Show Time
Posted by Anda on Aug 24, 2010 in Viaţa reală | 74 comments
Mai mult ca sigur că ne imaginăm fiecare jucând diverse roluri -în viaţă, în dragoste, în profesie. Le colorăm după vârstă, după înţelepciune, sau pur si simplu după starea noastră din momentul respectiv. Uneori mai determinată, alteori mai naivă. Uneori mai puternică, alteori dependentă. Şi…câţi oameni, atâtea roluri. Nu poţi să-i compari, aşa cum nu poţi nici să le cântăreşti visele. Pentru că vin cu unitatea de măsură dată de sufletul fiecăruia.
Sunt convinsă că multe din rolurile pe care mi le-am dorit, în această viaţă, ar putea părea copilăreşti, hilare sau de-a dreptul imposibile. Chiar şi pentru mine. Renunţ acum extrem de uşor la vise care altădată mă atingeau cu aripile suficient de ferm încât să mă facă să zbor. Pentru că vremea figuraţiilor a trecut. Şi, chiar dacă mai sunt destul de tânără, sufletul meu e mai puţin darnic la capitolele încredere, altruism şi speranţă. Nu ştiu să mă vând şi nici să visez la recompense. Dar speram mereu la un succes final, general, care să dea valoare drumului de până atunci. Acum însă mă uit în urmă şi constat că n-am ajuns la nici un capăt, nici n-am primit vreun rol principal. M-am pregătit desigur, ani întregi, în tacere şi gratis, orbeşte, fără să ştiu corect criteriile de selecţie. Am lăsat să se culeagă în grup lauri care erau ai mei, doar ai mei, creionaţi, coloraţi şi ridicaţi de mine de la zero, întrucât mi-am zis că data viitoare o să pot şi mai mult, de una singură. Am urmărit ascensiuni spectaculoase care mi-au trecut razant peste umăr, crezând prostiile psihologice conform cărora victoria muncită şi obţinută cu greu e cea care durează (în ce secol?!). Am dat din umeri si am plecat capul, considerând că poate nu sunt destul de drăguţă, sau de caldă, sau de specială ca să primesc un inel cu piatră pătrată. Sigur ceva lipsea, poate mai trebuia să mă pregătesc câţiva ani, în tăcere şi gratis. Data viitoare…
Acum nu mai fac repetiţii pentru nimic. Dezvolt o artă deosebită de a mă retrage din lucrurile care contau acum 5-7-10 ani, chiar dacă sunt la o aruncătură de băţ. Pentru că nu mai am tăria de a face figuraţie visând poveşti ideale şi incapabilă să invidiez pe cineva (măcar cât să mă ambiţionez un pic). Plec cu graţie virtuală când concurenţa devine prea ascuţită nu pentru că nu mai am tehnici de luptă, ci pentru că nu e lupta mea. A fost, demult. Am absolvit cu brio toate cursurile de figuraţie imaginate vreodată (la care mă înscrisesem de una singură, cu ochii plini de încredere). Consider că stagiul acesta prelungit a fost îndeplinit, aşa că aştept roluri principale, dacă or fi. Cu menţiunea ca în prezent nu mai sunt aşa tăcută şi nici nu vin gratis.
În ultima vreme, am primit prea multe roluri de figurantă cu pretextul că mi se face un bine. Mi s-o fi dus buhul că aş fi extrem de ieftină (în urma figuraţiei anterioare, teribil de priceput realizate şi de-a dreptul pe banii mei). O să le spun solicitanţilor din viaţă, dragoste şi profesie, cu un zâmbet politicos (acelaşi pe care îl servesc şi când mi se spune “nu” -unul anesteziat de prea multe repetiţii), că au greşit adresa, să caute în altă parte. Dar, înainte de asta, poate ar trebui să ies şi, cu dioptriile mele care mă împiedică să văd clar departe/aproape, să descifrez ce o scrie, totuşi, pe uşa mea.
Voi face asta mâine. Se ştie că noaptea nu e prea bine să primeşti o veste proastă.
74 Comments
Leave a Comment
Si increderea adevarata, nemimata, care sa atraga langa noi oameni de calitate de unde o luam, Adriana? Poate exista caractere in care pur si simplu nu gaseste teren prielnic de dezvoltare…
Simona, ce scrie in plicul violet?
Ne este dor de tine!Acum cautam reportaje ,poze ,mamici de pisici,pisici mici,pisici de mamici…Pisicile raman singure insarcinate?Am ras din suflet cand ” pisica” mea m-a intrebat asta .Nu am scris inca nimic .Am hartie violet,dar trebuie sa ”COC”"un plic.Asteapta-ne!Esti foarte blanda si fotogenica!
