai fi multe…
singuratatea e boala grea dar doare si mai tare cand ai pe cineva si cu toate astea te simti mai singura ca niciodata.. am fost intr-o astfel de situatie cam 2 ani si nici nu vreau sa imi mai amintesc de ea..
sunt fiinte adorabile care iti sunt mereu aproape si care nu se supara pe tine niciodata, iti iarta orice, iar al doilea motiv ar fi ca e o modalitate f buna de a cunoaste lume noua(barbati mai ales) atunci cand il scoti la plimbare in parc, plus ca persoanele carora le plac animalele de companie sunt mai sociabili si mai prietenosi.
eu iti sugerez sa iti cumperi un catel( daca iti plac animalele) din 2 motive, nimeni nu se bucura la fel de tare cand te vede ca vi acasa chiar daca ai lipsit doar 10 minute
sociabile si prietenoase* sorry
Am avut multe momente de insingurare si singuratate.
Mie imi convine 
)
Am simtit nimicnicia, irosirea si tot ce puteam face era sa ma bag cu capul in pilota si sa zac, apoi sa ma tarasc sa imi iau ceva din frigider, sa ma pacalesc ca ma energizez si sa revin la starea inerta.
Am incercat mereu sa o evit iesind des cu prietenii mei….uneori a mers , alteori nu…..sunt momente cand pur si simplu nu ai chef de nimeni si de nimic….
Exercitiul care mi-a folosit in astfel de momente a fost acela de a-mi aduna in minte lucrurile bune care mi se intampla si pe care nu le au chiar toti si sa multumesc pentru ele si sa continui sa am rabdare.
Anda, pana la urma, mi se pare avantajoasa portia dubla de desert.
Calatorie placuta, armonioasa!
Cand un grup de pustani canta la chitara It’s Ok, iar eu sunt singura si singura cu varsta intre a lor si a pensionarilor care hranesc amintiri si porumbei.
De fiecare data cand am visat urat si m-am trezit singura in pat, plangand. Sau langa un om care nu intelegea nimic din cosmarul meu. La fel ca tine – de ziua mea, mereu!…Uneori, da, si de Revelion. Si, da, cand am vazut Parisul in noiembrie, de ziua mea….m-am simtit foarte mica si insingurata, caci singura nu eram.
Pentru inceput,cred ca nu sunt multi cei ce vor recunoaste aici sau fata de ei insisi,insingurarile,asa cum putin admit uneori ca nu sunt fericiti…Voi face acest exercitiu de sinceritate si iti voi spune ca,dupa mine,insingurarea cea mai mare,o traiesti cand paradoxal,ai pe cineva alaturi dar acest cineva nu e omul potrivit sufletului tau.Mie asta mi s-a parut cel mai greu si complicat.Sa vad,sa simt ca sunt iubita si sa nu pot raspunde acestor sentimente,sa-mi depasesc vina si remuscarile,sa spun NU,sa plec mai departe.Fiindca stiam ca aceea nu era dragoste,ca dragostea mea nu-i asa,ca pot simti altfel,ca am acest drept.Ca atunci cand te minti singur ca ti-e bine,ca e ok si asa desi ceva in fiinta ta,nu tresalta,nu raspunde,nu e lumina in ochi si nici bucurie,nu vei reusi sacunosti implinirea…Ei bine,mie cel putin viata mi-a demonstrat ca am avut dreptate.Ca resemnarile sau jumatatile de masura nu sunt pentru mine….Si mi-am trait mai departe anii,uneori in singuratate,asteptand altceva…ce intr-un final a aparut.Senin,impacat,firesc.Cum e dragostea mea,adevarata,implinita.Sigur ca au fost dimineti reci si pustii intre timp,au fost momente de rascruce,cand mi-a fost greu si nu a fost nici o mana blanda,sa-mi stearga lacrimile si nimeni cu care sa-mi strig izbanzile…Cred ca de atunci detest revelioanele si duminicile.Pentru ca,dincolo de prietene si familie,ma simteam cumva pierduta,privind spre cei ce aveau langa cine sa se stranga si sa-si sopteasca sperantele spre un nou an…Am descoperit,poate ca si tine,ca ecomplicat sa mergi singura la nunti si alte manifestari fericite,nu fiindca eu as fi avut vreo problema cu scaunul gol de langa mine,ci pentru ca toti ceilalti isi inchipuiau ca resimt acel gol mai mult decat era,in realitate…si asta ma facea de fapt,sa ma simt prost…Insingurata m-am simtit candva demult,in fata Marii Negre,in anul in care reusisem la Medicina si m-am gasit acolo,pe nisip,plina de dor si sperante…Si poate cel mai rau,intr-o seara calda de august cand,privind drumul ce se asternea in fata mea si granita trecuta,am inteles ca acolo,lasasem un loc si un om,pe care nu aveam sa le revad niciodata…Si acest niciodata mi s-a parut implacabil.Dar dincolo de toate,am invatat ca singuratatea in sine,poate sa iti dea putere si liniste,te poate ajuta sa te cunosti mai bine,sa iti stii adancurile si umbrele.Nu e un dusman desi uneori,e greu de dus..Si e de preferat insingurarii in doi.Acum pe de alta parte,nu-mi plac nici oamenii care,doar fiindca ei nu au gasit ceea ce cautau,au impresia ca,toti ceilalti,ce au bucuria unei vieti in doi,sunt de fapt plictisiti,resemnati si lipsiti de aspiratii…Sunt oameni si oameni si fiecare isi face alegerile pe masura sufletului.Imi cer iertare pentru acest post lung si iti doresc o calatorie frumoasa,in care sa te bucuri de tot ceea ce vei descoperii…
singurătatea, aşa cum spuneai este una, însingurarea e alta. nu sunt un om singur, dar sunt bolnavă de însingurare. este o “boală” impusă, pentru că nu pot funcţiona altfel. am nevoie acută de acest paravan ca să îmi pot lua energia, să pot merge mai departe. o oră pe zi, o zi pe săptămână… o secundă… apoi revin cu drag spre oameni.
