Vârsta inocenţei
Posted by Anda on Aug 5, 2010 in Poveşti cinematografice | 36 comments
Cea mai grea nu e dragostea neîmpărtăşită, ci neconsumată. Cam acesta ar fi punctul de plecare al unuia dintre cele mai spectaculoase, mişcătoare şi autentice filme realizate vreodată. Că pentru Scorsese filmul reprezintă o artă căreia trebuie să-i faci cinste era un lucru ştiut în cercurile înalte ale branşei. A uimit însă cu alegerea acestui roman din 1920, The Age of Innocence, al lui Edith Wharton (devenită, cu el, prima femeie din lume căreia i s-a acordat Premiul Pulitzer).
Cunoscătorii erau la curent cu pasiunea lui Scorsese pentru istorie şi antropologie, cu obsesia lui pentru acurateţea detaliilor şi respectarea tradiţiilor din epocile trecute şi cu atracţia faţă de relaţii imposibile. Ce l-a captivat, aşa cum regizorul însuşi declară în cartea sa autobiografică Scorsese despre Scorsese, a fost sentimentul profund de dor din povestea de dragoste. Intriga nu e foarte complicată: Newland Archer (Daniel Day-Lewis), sub povara unei logodne aranjate cu May Welland (Winona Ryder), se îndrăgosteşte de Ellen Olenska (Michelle Pfeiffer), verişoara lui May, sosită la New York după un mariaj eşuat cu un conte polonez.
Filmul ne poartă într-o epocă a ritualurilor sociale şi a convenţiilor, a regulilor scrise şi nescrise de comportament şi maniere, a etichetei care se cerea respectată, a politeţii exagerate, dar şi a cinismului. Felul în care se formula o invitaţie sau era trimis un buchet de flori, modalitatea de aranjare a mesei sau de prezentare a diverselor feluri erau purtătoare de mesaje şi de semnificaţii. Era un timp în care o strângere de mână, o privire fugară, erau capabile să insufle puterea de a mai trăi, cu speranţă, o noapte, o zi, o lună.
Archer este un om de cuvânt, un om devotat alegerilor făcute, respectate până la sfârşit. Dar tensiunea, dorinţa împărtăşită sunt prezente, apăsător şi dureros, în fiecare cadru. În felul în care Ellen întoarce capul sau în privirea pătrunzătoare a lui Daniel Day-Lewis. (Nu s-a numărat printre actorii mei preferaţi, până să văd acest film. Dar modul absolut magnetic în care pasiunea din ochii lui trece ecranul, trece orice barieră omenească, mă face să-l iubesc.) Când mă gândesc la film, revăd cu ochii minţii incredibila rochie albastră în care Ellen îşi face apariţia, umbrind tot în jur. O observ cu greu pe May, aparent emotivă, prea comună pentru a străluci, prea politicoasă pentru a fi victima pasiunilor copleşitoare. Puternică, totuşi. (Întotdeauna e nevoie de roluri secundare magnifice pentru a da substanţă poveştii şi aură personajelor principale.)
Finalul nu e unul “de film”, dar e unul realist. Ca să-l citez pe Scorsese, viaţa nu e aşa cum ne-o dorim, ci cum se întâmplă. După atâţia ani, Archer renunţă să-şi mai împlinească visul. Pasiunea lui nu are altă cale decât să rămână protejată de trecut, aşa, luminată roşiatic de apus, cum se întâmpla când o văzuse pe Ellen ultima dată. Ea nu l-a zărit, a rămas cu spatele privind soarele, deşi simpla întoarcere a privirii ar fi echivalat cu o viaţă în doi, dincolo de orice convenţii, de orice bariere. Dar momentul a trecut şi, în viaţa reală, pentru iubire e, de multe ori, prea târziu.
Revăd filmul filtrat prin suflet, tremur încă sub povara privirii lui Archer, încerc să citesc în comportamentul lui May momentul când îşi asumă rolul de martor al unei mari pasiuni, ajung la final şi mă rog ca Archer să mai aştepte un pic, îmi doresc să-i ştiu împreună, după atâta timp. Să nu fie prea târziu. Şi văd scena apusului aşa cum apare în inima lui Archer. Imaginaţia construieşte pentru noi cele mai ”cinematografice” finaluri de poveste.
Cred că sunt mai mult de zece ani de când am urmărit filmul prima dată. Deşi timpul trece şi oamenii (se spune) se schimbă, de câte ori îl văd, de fiecare dată, mă identific cu May.
