Luna nouă

Foarte mulţi îmi spun că mă citesc de la începuturi, dar că nu au comentat niciodată. Nu se pricep la scris, declară ei. Dar eu nu cred că este nevoie de un talent deosebit pentru a înşira câteva vorbe. Pentru a scrie ce simţi, ce crezi, pentru a povesti ceva prin care ai trecut. Asta mi se pare uşor. Asta pot să fac -să scriu despre mine. Poate din acest motiv mă şi bucur atât când cineva care citeşte se identifică, măcar temporar, cu persoana de printre rânduri. Pentru că ştiu că nu sunt capabilă să scriu altfel decât povestindu-mă, nu prea stăpânesc alte tehnici de a atrage cititorii. Mai trebuie să vorbesc şi despre alţii, la serviciu, dar poate tocmai de asta prefer ştirile în locul reportajului de culoare. Scurte şi la obiect. (Nu cred, prin urmare, că aş fi o jurnalistă strălucită. Scriitoare, nici atât.)

Emily mi-a scris la un moment dat că sufletul ei ia cel mai uşor forma tablourilor. Că se exprimă prin desen şi culoare altfel decât prin cuvinte. Atunci am rugat-o să-mi trimită un astfel de tablou, promiţându-i o poveste pentru el, atât cât m-aş pricepe eu să transform imagini în cuvinte. După ce l-am primit, l-am purtat mult timp în minte, convinsă fiind că, la un moment dat, vorbele se vor aşterne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat. Mulţumesc, Emily!

Nu-şi mai amintea nimeni cu exactitate când ajunsese pe insula cu nume de plantă ciudată şi ape verzi-albăstrui în buză. Ea, nici atât. Fusese totuşi cu ani buni în urmă, din moment ce cicatricea lungă şi ramificată, care-i brăzda fruntea şi o parte a scalpului, era greu de observat când se bronza. Şi-o amintea totuşi pe Meme, cea care îi punea pansamente simpatice din frunze şi o ungea cu nişte ciudăţenii urât mirositoare. Şi în căsuţa căreia rămăsese, fix cu vedere la golf. Nu s-a neliniştit prea tare nici când Meme n-a mai fost. Probabil că, precum rana care s-a închis încet, s-a dus şi capacitatea ei de a-şi face griji pentru ceva. Avea totuşi zile când veneau peste ea crâmpeie dintr-o altă viaţă, la care îşi tot spunea că se va întoarce. Într-o zi, când cutia va fi plină.

Învăţă repede să prindă peştele şi să-l prepare în diverse feluri. Şi să se ocupe de grădina lui Meme. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea privind în zare şi aşteptând câte o barcă. Nu erau niciodată călători, nimeni nu venea acolo în vizită. De fapt, nici vecinii de insulă nu şi-i prea cunoştea, regulile sociale nu erau scrise de nimeni. Veneau însă bărci ale pescarilor, uneori ale căutătorilor de comori, alteori ale nebunilor care voiau să uite. Ba chiar şi piraţi au venit o dată, dar cam amatori în ale capturilor (deşi unul chiar avea un picior de lemn, furat). Cu unii stătea de vorbă într-o limbă universală, pe cei bolnavi îi îngrijea cu doctoriile ciudate din casă, noaptea urca să le aprindă farul şi îi urmărea cu privirea până se pierdeau în smoala apelor. În schimbul grijii ei, primea uneori câte o perlă. De fapt, orice ar fi primit, strângea şi îi aştepta pe “culegătorii de minuni”, cum îi numea ea, pentru schimb. În timp ajunseseră să o cunoască toţi şi cea mai mare bucurie a ei era să obţină minunile mult-dorite. Le strângea pentru ziua în care vaporul mare-mare, cel care venea o dată la câţiva ani, o va duce înapoi în lumea de care nu-şi amintea decât uneori, rar, în nopţile cu lună nouă, când cicatricea o durea puţin mai tare.

Când luna i se părea răutăcioasă şi ascuţită intra în spuma valurilor, în miez de noapte. În lumina farului, apa avea toate tonurile de verde-albastru, exact ca ochii cuiva de care nu-şi amintea foarte bine. Din lumea de dincolo. Asta avea darul să o liniştească. Să-i dea sentimentul că, la un moment dat, va avea unde să se întoarcă.

-Când zici că ai văzut-o ultima dată?

Bătrânul care se ocupa de far se căznea să se trezească din aburii beţiei de după-amiază. Nu înţelegea cine sunt cei doi bărbaţi nou-veniţi, păreau aşa, un fel de turişti. Habar nu avea cine îi trimisese la el.

-Eu…hm…eu n-o cunoşteam.

-Dar erai mereu pe urmele ei.