de singurătate nu sufăr.
…sunt de una singura in State si intreaga familie inca locuieste in Romania…cred ca ma simt singura atunci cand avionul decoleaza de pe vreo pista romaneasca, stiind ca ei nu vin cu mine, nu inteleg ce inseamna ‘aici’ si ‘acasa’ pentru mine.
Cateodata, duminica dupa-amiaza, cand te napadesc o mie de ganduri despre ce ar trebuie sa fie si ce nu este. Dar in rest, nu trebuie sa ii dai voie singuratatii sa iti dea tarcoale, pentru ca ea nu vine singura, in mod ironic, ci insotita de alta ganduri negre.
Singuratatea in doi, trei sau mai multi, e mult mai grea si te indeamna la decizii mult mai rapide.
Pentru ca sunt in concediu, Bogdan
Am tot timpul sa dorm si mai spre dimineata. As putea sa te intreb acelasi lucru, nu? Mai ales ca ocolesti raspunsul la postul meu 
Cat, uitasem de inceputurile ruginii de toamna, cand uneori mai e destul de cald si in octombrie, iar studentii incep sa se foiasca pe la Universitate. E ceva trist dintr-o data in combinatia pardesiu-pantofi-umbrela. Pe de alta parte, nu stiu cum, poate deveni cea mai romantica perioada. Jur
Ai dreptate, diminetile alea roz-albastrii parca aduc a plecare spre Bran sau spre Balcic, cu cineva drag…Ani din ce in ce mai ne-insingurati iti doresc!
Andra, nu sufar de lipsa de companie, nici nu tin neaparat sa ma astepte cineva acasa…Pe de alta parte, sunt o cat-person, iubesc pisicile pur si simplu si n-as putea sa le tradez. Dar o pisica aici ar fi o problema in plus, ceva ce m-ar lega, m-ar conditiona oarecum. Imi place sa pot pleca oricand (chiar daca o fac destul de rar). In rest…ai cumva un caine pe care l-as putea plimba prin parc, sociabila si prietenoasa fiind?
Uneori iesirile cu prietenii sunt o modalitate de terapie, Anca, alteori nu gasim energia necesara pentru ele sau stim deja ca, dupa, golul ramane. Mi-am propus sa fac si eu o lista cu lucrurile bune care mi se intampla sau pe care reusesc sa le obtin si care devin uitate atat de repede…Imi e anevoie pana si sa mi le amintesc. Cat despre desert, il impart foarte greu cu cineva si numai dupa indelungi tratative
Inca nu plec si va fi o calatorie mai scurta oricum. Suficienta, sper eu.
Ioana, si eu ma simt prea imatura pentru viata adevarata, prea obosita sa mai copilaresc. As putea ramane, totusi, undeva la mijloc?!
Draga mea Corina, oamenii care nu inteleg sunt, din pacate, generatorii starii de insingurare de multe ori. Ce o fi cu Revelioanele si cu zilele noastre? Ar “trebui” sa fim fericiti…Insingurarea in Paris, mai ales daca esti cu cineva, doare mai rau ca singuratatea.
Silvia, mie imi plac posturile lungi, ca si povestile frumoase
Cred ca e mare lucru sa lasi in urma ceva numai pentru ca ti se pare neimplinit, incomplet, nepotrivit, sa poti sa-ti spui ca nu e prea tarziu pentru rotund. La fel cum foarte greu e sa traiesti cu povara lui niciodata…sau mai bine zis sa scapi de ea si sa mergi inainte. Bravo!
Da, probabil nu trebuia sa generalizez tabloul plictiselii conjugale, as vrea ca realitatea sa ma contrazica dar, din pacate, n-o face prea des. Pentru ca, daca ar fi asa, as mai avea cat de cat o chemare spre viata in doi, fara sa o asociez, oarecum, cu renuntarea.