Am reusit sa-ti trimitem “FATA”!!!Somn usor!
Esti bronzata?Iti merge bine?Noi suntem veste de salvare!Noapte buna!
Eram bronzata, da. Nu te lasa pacalita de fatza
Noapte buna!
Se spune ca nu putem schimba pe altii,dar putem lucra asupra noastra.Increderea trebuie sa o avem in primul rand in noi/de unde vine ea?Din pacate,poate din prea multe ”praguri ”luate de sus,si asa pentru simplul fapt ca omul,de regula nu invata din experientele altuia(intelept e cel care o face).Eh,cand n-am lucrat destul asupra noastra,cand nu stim cate parale facem(inca),inseamna ca mai avem de muncit.Asupra noastra,evident.Dar,pentru D-zeu,atunci cand ne stim prea bine,nu tre sa gafam cu buna stiinta.Exemplu de caz:desi in realitate se intampla foarte rar,”el”,apare totusi,imbracat in ”armura stralucitoare”,calare pe calul sau alb.Te intreaba politicos daca nu vrei sa urci in sa.Ce faci tu?Lesini de fericire?Spune-i mai bine,la fel de politicos,si multumeste-i de oferta,da spune-i ca tocmai te pregateai sa iti procuri propriul cal,dar daca ”te misti repede”,tu nu el,il vei ajunde pe cavaler din urma…
Iti trebuie multa auto-cunoastere si multa experienta dobandita din incercari anterioare lipsite de succes pentru a refuza un cavaler plus un cal. Pana la mine prima reactie ar fi: ce bine ca in sfarsit a sosit ceva pe masura mea, de acum hop in sa! si nu mai am nici o grija, voi mai alerga o vreme in urma cailor care se indeparteaza.
Experienta,dupa cum am spus,e mai buna a altora…Cat,despre sosirea ”cavalerului”,am specificat deja ca e cazul ideal.Bratele incrucisate,n-au ajutat si nu or ajuta niciciodata.Cel mai cuminte ar fii totusi sa alegem noi ce ne place in loc sa fim alesii.Sau poate nu?
Nu stiu cine esti!Imi place ceea ce scrii si ma regasesc in gandurile tale.Pot sa-ti spun cu sinceritate..si fara nici un interes ca ma regasesc in ceea ce ai scris.Ai luat cuvintele ,le-ai lasat sa se joace,le-ai dat culoare,le-ai pus sa se imprieteneasca,sa-si ceara scuze,sa se aseze cu minte si cuminti acolo unde vor ele,ai facut o vraja sufland baloane colorate si …uite asa,ordonate,mai mici ,mai mari,mai timide, mai curajoase,mai vesele sau mai triste au plecat spre noi.Sunt artificii sau lacrimi din viata mea. Eu nu stiu cum ,prin ce vraja,cuvintele alese de tine sau asezat exact cum ar fi fost alese de mine.Am incercat sa citesc cat mai mult despre ceea ce ai scris.M-am gandit ce-am facut eu atunci,cand tu faceai vrajile.Eu nu calatoresc in afara tarii pentru ca mi-e frica ,ca nu ma voi mai intoarce acasa.(nu mai am frati)N-am mai facut copii pentru ca aveam mult de invatat si gandul ca trebuie sa-i grijesc pe copiii de la scoala. Iarta-ma daca te-am suparat!Eu nu pot sa-mi ordonez gandurile mai frumos decat ai facut-o pentru mine.Iti multumesc ca existi!Daca maine n-o sa mai fiu vreau sa stiu ca ti-am multumit!Sunt o baba,o fiinta care se apropie de data expirarii.Sunt ca mine dar gandesc ca tine?Iti multumesc si sa ai grija de tine si de cei care sunt in jurul tau.Acum mai scrii in jurnal?
Adevarul e ca sa stai cu bratele incrucisate e cel mai comod, dar n-am fost niciodata genul, Adriana. Din proprie experienta spun ca nici sa dai prea mult din ele nu ajuta. Pai…sa alegem ce ne place si din ce am ales sa speram ca ne vine si ceva inapoi…
Simona, pana la urma nu exista lucruri despre care sa nu se fi scris deja, sub o forma sau alta. Nici eu nu mai am frati, dar asta nu ma impiedica sa fiu departe de toata lumea si sa calatoresc mereu. Bine, eu inca nu am copii
Data expirarii? Ce prostie! Abia incepem sa traim…In jurnal nu mai scriu demult, nici nu cred ca mai pot scrie de mana lizibil…
Vivianne, am vazut si eu filmul “The Secret”, cred ca am retinut ce trebuia sa retin. Si, da, mi-am amintit de niste lucruri aparent absurde pe care, la varsta respectiva, mi le-am dorit tare, cu adevarat, din tot sufletul, si care s-au implinit. Pacat ca n-am dezvoltat stiinta asta de a dori si de a crede, in timp…
Da,cam asa ceva…Si cu siguranta sa nu uitam sa nu ne luam prea mult in serios; atunci am deveni banali.