N-aş putea spune că e o poveste minunată pentru publicul de azi. De fapt, nici nu am idee cum ar fi o poveste minunată pentru publicul de azi. Speram doar că, dacă ar fi destul de sincer şi de emoţionant, s-ar putea să se găsească ceva oameni cărora să li se adreseze. [...] Aş prefera să spun că “The Age of Innocence” este un film de dragoste. (Martin Scorsese)
36 Comments
Leave a Comment
Eu ma hranesc cu “o privire,o strangere de mana”.In anumite circumstante conventiile sociale,regulile scrise sau nescrise sunt aceleasi.Pot spune prin prisma experientei cat e de dureros sa privesti pe cineva intr-o oglinda,cu certitudinea ca privirea ti se intoarce tot prin acea oglinda.Si asta fiindca ti-e nepermis sa-l privesti altfel decat ocazional,fugitiv,fara a naste suspiciuni.Altfel privirea directa are atata pasiune,atata dor ca ar fi evidenta pentru toti cei aflati in preajma.Pana la urma povestile sunt aceleasi,cu atat mai frumoase si mai intense cu cat sunt mai imposibile.
Ah, eu de iubiri imposibile sunt satula pana si in romane / filme
, un film cu un mare semn de happy end pe el, ca sa il savurez intr-o seara, asa, ca pe povestile nemuritoare din copilarie cand el, un print minunat, o salveaza pe ea, cenusareasa vietii lui, de la o viata banala, si traiesc happily ever after. Nu stiu cum as mai trai, daca n-as crede prosteste si in ciuda evidentelor si in existenta unor astfel de povesti…
Nu vreau sa privesc nici in oglinda, nici sa ma multumesc cu strangeri de mana (cu toate ca n-am trait astfel de iubiri neimpartasite, ceva impartasit tot era, chiar daca nu in masura in care doream eu).
Ia cauta tu, Antoinette
Atunci inca mai traim varsta inocentei, Dorulet. Cu povestile ei frumoase si imposibile. Cu conventii sociale si reprimari. Povesti autentice putine si multe cover-uri…
Justine, adevarul e ca in ziua de azi tot impartasesti ceva-ceva. Sigur, nu in masura in care ne dorim. Nu-mi va fi greu sa gasesc un astfel de film, dar o poveste reala…aproape imposibil. Dupa ce ne intoarcem din colindat lumea, te invit la cinema, la cea mai siropoasa comedia romantica pe care o gasesc. In mall-ul nou
Dar, pentru asta, forget my middle name!!!
îţi mulţumesc anda, pentru cronică. ştiu că o discutasem amândouă, acum câteva săptămâni, pe marginea parfumurilor şi o iau ca pe un dar nepreţuit. îţi mulţumesc. îmi amintesc faptul că am gândit atunci că mireasa inocentă nu poate fi alta decât cea întruchipată de may şi mă surprinde apropierea ta de eroina lui warthon. zâmbesc în faţa alegerii tale, cu drag.
eu aş putea să fiu may? nu, nu cred. atmosfera aceea încorsetată de convenţii şi de etichetă m-ar fi făcut să fiu o răzvrătită. şi, în plus, may a ştiut întotdeauna că archer, om de caracter, suferă enorm. l-ar fi putut ea elibera?
ah, Edith Wharton!, abia m-am mai desprins de treptele casei ei de la New York, intrasem in transa. Iar din film, desi atunci cand l-am vazut nu intrasem inca in epoca de atentie la fineturi si detalii (la mine s-a intamplat absolut brusc si total neasteptat), totusi, m-a impresionat, definitiv si irevocabil, privirea lui Daniel Day Lewis din scena finala.
Pisica, cronica de film este, intr-adevar, un cadou pentru tine. Stiam ca il vei recunoaste ca atare si ca iti vei aminti discutia noastra. Cred ca May a fost mireasa inocenta, dar, in timp, s-a dezvoltat in ea o dorinta uriasa, aceea de a fi fericita cu orice pret. Cred ca-l putea elibera pe Archer. Pe ea insasi, nu.
Amalia, eu am ajuns atenta la fineturi si detalii (a se citi privirea lui Day-Lewis) cu timpul. As putea spune ca in ziua de azi nu ma lasa rece nimic din ce tine de sfera barbatilor “in their late 30′s”
îţi mulţumesc încă o dată, anda.
nepreţuit dar!
despre daniel day-lewis pot să vă spun că l-am trecut în lista actorilor de urmărit, de la “ultimul mohican”. cartea nu mi-a plăcut atât de mult, cât mi-a placut filmul deşi, în general sunt mai atrasă de cărţi. au urmat “my left foot” unde este magistral, “in the name of the father” şi am regretat că nu a fost el în “scarlet letter”, partener pentru demi moore. nu ştiu de ce îl vedeam pe el în acest film. evident că nu am ratat “age of innocence”.