Pisica, nu suferim de singuratate si poate de asta nu ne plictisim niciodata, nu-i asa? Dar nu cred ca “ai nevoie” de insingurare. Cred ca pur si simplu, cand apare, o transformi in vise si povesti frumoase.
Paula, sper sa iti definesti tu un “aici” si un “acasa” care sa te implineasca, dincolo de cei lasati in urma. Da, duminicile sunt zile un pic cam lungi si cam prea aglomerate de ganduri…
Anda, la mine asta e programul standard… daca dorm inainte de ora 4-5 dimineata inseamna ca sunt bolnav.
)
Cat despre raspunsul la intrebarea ta… sincer sa fiu cred ca am gasit solutia pentru a evita momentele asta de insigurare, de singuratate, de melancolie sau de ce mai vrei tu… nu imi pun niciodata toate ouale intr-un singur cos, nu ma leg de nimeni mai mult decat e cazul si nu in centrez viata in jurul nimanui… astfel daca lucrurile merg rau in una din directii, daca unii oameni aleg sa se indeparteze de mine sau daca eu aleg sa ma indepartez de ei, daca un plan mi se prabuseste… atunci raman celelalte si imi este relativ usor sa imi canalizez energia intr-o alta directie si astfel sa elimin, pe cat posibil, aceste stari… pentru ca sincer sa fie mie unul nu-mi mai plac deloc…
Nu e sanatos, Bogdan, trebuie sa intri cu ordinea si cu rigurozitatea si in programul de somn
Eu nu functionez dimineata, desi, paradoxal, am lucrat la cateva formate de matinal care implicau si trezirea la ora 5. Ma trezesc cu greu, doar daca trebuie, si recuperez somnul in zilele in care pot sa-mi fac singura programul.
O gandire foarte buna, mai greu de implementat uneori, pentru ca tindem sa ne mai centram si in jurul unor tinte mobile. Dar daca n-o facem total, intr-adevar, ne recuperam mai repede.
anda, eu am un beagle minunat si dulce numai bun de plimbat, problema e ca stau in cluj, dar oricand esti in zona anunta-ma si vin cu lesa si catel
Draga mea,
Ti-am citit articolul si mi-au dat lacrimile.M-am regasit in ceea ce ai scris tu.Trec pe strada zambitoare,la servici sunt mereu vesela dar in sufletul meu este un gol,sunt pareri de rau,regrete tardive.Iubirea oarba si bolnavicioasa pe care am simtit-o pentru un barbat mi-a lasat in suflet urme adanci.Trec prin locurile unde ne intalneam,parca nimic nu mai are farmec,nici cerul nu mai arata la fel cum arata atunci cand l-am cunoscut.Am ramas doar cu amintiri dureroase,incerc sa ma consolez.Mai privesc si acum alea pe care ne plimbam,alea pe unde el ma conducea acasa.Privesc…..Astept…..nici eu nu mai stiu ce…….
O, ce rasa simpatica, Andra, cred ca ne-am intelege. Nu mai locuiesc de mai bine de 7 ani in Cluj, dar inca mi-l amintesc ca-n palma. Ne putem intalni in fata la Marty (fie in Hasdeu, fie spre gara
).
Iulia, eu zic sa eviti complet locurile care iti amintesc de el. Nu mai stiu unde am citit, cred ca in “Formula fericirii”, ca nu putem uita lucruri doar pentru ca, rememorandu-le mereu, intarim legatura intre anumiti neuroni, legatura care aproape ar putea sa dispara, daca n-am activa-o atat de des. Pana la urma, timpul ingroapa si daca nu vindeca total. Incearca sa-ti pastrezi zambetul si dupa ce ziua de lucru s-a incheiat. Stiu, e mai usor de zis decat de facut, dar din fericire avem la indemana multe lucruri frumoase cu care sa ne umplem timpul si care nu tin decat de noi.
Anda,iti multumesc frumos pentru mesajul tau.Crede-ma ca incerc,mi-am facut alta relatie si incerc sa ingrop trecutul.Toti suntem buni la teorie,practica ne omoara.Cine a zis ca prima iubire nu se uita niciodata,mare dreptate a avut.
Merci mult,inca odata!
Ideal ar fi sa ne mearga totul din prima…am salva mult timp si energie si multe “de ce?” -uri. Cum am mai scris eu aici, cred ca e la mijloc si nostalgia dupa noi, mai tineri, dupa anumite vise si asteptari pe care doar la inceputuri le avem. Te mai astept
Diminetile, zilele de duminica petrecute in casa, seara cand ma indrept spre noua “casa”, cand trec pe langa Teatrul Masca cand….sincer? Cam tot timpul….
Dar invat sa ma bucur de momentele astea. De fapt incerc sa gasesc frumusetea lor. Chiar daca sunt zile si nopti in care imi bat joc de corpul meu iar dimineata nu stiu cum sa fug mai repede din locul unde ma aflu. Dar invat…
Cumpariluzii
Am sa revin cu mesaje cu cea mai mare placere.Ador revista voastra,e cea mai buna din Romania,singura in care ai ce sa citesti,singura din paginile careia ai ceva de invatat.