Citind comentariile, pe rand, mi-au venit tot felul de idei pe care sa le astern in cuvinte, insa le-am regasit pe toate scrise de altii cateva randuri mai jos, si totusi, o idee nu am regasit-o inca la altcineva asa ca ma grabesc sa o scriu eu primul.
Anda tu spuneai ca “fiecare trebuie sa jucam rolul principal pentru noi insine cel putin”; ei bine eu vreau sa fac o mica completare si sa spun “toti cei care ne dorim acest lucru” in loc de “fiecare” si asta pentru ca, efectiv, exista destui oameni care nu isi doresc roluri principale si se multumesc cu roluri secundare… sau, poate, isi doresc scaunul de regizor.
Eu ma refeream la faptul ca, daca pentru noi insine nu putem fi pe primul loc, nu prea vad cum am fi pentru altii. Dar poate ma insel. Poate exista cineva care sa te aseze usor pe prima treapta fara sa-i ceri asta, la fel de bine cum, asa cum spui, nu ne-am imaginat niciodata jucand un rol principal, lasandu-le pentru ceilalti.
Regizorii mai joaca si ei, uneori, de regula cand nu gasesc actorul potrivit
asa cum face si Sergiu Nicolaescu, din cand in cand, nu?
Multumesc ! Cred ca schimbarea vremii era de vina pentru starea mea. Am fost eu si atat. N-am jucat nici un rol, n-am primit bani doar o veste si am citit-o cand am avut timp. Cred ca in fiecare moment chiar daca nu ne propunem jucam cate un rol. Se schimba scena, avem sau nu avem spectatori. Tu de ce ne raspunzi noua? Pentru mine este o recompensa ,un desert,o calatorie,o melodie, o imbratisare… Pentru tine este o datorie? Te astept cu veselie si cu drag.:)
Cam asa, Trecatorule, sau…unii regizori isi creeaza un intreg film imaginandu-se din start pe sine in rolul principal…
Cred ca rolurile pe care le jucam inconstient nu se pun, Simona.
De ce va raspund? Hmm…cred ca imi place sa fac schimb de povesti
Draga Anda, astept sa ne scrii ceva vesel. Acum am nevoie de o cafea si am cautat raspunsul de la tine sa ma invioreze.
Tu trebuie sa calatoresti pentru mine. Sa povestesti cu noi si din cand in cand sa te simtim alaturi. 
Anda,esti bine?
Apropo… stii ca mai vrem articole noi, nu?
Sper ca nu ai nici o problema si esti doar ocupata (eventual pe undeva prin concediu
).
Multumesc pentru grija si interes
Am fost putin plecata, intr-adevar, dupa care a dat toamna peste mine. E o perioada mai incarcata, nu neaparat la serviciu, cat la nivelul hotarari de luat si (mai greu) de urmat. Scrisul nu m-a parasit niciodata prea mult timp, nu stiu cum va fi de data asta
La capitolul suflet stau cumplit de prost cu organizarea si punctualitatea.
Te asteptam! Sa faci ceea ce crezi tu ca este mai bine pentru tine! Tu alegi ce sa faci cu timpul tau.Pentru suflet nu trebuie sa fii punctual. Iti trebuie culoare si caldura.Asteptam poze! Te sarutam dulce! :*- Ai grija de tine!
Ma tot uitam sa vad ce-ai mai scris…n-ai mai scris, dar vad ca ti-ai schimbat poza
Pai o fotografie spune cat o mie de cuvinte, dupa cum ni s-a predat in scoala care nu te invata si cum ai putea sa traiesti dintr-un hobby.
E preferata mea, de fapt alaturi de alte cateva complet neregizate. Extrasa dintr-un inceput de toamna calda la Balcic. Mai trebuie sa precizez ca poarta amprenta Justine sau “calatorii imaginare”
Trebuie sa repetam experienta. Mie, oricum, imi sta mintea numai la plecari, parca nu as sta locului niciun pic. Si asta spune ceva, probabil…