(pe când scriam despre mirese şi parfumuri, parcă revedeam scene din film)
Anda, it’s a deal!
Deabia astept sa vad ceva siropos, atat de siropos incat sa dau in diabet 
Sa-l vezi, daca reusesti, Pisica, in “Insuportabila usuratate a fiintei”. Este un film din 1988, in care joaca alaturi de Juliette Binoche. Cartea lui Kundera, una dintre preferatele mele, nu a putut fi egalata si, din pacate, nevoia de comercial si-a spus nitel cuvantul. Dar partiturile actoricesti merita cu adevarat vizionarea. Si sa nu uitam de recentul “Nine”, in care joaca un rol ce-i vine “manusa”.
Justine, calatorie placuta (sa spun calatorii?!) si nu uita deviza: low-cost si poze multe! Ne asteapta si Balcicul!
Mi-a placut filmul, desi n-as spune ca e unul din preferatele mele. L-am vazut de vreo trei ori, dar nu prea reusesc sa-l savurez pana la final, parca are ceva greoi in ritm, o pretiozitate dusa la extrem. Daniel Day Lewis e supeeeeeeeeerb, too good to be true! Winona Ryder mi se pare perfecta fizic pentru rol, dar nu mi-a placut niciodata cum joaca.
Am studiat romanul in facultate si mi-a picat si la examen. Proful era siderat de viclesugul lui May (acela de a-i spune lui Ellen ca era insarcinata cand inca nu era, pentru a o face sa renunte la Archer), si a incercat sa ma convinga ca, de fapt, era o falsa inocenta si ascundea o minte perversa. N-am putut decat sa zambesc. Bietul prof, desi foarte cult, tot barbat era si nu realiza ca acest viclesug e the oldest trick in the book si ca o femeie nu trebuie sa fie nici desteapta, nici versata, nici perversa din fire, ca sa se gandeasca la el. Doar disperata. Am incercat eu sa-i explic ca May a actionat din instinct, in mod primitiv, nu calculat, dar el nu si nu. Apoi am auzit la Radio Sant ca proful era prins intr-o casnicie nefericita de care nu se rupea din cauza copilului. Interesant cum se poate impleti viata cu cartea sau filmul si cum aceasta impletire ne poate schimba viziunea.
Habar nu am de ce apare bebelusul asta chinez la avatarul meu, ca nu l-am incarcat eu! N-am niciun bebelus, chinez sau altcumva!
Cat, m-am amuzat de paralela facuta de tine intre viata si film! Stiu si eu cazuri in care “onoarea” si binele copilului sunt mai presus de fericirea personala. Pe de alta parte, e mult mai usor sa renunti la lupta pentru fericire, sub pretextul ca “faci ceea ce trebuie” -asa ai o scuza foarte buna pentru oftat, comoditate si, de ce nu, rautati la adresa altora care mai cauta, mai lupta. Urasc ideea folosirii copilului ca moneda de santaj, pur si simplu astfel de situatii nu ar trebui sa existe. El vine, daca e sa vina, pentru a completa o fericire, nu pentru a o genera. Si daca un copil ajunge unica ta bucurie in viata, inseamna ca nu valorezi mare lucru, ca om. E doar parerea mea, nu dau sfaturi, fiecare e liber sa-si croiasca viata cum o sti. Dar avea si proful tau dreptate, femeile pot fi tare smechere, si unele din cele smechere mai sunt si norocoase.
Chiar voiam sa te intreb de bebelusul chinez, imi apare de cate ori comentezi. Cred ca s-a generat automat ca sa se holbeze la noi
Anda, si mie mi s-a facut mila de indarjirea cu care omul isi descarca frustrarile pe o femeie fictiva. Mi-e mila de toti barbatii in situatia asta, dar, in ziua de azi, e destul de usor sa eviti un copil nedorit, ne bucuram de mai multe posibilitati decat pe vremea sarmanului Archer. Asa ca ma intreb si eu de ce mai multi barbati nu isi protejeaza interesele, ca sa ma exprim eufemistic, inainte sa fie prea tarziu, atunci cand stiu de la momentul zero ca nu isi doresc un copil.