Cumpariluzii, sa ne “bucuram” de aceste momente nu prea avem cum, poate doar sa incercam sa le filtram cumva prin suflet, incat sa luam numai ce e, oarecum, bun si reutilizabil. Asta e cumplit de greu de invatat si, dupa ce am ramas repetenta de nu stiu cate ori, acum pot spune cu mandrie ca reusesc sa trec clasa, stand in ultima banca.
Iulia, multumesc in numele celei mai bune reviste din Romania a carei prietena apropiata ma declar a fi
Anda…..ar trebui sa predai lectii. Sunt unii care chiar vor sa fure
Cumpariluzii
Pfff…tare ma tem ca vine cu varsta…Desi eu am avut mereu o vorba: toti anii de insingurari, singuratati si demoni se pot sterge foarte usor in cateva zile, alaturi de cineva potrivit. Dupa care, e o loterie: se duc definitiv sau se nasc altii noi, pe langa cei lasati in urma.
Pentru inceput…
Cum fac sa nu-mi mai pese? Calatoresc (rar, da’ bine!), citesc si mananc
da, anda, noi suntem din specia cat-woman, ne simţim bine cu noi înşine…
n-ai putea să nu-ți mai pese… e in firea ta, în sufletul tău.
Momentele mele de insingurare crunta sunt cele in care nu lupt sa fie altfel. Si nu lupt pentru ca nu-mi mai pasa, pentru ca nu mai astept nimic sau dimpotriva astept prea mult. Atunci nu peretii ma tin izolata, ci eu tin peretii sa ma protejeze de toate.
Fac exercitii sa nu-mi mai pese atat de mult, Pisica. Iau exemplul felinelor: cand nu-mi mai convine ceva, ma indepartez cu gratie si fara zgomot. Pana imi mai da cu plus, stau prin preajma, fara sa incomodez, dar suficient de aproape.
MR, uneori mi-ar placea si mie o camera cu peretii de cauciuc, ferecata pe dinauntru. Asa incat nici sa nu poata intra nimic, nici sa nu ma lovesc de pereti.
Buna Anda, se poate ?
Cea mai apasatoare insingurare…cea in care am realizat ca oricat m-as opinti sa cred in magia cifrei doi, tot degeaba. Si ar mai fi momentele, in care inconjurata fiind de lume, inima imi galopeaza nebuneste si se zbate printre intrebari la care oricum nu va gasi raspuns…a, si bebelusii ce-i vad in bratele altora, ale mele atarnand stinghere si neimplinite..
Si ca un revers al medaliei, momentele de cea mai putina insingurare au fost cele in care am iubit intens, profund, cu aripi. Asta chiar daca am stiut ca zborul meu nu va fi unul lung , si cu atat mai putin etern. Dar n-am rezistat ispitei de-a iubi, de a plonja cu toata fiinta mea in iubire
A fost o vreme cand aveam voluptatea singuratatii…pe langa mine vedeam numai cupluri nefericite si nemultumite, care mai mult se certau si impacari nu prea reieseau niciodata. Nu imi placea sa fiu asa.
Un amic – nesingur – imi spunea ca nu am de unde sa stiu daca imi place sau nu sa fiu in felul cuplurilor care spuneam ca nu imi placeau, pt ca nu sunt, si nu e concludent…avea dreptate, in felul lui.
Intre timp singuratatea s-a transformat in insingurare.
De prea puternica ce se credea ca sunt, am ramas singura.
Nu am inteles de ce asta a fost un defect, parca un pacat.
Alice spune ca mai usor suporta singura necazurile, decat frumusetea…Mie imi sunt grele de dus si necazurile si frumusetea…Dar sunt “puternica”…Oricine se astepta sa pot sa duc orice.
Cu toate astea, nu imi plac duminicile lungi si singure – desi am mers km intregi prin parcul de langa casa – nu imi plac vacantele singure, nu imi place ca trebuie sa cumpar un singur bilet de calatorie, nu imi place cand mananc singura in restaurant, cand sunt singura de revelion si de ziua mea. Astea sunt momentele pe care as vrea sa le rescriu. Dar nu pot.
Cu drag, Lotusule, mai ales ca ne cititm de atata timp.
Interesant e cum toti factorii astia s-ar putea suprapune la un moment dat. Si, cand se va intampla, fa-mi un serviciu: nu te mai gandi ca zborul nu va fi lung.