-Nu…n-a fost aşa. Doar noaptea…

-Cum noaptea?

-Nu înţelegeţi…eu…nu voiam decât să o desenez…în nopţile cu lună nouă intra mereu în valuri…

-De ce voiai s-o desenezi? întrebă bărbatul cu ochii de culoarea mării. Cel care tăcuse până atunci.

-Încercam s-o desenez, dar n-am reuşit niciodată aşa cum voiam. Aşa că încercam iar şi iar. Pentru că era ceva ciudat cu femeia asta, care nici măcar frumoasă nu era. Ştia că o urmăresc, odată m-a întrebat dacă nu mi se pare că luna nouă râde de noi, aşa ascuţită şi rea cum e. Apoi şi-a scuturat pletele şi s-a pierdut în spuma apelor. Zicea că au cea mai frumoasă culoare din lume. Nu mai ştiu când am văzut-o ultima dată. Într-o noapte cu lună rea n-a mai apărut. N-a mai văzut-o nimeni de atunci.

Cei doi bărbaţi intrară în căsuţa de lângă golf. Era plin de praf şi de pânză de păianjen, dar ordine. Totul rămăsese neatins, de parcă cea care locuia acolo urma să lipsească doar câteva minute. Pe o măsuţă de lângă pat găsiră o sticlă de parfum albastră, goală, şi o carte de Balzac îngălbenită, cu colţurile paginilor răsucite. Deschisă şi cu faţa în jos, ca şi când cineva tocmai citise un fragment înainte de culcare. Lângă ele, o cutie de lemn ferecată. Capacul putrezit pocni la prima forţare. Cutia era aproape plină cu mărgele albe de diverse mărimi, de sticlă, de lemn, de plastic. Desperecheate, fără valoare.

Când nici cea mai frumoasă declaraţie de dragoste nu e de ajuns

Doctorii mă intimidează mai rău decât preşedinţii, actorii sau sportivii celebri. Uşurinţa cu care discută despre simptomele ce pentru tine pot reprezenta un posibil sfârşit de lume, despre nebănuitele evoluţii ale bolii, tratamente de urmat şi un eventual semn de întrebare ce îţi va bântui, răutăcios, toate nopţile, până primeşti o nenorocită de foaie bine sigilată într-un plic pe care scrie, cu majuscule şi bold-uit: NEGATIV. Atunci Pământul începe să se rotească iar, cu viteza potrivită, în sensul ăl bun.

Am avut marele noroc să nu petrec în spital nici măcar o noapte. Locul unde oamenii sunt trişti, speriaţi grav, isterici, depresivi sau pur şi simplu…nu mai sunt. Mama mea e medic, dar nu mi-am “irosit” nici măcar 10 minute din viaţă pentru a-mi imagina cum o fi să ai de-a face numai cu oameni palizi şi suferinzi sau să fii trezit de nenumărate ori pe noapte, zeci de ani, pentru cei care se simţeau atât de rău încât drumul spre spital a devenit singura soluţie. Nici de unde mai are energie să zâmbească mereu pentru mine. Pentru că, nu-i aşa, problemele mele de jurnalist angoasat au fost întotdeauna mai importante decât cele ale unui amărât de doctor care se joacă nu cu vorbele, ci cu vieţile. Şi care atunci când îţi spune că eşti sănătos devine brusc Dumnezeu pe Pământ şi te umple de o fericire mare, mare.

Nu demult tare, m-am îmbolnăvit. Nu grav. Suficient cât să-mi dau seama că tot ce e lumesc are valoare determinată, redusă. Că nu mai contează ce planuri sau vise ai, cât de frumos scrii, cum ştii să iubeşti, nici oamenii care ţin la tine sau cei pe care îi admiri. Nu-ţi mai aminteşti gustul croissantelor din Paris sau cel sărat de “la revedere”. Mirosul mării la Balcic sau de “Un jardin apres la mousson”. Felul în care rochia-curcubeu preferată se aşeza pe tine sau viteza cu care taxiul te ducea noaptea târziu sau dimineaţa devreme la o adresă ştiută. Nimic din toate astea.

Sunt momente în care ne dăm seama că suntem cu adevărat singuri, că în faţa bolii şi a neprevăzutului din ea nu ne putem apăra cu armele din lumea reală. Regretăm toate zilele în care n-am ştiut să apreciem darul sănătăţii, ne spunem că vom schimba lucrurile de îndată ce ne vom întoarce la vechiul nostru “eu”, că nu va mai fi ca în celelalte dăţi, când am promis şi am uitat, crezând că suntem încă jenant de tineri.

Şi nu, în momentele de mare suferinţă nu te ajută nici măcar o vorbă bună. Nu poţi decât să aştepţi şi să-ţi doreşti să treacă. Să treacă.