Inconstienta, imaturitate, nepasare. Unii isi merita soarta
Cred ca ne uitam la astfel de filme ca sa sustinem apoi ca viata nu e ca in filme, deci, concluzie logica, iubirile nu sunt imposibile. Dar nici toate solutiile tehnicii moderne nu pot facilita o iubire harazita sa nu arda, ci doar sa jinduiasca de la distanta la un chibrit. Sub juramant pot sa spun: e mult mai greu neconsumat decat neimpartasit.
Pragmatic vorbind, “consumarea” e o chestie mai usor de realizat decat “impartasirea”. Uneori arde atat de tare, incat flacarile inselatoare te fac sa crezi ca obligatoriu sunt semn de impartaseala. Cand iti dai seama ca nu e asa, a ars si tot ce era de consumat.
Nu te teme!Dragostea o sa apara in viata ta atunci cand nu te astepti!Atunci cand iti vei spune:,,Ce-mi trebuie mie dragoste?Voi fi singura,fac ce vreau ,ascult ce vreau ,plec cand vreau,am multe de facut…,,,Nu te intreaba nimeni:dragostea este in noi,langa noi dar trebuie sa se intample ceva!Va spun noapte buna tuturor care sunteti pe aici!Ascultati ploaia ,alergati,gatiti ,vorbiti,sunati pe cineva drag si-i spuneti ceva.Nu lasati pe MAINE!Poate e prea tarziu!Filmul e o poveste si viata o traiti . E a noastra .Hai sa o traim curat,ordonat si fara reguli impuse.Daca acum se va incheia viata mea ce voi lasa eu pentru voi?NIMIC .Ce iau eu de aici?Ce vreau sau ce-mi dau altii ca …asa trebuie?! De ce ploua?!Pentru ca apa se iubeste cu pamantul?
Nu am vazut filmul .Il voi vedea prin ochii vostri!Pentru mine, copilul este aer ,apa,hrana. Fara copil ar fi noapte si haos. Acum gandesc asa.Cand nu aveam copilul meu nu gandeam asa.Am crescut pe langa copiii altora si am stat cu ei .M-am bucurat cu ei pentru orice .Acum as fi gata sa fiu o fiara nepotolita ,as arde tot ce se poate sa apar ce am,pentru ca am.Daca nu as fi facut ale lucruri utile sau mai putin.Iubirea e ascunsa adinc in noi.Filmele ne ajuta sa ne regasim SAU NU.E MULTA LINISTE !Va ASTEPT AICI!
IERTATI GRESELILE!VORBITI SI SORBITI O CAFEA SI PENTRU MINE!
Noapte buna, Simona! Filmul este o poveste, intr-adevar. Ma intreb de ce avem atata nevoie de povesti…cred ca citim carti si vedem filme pentru a ne abate atentia de la faptul ca viata reala e, pana la urma, liniara, banala si plina de bucurii rezonabile.
Traim cu senzatia ca ne e dor de tinerete, de fruntea fara urme de roti dintate, de stres si de uitare. Ca ne e dor de saltul fara dureri de spate, de alergatul pe scari fara respiratie taiata, de gura fara cute pe flancuri, de ochii fara cearcane. De fapt, mai presus de toate astea, Andra, ne e dor de varsta cand credem orbeste, ravasitor de frumos, tot ceea ce mai tarziu ni se pare impostura sentimentala.
Asa se pare, Simona. Intelepciunea care “vine odata cu varsta” nu ma face sa gust mai din plin momentele de fericire, nici sa fiu mai priceputa in a le gasi mai des.
Filmele / cartile astea de epoca imi creeaza doua senaztii complet diferite:
- primul este acela de admiratie pentru acei oameni pentru care o strangere de mana sau un cuvant dat reprezentau mai mult decat reprezinta pentru multi din semenii nostri din ziua de azi si cel mai serios contract;
- al doilea este acelas de dezamagire deoarece conventiile sociale stau de multe ori in calea dragostei.
Am citit cartea, am vazut filmul…peste toate cate s-au spus aici, imi suna in minte:
“Pe de alta parte, e mult mai usor sa renunti la lupta pentru fericire, sub pretextul ca “faci ceea ce trebuie” -asa ai o scuza foarte buna pentru oftat, comoditate si, de ce nu, rautati la adresa altora care mai cauta, mai lupta.”