Hmm, cifra asta doi e naravasa rau de tot. Uneori e doar unu plus unu, alteori are durata determinata. Daca iti doresti foarte mult un bebe, poti sa-l ai. Daca vrei un partener si un bebe, e ceva mai greu. Daca iti doresti sa fii si indragostita, devine si mai si. Daca vrei sa te iubeasca si el…deja nu mai depinde de noi
Intelept amicul tau, Je. Si eu prefer sa-mi tin parerile de acest gen pentru mine
, mai ales ca n-am experienta drumului lung in doi. Iar inceputurile sunt mereu inedite si fara reprosuri. Nu e prea bine sa arati ca esti atat de puternica si ca le poti rezolva pe toate pentru ca poate fi interpretat gresit -nu ca pricepere, ci ca usoara superioritate. Vorbesc din experienta, foarte greu am inteles (desi nu accept pana in ziua de azi) de ce barbatii se simt mai bine in preajma “neajutoratelor” sau de ce e atat de periculoasa o femeie care nu are nevoie, practic, de nimic. Mai exista si barbati-exceptii. Cine nimereste unul sa ma anunte.
P.S. Ma gandesc serios de Revelion sa facem un mega-party, sa “terminam” ziua asta!!!
@Iulia: Intr-adevar o mare dragoste (mai ales daca mai e si prima) se uita greu… dar intr-un final se uita si ea… sfatul meu e sa incerci sa-ti canalizezi energia catre orice altceva – e momentul perfect sa incepi un proiect personal, sa iti iei un animalut, sa redecorezi casa, sa incepi sa faci un sport, sa inveti o limba straina, orice…
@Anda: Am programul asta de somn (ma culc pe la 4 si ma trezesc pe la 8 ) de 12 ani… deocamdata sunt bine.
Anda, multumesc de primire
M-am gandit sa las lucrurile sa curga de la sine, cine stie..poate, poate la un moment dat, se vor suprapune toti factorii. Si daca va fi sa fie asa, promit sa nu ma gandesc la durata zborului.
Anda, pentru mega-party-ul de revelion pastreaza-mi si mie un fotoliu adanc, sa ma pierd in el, acoperita de confeti
Cat despre insingurare, paradoxal, in ultima vreme am tot mai rar astfel de momente, desi oficial scrie “single” pe mine. M-am simtit o data singura in Kensington Gardens, cand am vazut un cuplu imbratisandu-se si am realizat ca imi lipsea si mie asta. Asta iarna, cand se adunasera prea multe probleme carora a trebuit sa le fac fatza singura. Dar mai singura am fost cand aveam pe cineva care nu ma putea intelege (pentru ca, uneori, oamenii indragostiti de tine nu te cunosc deloc si nici nu pot trece dincolo de imaginea pe care si-au creat-o singuri despre cine esti tu si ce ai nevoie). Singuratatea e grea, dar uneori sa si traiesti cu altul poate fi la fel de greu. Cred ca, daca n-as fi simtit asa, n-as fi ales sa traiesc de capul meu atata timp…
Nu la Paris ma simt singura .N-am simtit niciodata privirea plina de mila ,uneori chiar de damnare de parca ai avea o boala contagioasa , in momentele in care singura am colindat strazi , parcuri ,gradini inmiresmate in Paris, asa cum o simt acasa ,printre “ai mei”.Sunt atat de multi oameni care in Paris au drept tovaras o carte sau un pahar cu vin bun la o terasa .E chiar farmecul Parisului.
Nici macar rochiile noi(ce-i drept n-am nepurtate caci nu astept intalniri amoroase sa le scot in lume) sau Revelioanele -unde evident eram singura neimbratisata si neacoperita cu sarutari ,vezi Doamne dovezi de iubire(lumea tre’ sa vada ca ne iubim), nu m-au facut sa ma simt singura.
Nu oameni buni .
Singura m-am simtit atunci cand tovarasele mele,alta data colegi de suferinta carora le-am fost umarul cald, pufos si comfortabil cand aveau sufletul in genunchi , au decis ca viata lor trebuie sa aiba ca principal nucleu un el , nu neaparat marele el , “the one” .Oricare era bun. Cunostintele mele de gen feminin,cuplate (mai mult sau mai putin in legalitate) nu si-au pastrat prieteniile din epoca singuratatii.Vorbesc de prietene singure ,fireste,nu cupluri.
Majoritatea femeilor pe care le cunosc ,nu sunt solidare.
In viata lor exista inainte si dupa el.Rareori se impletesc .
Jos palaria in fata barbatilor(n-am auzit pe vreunul sa sufere de singuratate – nu vorbim de extreme ,sa ne-ntelegem).Cel putin din punctul asta de vedere ne dau clasa.Renunta atat de putin la ei si bine fac.La ei raman mereu : ziua de fotbal cu baietii , seara de bere cu baietii , etc.Asa e si normal.
Nu e nimic mai trist decat ,in momente de decadere ,de nesperanta sa privesti lista de contacte din telefon (mai mare decat ar trebui) si sa vezi ca nu ai pe nimeni sa suni ,nu sa te plangi neaparat dar macar sa fie acolo sa simti si altceva decat durerea sufocanta.Sa mai vorbesc de vacante sau de iesiri in oras in care nu te mai invita din cauza ca reprezinti o amenintare ( pentru Dumnezeu : l-am cunoscut inaintea ta si NU m-a interesat) pretextand ca “te simti stinghera intre perechi” ? ( by the way : chiar n-am nicio treaba cu chestia asta )
“Esti o femeie puternica” imi zice lumea si ma invita la cafele si shopping atunci cand ma astept mai putin.Accept cu drag si le ridic la plasa momentul in care sa-si descarce sufletul incetosat de vreo banuiala de infidelitate sau de vreo zi proasta a soacrei ,caci sper ca nu v-ati lasat pacaliti sa credeti ca ar renunta benevol la momente petrecute cu el (care de multe ori are ca principala calitate faptul ca era singurul burlac dispo ).
Nu sunt o persoana trista din fire.Din contra . N-am nimic impotriva barbatilor( de fapt Slava Domnului ca exista) si nici macar a semenelor mele neloiale.Mesajul meu e o constatare si atat.
Am invatat ca ,daca nu stii sa fii fericita cu adevarat singura , nu vei sti sa fii fericita nici in cuplu.
Singuratatea e grea si cand vorbesti cu voce tare despre ea ,cand scrii chiar ,parca o constientizezi si mai rau .Dar face parte din viata .
Asa ca ….la ce folos ? Mai bine vorbim despre leacuri contra singuratatii .Eu una astept idei.
Va multumesc si va doresc rabdare,curaj si speranta.
Bogdan, si eu ma culc in jur de 3-4, dar nu ma trezesc la 8 nici cand ma culc devreme
Decat daca trebuie…
Lucrurile e bine sa nu fie foarte fortate, Lotusule. Cu toata disponibilitatea noastra insa, sunt sanse ca, pentru unii, anumite lucruri sa nu se intample deloc. Nu stiu de ce. Asa ca, totusi, trebuie sa facem ceva in sensul asta si sa fim ceva mai activi cand e momentul. Descopar si la mine instalata o oarecare comoditate care nu-mi place.
Justine, bine ai revenit si…drum bun! E greu sa traiesti cu persoana nepotrivita si poate asta e cel mai bun test ca sa realizezi ca e nepotrivita
Alternativa fiind singuratatea de durata nedeterminata, acompaniata de ideea ca se poate mai bine, altfel. Compromisuri putem face doar atata vreme cat sufletului nostru ii mai da cu plus.
Monamour, iti multumesc sincer pentru mesajul tau. Sunt de acord cu tine, dar eu nu pot fi obiectiva in aceasta privinta, si nici nu incerc sa fiu. Macar atat pot sa fac, sa am o parere, nu?
Glumeam de multe ori si spuneam ca in momentul in care voi avea o relatie de durata, ma voi purta cu fostele prietene exact cum au facut-o ele cu mine -voi fi de negasit seara si in week-end-uri si poate le voi mai invita la nunta, botez si aniversari. Nu voi mai iesi decat, poate, intre 6 si 7.30, dupa care va trebui sa ma intorc acasa si sa-mi vad de relatie.
In primul rand, nu cred ca i-ar fi pasat cuiva, in al doilea rand nici nu cred ca mai am pe cineva in jur caruia sa-i aplic un astfel de tratament si, in al treilea rand, nu sunt genul care sa traiesc bot in bot cu cineva, fara alte intalniri, fara alte preocupari. Majoritatea sunt asa, ceea ce ma mira, traim, totusi, in secolul XXI.
Sunt perfect familiarizata si cu problema cunostintelor care isi aduca aminte de tine doar pentru a se plange de ceva sau, si mai si, pentru ca au nevoie de ceva. In ultima vreme tai legaturi. In conditiile in care eu nu ma plictisesc niciodata, doar pentru a avea cu cine sa ies de la 6 la 7.30 seara (interval care imi incurca oricum intreg programul), nu merita sa mai am discutii. Poate inteleg eu exagerat notiunea de prietenie. Am si exceptii, putine, de prietene cu care am pastrat legatura (macar telefonic) si dupa ce s-au cuplat, dar vedem atat de diferit viata incat am obosit sa justific de ce eu vreau calatorii si nu casa si bebe.
Cred ca, asa cum spui, numai o persoana perfect capabila sa traiasca singura si sa gaseasca bucurie in ceea ce este si ce face are o sansa de a supravietui si daca relatiile merg, si daca nu. Alfel ne construim lumea in jurul unui individ si asta suna rau a disperare.
De asta as da orice sa traiesc in alta parte. La Paris mi-as purta rochiile in miezul zilei, m-as plimba in gradini si as savura un pahar de vin si o carte buna de cate ori as avea chef, iar de Revelion as iesi sa admir cele mai frumoase artificii din lume. Astea sunt leacurile contra singuratatii, nu persoana cuiva neaparat. Ea ar veni in completarea lor.
Anda, am invatat pe propria-mi piele (auch) ca cu cat ma incrancenez mai tare sau fortez lucrurile, cu atat mai mare e dezamagirea.
Stiu ca nu tuturor ni se intampla. Dar pot sa-mi doresc ?