Cred ca asa e, unii dintre pamanteni renuntam prea usor…eu m-am pomenit de multe ori spunand ca pot sa lupt pt multe lucruri, dar pt inima unui barbat nu am putut sa lupt niciodata…m-am gandit probabil ca nu stiu atatea mecanisme de prefacatorie, si cred ca nici nu am vrut sa obtin inima adoratului prin tertipuri de felul asta…drept pt care m-am trezit ca e prins in mreje mai smechere, mai abile, mrejele mele ramanand mereu singure si inlacrimate.
Plecand pe firul povestii, nici pentru varsta inocentei nu mai sunt acum – cu acreala varstei pe care o am – sigura ca inocentele nu sunt si ele studiate.
Da, Bogdan, dar…cumva nu era totul mai usor? Sau poate dragostea era altfel, definita de alti parametri. Eu regret vremurile cand un contract avea valoare. Asta pentru ca am obosit sa stau mereu cu ochii in patru si sa nu cred in cuvant.
Je, cred ca si daca ai cunoaste de la A la Z mecanismele de prefacatorie, nu le-ai putea urma. Tine de fire -daca tii sa nu incomodezi, sa nu fii in plus, sa vina totul de la sine (asa cum ar trebui, fara tertipuri) se pare ca devine incredibil de greu sa obtii si mai ales sa pastrezi ceva. E prea tarziu pentru schimbari de fire (si, da, falsa inocenta e una dintre cele mai pline de succes masti). Sper sa nu fie prea tarziu pentru iubire, desi eu regret uneori naivitatea cu care credeam in impostura sentimentala (ca s-o citez pe Simona). Era un motor care imi dadea putere, acum trebuie sa o caut in alta parte. E greu si costisitor.
“I think we should look at reality, not dreams”
L-am vazut acum multi ani. Atunci a fost replica care m-a frapat si mi-a ramas perfect scrisa in minte. Nu si in suflet
Ciudat cum ne intoarcem la filme de mult trecute prin filtru propriu …..
Cumpariluzii
Poate pentru ca filtrul propriu se schimba, cu anii, ca si noi…acum ne sar in ochi replici sau lucruri sau persoane pe care altadata nici nu le vedeam. Au fost mereu acolo, de fapt, in realitate. Nu in vise.
Multi dintre noi toti suntem tributari conventionalului shi conformismului.De multe ori facem “ce trebuie”nu ceea ce vrem.Daca as putea sa desfiintez un verb,un cuvant in toate limbile pamantului acesta ar fi:A TREBUI.
Filmul e fantastic shi ne duce intr-o lume atat de stricta shi de rigida in falsul puritanism incat ma face sa nu mai privesc cu un ochi prea critic libertatea uneori prost inteleasa din zilele noastre.
De ce iubim povestile? Filmele?
Pentru ca de cele mai multe ori viatza noastra se scufunda incet shi iremediabil in rutina,anostitate shi ajungi sa uiti insasi notiunea visului.A visului viu deschizator de noi lumi,de sperante,de dragoste…
Nici eu nu prea ma impac cu “a trebui”, Chriss, incerc sa il evit cat pot si savurez copilareste momentele in care inving. Dulcea aroma a nerespectarii conventiilor…
Adultii rostesc foarte des “trebuie sa…”, n-ai observat? Cred ca pentru unii e mai comod si mai las asa. Trebuie sa avem un serviciu, indiferent daca ne place sau nu, ca sa supravietuim. Trebuie sa facem economii ca sa schimbam mobila. Trebuie sa ne casatorim. Trebuie sa avem copii, intrucat ne-am casatorit si avem o casa. Si apoi urmeaza ciclul “ce pacat ca nu pot si eu sa…”. Putem mai multe si trebuie mai putine decat am crede. E o problema de fire si de alegere.
Visele sunt constructive doar pana la un punct, se pare. Dar daca esti destul de perseverent, viata se pliaza pe ele, pentru ca n-are incotro. Te mai astept.