..
E frumos la tine aici
Am trecut fix prin aceleasi etape.Mi-am promis sincer ,NU in gluma, ca voi fi de negasit si doar voi veni cu invitatii de nunta sau botez (chestie care ma calca pe nervi in conditiile in care nu dau un semn de viata cu anii).Am ajuns insa exact la aceeasi concluzie :nu i-ar pasa absolut nimanui.
De-a lungul vremii mi-am cernut cunostintele atat de mult incat singuratatea a devenit benevol companionul meu.Dar nu stiu sa fiu altfel decat asa cum m-a lasat natura.Degeaba am facut compromisuri am ras cand de fapt sufletul mi se rupea in doua de tradare ,nepasare ,neintelegere -oamenilor le plac persoanele pozitive nu ?
Le-am incercat pe toate asa cum am vazut in jurul meu fiindca asa credeam ca iti pastrezi un anturaj( in Romania nu existi daca nu ai o gasca).
O ea mi-a spus o data ca “astept prea mult de la oameni” .Am fost rusinata si m-am condamnat pentru “indrazneala” mea.Azi imi e rusine ca nu mi-am sustinut crezurile potrivite firii mele mai ales fata de o persoana care a mers mereu pe drumuri frumos asternute de altii.
Dupa ce am obosit sa renunt la mine ,m-am cautat atat de mult pe strazi ,in lucrurile mele si in tot ceea ce am iubit eu incat acum ,de bucurie ca m-am regasit ,nu vreau nici in ruptul capului sa mai renunt la mine doar de dragul de a fi invitata la vreun gratar zgomotos la care ma intreb “ce caut eu in viata mea”.
Marturisesc sincer : nu m-am vazut petrecandu-mi viata asa.Am nazuit mereu spre o relatie.Nu sunt o visatoare,nu ravnesc la Fat-Frumosii din povestile copilariei.
Cand vad un film bun in care doi oameni au o relatie normala ,frumoasa si fireasca ,ma intreb cum, ar fi daca ar fi ?
Daca m-as gandi numai la asta ar insemna sa stau ,sa astept si sa iau cu asalt primul burlac intalnit ( am vazut cazuri,jur) .In schimb nici nu astept si nici nu caut.Imi traiesc viata asa cum vine ea cu bune si rele.De cand am invatat sa fiu asa, zambesc infinit mai mult si parca toate functioneaza mai bine decat inainte.
Nu mi-am dorit in mod special sa traiesc in alta parte .Asa e conjunctura-una temporara dar minunata ,de altfel. Daca vii la Paris iti doresc sa faci exact ceea ce vrei tu, te invit la o cafea langa Sacre Coeur ,daca-ti face placere ,sau oriunde in alta parte .
Am sa port insa exact ce-mi trece prin cap fiindca una din principalele mele bucurii e ca nu te subjuga nimeni cu privirea oricat de bine sau prost imbracat ai fi.E o libertate de care ma bucur din plin.Ceea ce doresc la toata lumea …….
Monamour,intr-adevar foarte adevarate constatarile tale despre femei si prietenia dintre ele…Problema e ca,dupa ce trecem unele dintre noi prin asemenea experiente de insingurare si vedem lipsurile unei loialitati si prietenii,cand se intampla sa apara un EL in viata noastra,parca uitam de toate astea…si facem aceeasi greseala…Eu dintre toate prietenele bune(si erau putine,e adevarat) am avut ocazia sa observ ca una singura si-a impartit cu mine duminicile de familie,impreuna cu cel care ulterior i-a si devenit sot,ma invitau la ei de sarbatori si am petrecut in aceeasi formula multe revelioane plicticoase…N-au zis niciodata ca vom iesi cum mi-a mai fost dat sa aud,nu au bagat in seama protestele mele cum ca as fi a 3-a roata la caruta si nimic n-a tulburat prietenia ce ne-a legat inca din liceu…Odata am intrebat-o de ce.Mi-a raspuns ca si eu procedasem la fel,in facultate,cand ea suferea din dragoste dupa un coleg,ca impreuna cu prietenul meu de atunci am ascultat-o si i-am alungat cum am putut tristetile,ca i-am spus apasat si ferm…N-a uitat ea si n-am uitat nici eu.Prieteniile frumoase sunt foarte rare si se cultiva.Si uneori trebuie sa daruiesti fara sa astepti nimic.Ei mi-au devenit peste ani,nasi de cununie.Iar astazi, am totusi si cateva alte prietene .Ne facem timp sa ne vedem,fara baieti,sa vorbim de ale noastre,sa ne simtim bine.Sotul meu nu are in schimb ,,o seara a baietilor,, fiindca niciunul dintre noi nu are nevoie de chestii planificate si permisunea celuilalt ,ne place sa petrecem sa avem timpul nostru impreuna insa uneori si sa iesim doar separat cu fetele respectiv baietii si nu-i nici o problema.Iubirea ar trebui sa ne ofere libertatea de a fi noi insine.Eu cel putin,nu pot iubi altfel.Barbatul care nu intele sau nu vede astfel lucrurile si se vrea centrul universului tau,nu merita,dupa parerea mea…dar fiecare are opinia lui despre fericire….
Tare sunt curios ce ar face Anda, daca nu ar avea stare pe scaunul ala, din gradina aia, la cafeaua aia, si gandul i-ar fuge acasa unde stie ca acolo e povestea despre care tot ne-a vorbit pe un blog anterior
….Tare sunt curios 
Cumpariluzii
PS: Ploaie de stele in seara asta….ne strangem in afara Bucurestiului
E clar nu numai ca ai dreptul sa-ti doresti o astfel de poveste, Lotusule, dar si ca trebuie sa incerci, asa cum te pricepi mai bine. Doar ca pe langa asta poti sa-ti doresti si multe alte lucruri, pentru tine. Asa ca incrancenarea se va imparti, n-are incotro
Pai te mai astept aici, cu mentiunea ca mereu in cazul altora vad mai clar ce ar fi de facut, asa cum si cei care ma viziteaza sper sa o faca, in ceea ce ma priveste…
Asteptam prea mult de la oameni pentru ca dam in aceeasi masura, Monamour. Dupa o perioada in care am sperat sa mi se raspunda la exigente, am inceput (mai greu) sa ii tratez pe altii asa cum ma tratau ei pe mine. Sa ii duc cu vorba, sa promit si sa ma razgandesc, sa nu-i caut. Mi-am facut mai mult rau mie, nu sunt o actrita foarte buna, iar lumea ma stia om de cuvant si nu pierdea ocazia sa ma sicaneze pe tema asta. Satisfactia mea meschina palea in fata nepasarii celor care nu pretind prea mult de la oameni. Lucrez intr-un mediu in care daca iti pasa de ce zice lumea sau vrei sa te placa toti iti imbolnavesti sufletul.
Of, asta cu regasitul in ceea ce ne place, construirea unei lumi, a noastra, asa cum vrem, independenta de orice fel e cu doua taisuri. Devenim tot mai pretentioase, foarte greu un anume “el” ne va determina sa facem o schimbare. Va trebui sa merite intr-adevar, iar oamenii, de regula, nu agreeaza poveri atat de mari. Imi spun ca unii asa devin, nu se stie exact in urma carei conjuncturi, ca noi. M-am vazut totusi mireasa de cateva ori, alaturi de persoane cu care nu m-as fi inteles complet, dar in privinta carora as fi facut concesii, din pricina varstei si a indragostelii. Unii dintre ei habar n-au ce visam eu, dar o spun cu voce tare ca pe un adevar suprem: orice femeie indragostita vrea sa fie mireasa. Ei, si unul dintre ei chiar mi-a zis ca nu caut, nu lupt, nu ma agit, nu compar. Stau doar si astept sa fiu gasita si ca, asa, nu ma vor gasi prea multi si poate nici unii pe masura.
Accept cu placere cafeaua propusa de tine, pentru Paris nu e nevoie de alte motive…
Silvia, facem aceeasi greseala pentru ca prea am asteptat mult o poveste, prea suntem dornice de iubire, mai ales daca ea vine tarziu si e impartasita cu greu…Prea traim prin asta si o lasam sa ne defineasca, aici cred ca e greseala. Sau pur si simplu e obicei incetatenit. “Asa se intampla dupa ce iti gasesti pe cineva”.
Ma bucur mult ca mi-ai scris, imi place sa aud despre oameni care nu se sufoca reciproc. E, cred, singura varianta castigatoare pentru ceva frumos, pe termen lung. Si…nu cred ca barbatii se vor centrul universului. Noi facem asta, de teama sa nu-i pierdem. De parca asta ar fi cea mai mare tragedie posibila si ne-ar prabusi intreg universul.
Am auzit si eu de ploaia de stele
Prima data am vazut o stea cazatoare dintr-un tren, intr-un moment de mare cumpana, cand nu mai stiam incotro ma indrept si drum de intoarcere nu mai era. Mi-am pus o dorinta absolut absurda, care s-a implinit. Sunt 11 ani de atunci.
Cumpariluzii, o sa iti dau spam la IP-uri sa nu mai intri aici, ca prea stii multe
Gandul poate o sa fuga, dar se va intoarce inapoi sa ma intrebe, retoric: care poveste?!
Pai daca e asa si tu meriti un SPAM cat blogu’ asta de mare
Sunt curios daca e deschis la observatorul astronomic….cred ca dau o fuga…..
Cumpariluzii
Trebuie sa fie, asta asteapta si el, saracul, o ploaie de meteoriti!
Eu, spam?? Eu nu zic nimic. Nici de multinationala nu ma mai leg
Te-am intrebat la un moment dat daca iti mai amintesti povestea unui anume motan, dar asta-i tot!
Uite vezi!!?!?
Cumpariluzii