cel mai mare consum psihic si sufletesc se produce cand esti prins intre verbul “a dori” si verbul “a trebui”… insa si “a trebui” este aproape la fel de subiectiv ca si “a dori”… sunt dificile alegerile si iti trebuie pe langa multa iubire si foarte mult curaj sa -ti pui ordine in viata si sa o iei de la capat… cu cat trec anii, cu atat devine mai grea alegerea… nu stiu de ce, poate esti prins intr-un mecanism care te rostogoleste prin viata chiar daca nu ti-e bine asa… si incepi sa te multumesti cu putin si sa te bucuri de cate o oaza de iubire… dar cand chiar esti pus in fata alegerii, te cuprinde teama… teama ca te vor desconsidera copiii… ca anturajul te exclude pentru ca esti “un pericol” pentru cei “familisti”… ca nu mai ai forta sa construiesti un alt cuib… nu stiu cum gandeste un om care s-a indragostit si iubeste, dar care are in spate o casnicie ratata de ani si ani… chiar nu stiu ce e in sufletul unui astfel de om… iubire, teama, lasitate, dorinta, tristete, toate la un loc… nu stiu… te salut cu drag Anda…
Te salut si eu cu drag, Blue, chiar iti simteam lipsa. Da, cu cat trec anii, mai ales daca nu mai esti singur, ar putea parea o nebunie sa-ti doresti sa pui punct si sa o iei de la capat. Chiar daca exista lucruri care ne nemultumesc, consideram ca ne-am facut deja alegerile si ne urmam deja potecile. Nici nu prea cred ca apar noi inceputuri prea des, intr-o viata de om. Poate atunci cand e nevoie de toata forta de care suntem in stare, pentru a schimba ceva.
Toata lumea face ce trebuie, in linii mari, de asta traim intr-o societate. Si poate de asta imi place atat de mult sa aflu povesti, adevarate sau putin imaginate, despre oameni care fac ceea ce doresc si o iau de la capat. Si inving.
Daca ar disparea cuvantul “trebuie” atunci am ajunge la anarhie si nu cred ca vreounul din noi vrem asta… v-ar conveni ca pentru boschetarul de la coltul blogului sa nu mai existe acel “trebuie sa ma abtin sa sar pe orice tipa care imi place si care trece prin fata mea”?
Da, de multe ori sunt prea multe lucruri care “trebuie” facute sau nefacute, insa in marea majoritate a cazurilor eu cred ca acest trebuie isi are locul lui bine definit si al naibii de necesar.
Totul pana la litera legii, Bogdan
Sunt convinsa ca multi dintre acesti “trebuie” apar pe masura ce ne asumam rolul de adult, de membru al unei familii sau de parinte. In cele mai multe cazuri, totul vine de la sine, nu e neaparat o corvoada, ci o problema de acceptare si de maturitate. Cand simti insa ca te sufoca si ai vrea cu tot dinadinsul sa scapi de “trebuie” si sa traiesti o alta viata, apar adevaratele conflicte.
In 10 august e ziua mamei mele.Apoi,fara sa vreau devin melancolica.Nu e acelasi sentiment.A fi singur e altceva.A te simti singur cred ca e mai grav decat atunci cand esti singur acasa(fizic).Pana cand e ziua mea(tot in august) ADORM FACAND PLANURI SI MA TREZESC CU REGRETUL CA NU AM FACUT CEVA(sau invers)Nu_mi mai pun dorinte,nu-mi mai fac multe planuri si parca e mult mai bine.Nu stiu ce inseamna sa inchei o relatie.Am fugit din start spunind ca am prieten .Inventam nume,adresa,tot ce trebuia sa fiu convingatoare.Putem sa inlocuim pe oricine inafara de parinti si copiii nostri.Eu fara copilul n-ar mai avea rost sa mai respir .Ceea ce am citit sunt pareri,povesti dar cred ca de multe ori trecem prin momente grele si atat.In aprilie am fost dezamagita de o prietena.Nu vreau sa mai am prietene.Poate nu mi-a trecut supararea.Sunt suparata pe mine.Pe felul meu de a fi.Orice are o rezolvare.Totul depinde de noi sa ne schimbab starea de spirit.Incercati!!!VA MULTUMESC CA SCRIETI!!!
E bine sa nu mai faci chiar atatea planuri, Simona…uneori lucrurile se astern de la sine…dar pledez si pentru putina organizare in viata, totusi…chestiile marunte, practice, care tin doar de noi, le putem face si asta ne poate aduce o oarecare satisfactie, apropo de supararea pe tine. Si eu mi-am dorit de multe ori sa fiu altfel, altcineva, sa am mai multa perseverenta sa schimb lucrurile. Pentru foarte multe cred ca e prea tarziu.
In rest, sunt asa de multe moduri de a fugi…
Sa-mi spui neaparat cand e ziua ta!
Trebuie gasita calea de mijloc – planurile isi au rolul lor, insa pe de alta parte nu trebuie nici sa devenim sclavul lor si sa ajungem sa nu ne mai bucuram de prezent.